Prima pagină > Divertisment > Muzeu virtual > Luminiş - Nicolae GRIGORESCU

Muzeu virtual

Galeria Naţională
Muzeul Naţional de artă Cluj

Luminiş - GRIGORESCU Nicolae

Nicolae Grigorescu (1838-1907) reprezintă în istoria culturii româneşti o fază de maturizare, prin crearea unei picturi naţionale cu valoare universală. Prin el, pictura românească se afirmă ca o artă de o bogată originalitate, ce depăşeşte influenţele străine şi aduce, cum spune Vlahuţă, „un cântec nou pe lume"; un cântec care exprimă sensibilitatea, optimismul şi concepţia despre natură a poporului român. De aceea „în drumul său spre glorie, Grigorescu a fost însoţit de un popor entuziast. El nu este numai unul dintre cele mai mari nume ale picturii româneşti, el este un adevărat simbol" (Fr. Şirato). După debutul foarte timpuriu şi promiţător, ca pictor de icoane şi de compoziţii religioase murale, Nicolae Grigorescu ajunge ca bursier la Paris, în anul 1861. Se înscrie la Academia de Arte Frumoase (profesor Sebastian Cornu), preferând însă, studiului academic rigid, studiul pe viu, în muzee, al marilor maeştri ai picturii europene (Rembrandt, Rubens, Salvator Rosa, Gericault). Pregătirea pentru „concursul arborelui" organizat de Academie, îi oferă în anul 1862 pretextul evadării din Paris. Se stabileşte la Barbizon - şi timp de câţiva ani, rămâne cu plăcere, împreună cu grupul de pictori non-conformişti de aici (Corot, Millet, Coubert, Theodore Rousseau, Diaz de la Pena, Jules Dupre, Charles Daubigny), „prizonier al naturii". Asimilează influenţa pictorilor barbizonieni (metoda de abordare şi de tratare sinceră, veridică, a priveliştilor naturale, plein-air-ul, sugestii privind compunerea peisajelor şi tehnica picturală) în măsura în care sugestiile acestei picturi corespund temperamentului şi propriilor sale înclinaţii. Receptivitatea pictorului la o direcţie vie, înnoitoare, a picturii franceze contemporane se va resimţi în ansamblul operei sale, dar opţiunea pentru plein-air va fi decisivă pentru orientarea sa strălucitoare spre peisaj, gen pe care Grigorescu nu îl practicase până la venirea sa în Franţa. De altfel, contribuţia cea mai importantă a lui Nicolae Grigorescu la dezvoltarea picturii româneşti se află în domeniul peisajului, gen pe care îl concepe şi îl realizează într-un mod, până la el necunoscut în pictura românească. Din simplu element de decor sau din imagine literară, convenţională, a unei privelişti naturale, peisajul pictat devine un echivalent vizual al priveliştii, în contact cu care sentimentul pictorului vibrează cu sinceritatea. înregistrarea conştiincioasă a amănuntelor - fie ele şi pitoreşti, lasă locul expresiei trăirii subiective, de esenţă poetică; în locul culorii locale, ştiute, întunecată de penumbrele atelierului, cel „dintâi liric al picturii româneşti" picteaz; cu o culoare vie, luminoasă, expresie a sentimentului. Pictând nu subiecte, ci motive, desprinse din viaţa internă a naturii, pictorul adoptă tehnica picturii de plein-air, dar o stăpâneşte într-o variantă proprie. Ca şi îi pictura impresionistă, culoarea, luminoasă, strălucitoare, nu cunoaşte cearcănul umbrelor, lumina impunându- se printre „eroii" imaginii. Libertatea şi rapiditatea cu care culoarea este aplicată pe suport în tuşe rupte, fragmentate, este un reflex al spontaneităţii notaţiei plein-air-iste de factură impresionistă, dar lumina se traduce prin amestec pigmentar (nu optic) al culorii şi nu pulverizează formele în atmosferă, sub vibraţia prodigioasă a luminii colorate, menţinându-se atât structura formelor, cât si adâncimea spaţiului compoziţional.

(L.D.)

Înapoi la lista lucrărilor