Prima pagină > Divertisment > Muzeu virtual > Autoportret - Ştefan LUCHIAN

Muzeu virtual

Galeria Naţională
Muzeul Naţional de artă Cluj

Autoportret - LUCHIAN Ştefan

Ştefan Luchian (1868-1916) vine în pictura românească în anii de după dobândirea independenţei Principate­lor Române (1877) şi se manifestă plenar în perioada premergătoare unirii tuturor românilor în graniţele lor fireşti (1918), ani hotărâtori pentru afirmarea geniului naţional în ştiinţe şi arte. Năzuinţelor vitale ale poporului nostru, Luchian le răspunde cu vocaţia sa adâncă, printr-o operă autentic românească, de valoare universală. Artistul, care îşi începe formaţia artistică la şcoala de Belle Arte din Bucureşti, îsi găseşte adevăra­tul maestru în afara şcolii, în expoziţiile marelui său contemporan Nicolae Grigorescu, („Tot ce ştiu, de la Grigorescu am învăţat", mărturiseşte Luchian). După o scurtă etapă muncheneză, de un an, formaţia sa artis­tică se desăvârşeşte la Paris, unde Luchian ajunge în anul 1891, ,,1'année heureuse du Symbolisme". Mai mult decât despre Academia „Julian", ale cărei cursuri le frecventează, pictorul va vorbi despre expoziţiile vizitate ca despre fundamentala sa instrucţie artistică; în aceste manifestări ale artei vii a vremii, el descoperă cu entuziasm, alături de pictura impresioniştilor (mai ales Degas şi Manet), noile tendinţe ce se conturează în penultimul deceniu al secolului în Saloanele Independenţilor: Van Gogh (expus postum), Toulouse-Lautrec, pânzele pictorilor Nabis. Luchian se întoarce în ţară (1893) cu o cultură vizuală impregnată de simbolism, gândirea şi comportamentul său imediat, ca şi straturile profunde ale structurii propriei estetici fiind puternic influenţate de experienţa şi ideile proprii mediului simbolist. Şi reflecţiile sale despre artă dezvăluie contin­genţe cu estetica simbolistă, cu concepţiile pictorilor sintetişti. „Natura nu trebuie să o imiţi, nici să o copiezi, ci să lucrezi în felul ei". Asimilarea simbolismului (fond teoretic şi strat al sensibilităţii-coincidente), tendinţa spre concentrare, spre reducere la esenţial, spre sinteză, se realizează într-o trăire emoţională ardentă, pe temeiul sugestiilor profunde ale artei poporului român. Pictorul, „frate cu coloriştii şi izvoditorii de tapiserii, se întâlneşte cu satul şi cu neamul său, ori mai bine zis, le poartă mereu în el, fiind, într-o limbă sonoră şi gravă, un mare destăinuitor al sufletului românesc" (H. Focillon). Poate cel mai grăitor setea de recunoaştere, patetismul reţinut şi concentrat al unei fundamentale atitudini lirice sunt exprimate în Autoportretele artistu­lui, penultimul, aflat în colecţia Muzeului Naţional de Artă Cluj, pictat în anul 1908 (într-o vreme când boala care-i măcina trupul evolua cu o rapiditate necruţătoare) fiind cu siguranţă, printre cele mai intens expresive. Chipul este istovit de boală, obrajii sunt străvezii, privirea ochilor negri, pătrunzători, are o licărire ciudată, misterioasă, ce înfruntă, parcă, hotarul veşniciei; căci, asemeni păstorului din „Mioriţa", Luchian ştie că lumi­na şi viaţa sunt mai presus de moarte şi că moartea poate fi învinsă prin Iubire. Iubire ce transfigurează înfrângerea trupului în triumf sufletesc, biruinţă ce lasă în urmă o Operă ce întrupează sufletul cald, generos, al unui popor.

(L.D.)

Înapoi la lista lucrărilor