În 3 februarie 2014, împreună cu Ştefan Moisei le-am făcut studenţilor Facultăţii de Psihologie a Universităţii Dimitrie Cantemir din Tîrgu-Mureş o prezentare inter-activă privind modul de relaţionare văzător-nevăzător. Invitaţia de a prezenta modul corect în care pot fi conduşi nevăzătorii, modul în care pot fi primiţi într-un birou etc., am primit-o în urma unei alte activităţi similare organizată de Fundaţia Alpha Transilvana în cadrul Conferinţei Internaţionale din 5 noiembrie 2013, cu tema „Eficienţa Muncii Asistate”. Despre ambele evenimente voi scrie pe larg, căci sunt experienţe pozitive pe termen lung, spre binele deficienţilor de vedere. Le sunt recunoscătoare şi le mulţumesc şi pe această cale doamnelor Banga Erzsebet (coordonator Centru Atrium – Alpha Transilvana), doamnei profesoare Doina David şi doamnei decan Camelia Stanciu de la Universitatea Cantemir, pentru posibilitatea oferită de a face cunoscută specialiştilor problematica deficienţilor de vedere.
1. Atelierul non-vizual din cadrul Conferinţei Internaţionale organizate de Fundaţia Alpha Transilvana, a fost susţinut de Pontes împreună cu Filiala Mureş a ANR, care a contribuit atât cu voluntari, cât şi material prin expunerea unor instrumente accesibilizate pentru nevăzători: tensiometre, cântare, telefoane, şahuri. Maşină de scris în Braille, plăci, punctatoare, etc. Pe lângă explorarea acestor obiecte, vizitatorii atelierului nostru au avut şansa de a se pune în pielea nevăzătorilor, deplasându-se folosind bastonul, iar la ochi purtau ochelarii de dormit care se mulează perfect pe faţă, aşa că nu se poate „trişa”.
Folosind aceşti ochelari, vizitatorii aveau posibilitatea să-şi facă un ceai, o cafea, să-şi ungă o felie de pâine după preferinţe cu gem, pate sau unt. Pentru buna reuşită a preparării gustărilor, „bucătarii” au fost asistaţi de 2 voluntari foarte drăguţi de la Alpha (Marton şi Elisabeta). Când cineva-l întreba pe Marton „Câtă apă am pus...?” el le răspundea „Descurcaţi-vă, că şi ei se descurcă singuri.”
Aici, aprox. 80 de persoane au experimentat, mai în glumă, mai în serios situaţia unei persoane nevăzătoare şi, în mod cert, au şi învâţat din această experienţă. Îmi amintesc de un domn de la un o.n.g din Codlea care, deşi nu l-a asistat nimeni (căci toţi organizatorii eram implicaţi în câte o activitate), singur şi-a pus ochelarii, a luat bastonul şi a pornit în explorare. O altă persoană care m-a impresionat pozitiv este cea a unui psiholog de la Alpha care, în prealabil îşi făcuse în minte un plan al traseului pe care dorea să-l parcurgă folosind bastonul şi ne însoţit şi-a dat seama că este bruiat de sunetele din exterior (pe care nu le inclusese în plan) şi de aceea nu găsea nici intrările nici ieşirile din sălile vizitate. Mira a avut o altă experienţă drăguţă la acest eveniment, dar o rog pe ea să v-o împărtăşească. (Din câte ştiu, şi Carmen a susţinut astfel de prezentări. Mi-ar plăcea să ne povestească experienţa ei.) Eu am primit un singur refuz de la cineva care n-a vrut să experimenteze ceva legată la ochi. Altcineva a fost foarte puternic marcată gândindu-se cât poate să le fie de dificil nevăzătorilor, când (legată la ochi) nu ştia câtă apă are în pahar, nu reuşea să ia zahărul în linguriţă, etc.
Acum să lămuresc puţin ce e şi cu munca asistată: Pe lângă atelierele protejate, Alpha şi alte câteva o.n.g-uri au implementat şi in România educaţia vocaţională pentru persoanele cu dizabilităţi. Clientul care solicită organizaţiei susţinere în angajare este evaluat psihologic şi în urma rezultatelor de la teste i se face profilul locului ideal de muncă. Şi astfel mediatorul social caută şi negociază cu firmele şi instituţiile care ar putea oferi acel loc de muncă. Chiar şi după angajare atât angajatul cât şi angajatorul continuă să ţină legătura cu mediatorul social care evaluează şi caută soluţii pentru a rezolva problemele apărute între noul angajat şi colegii lui sau cele cauzate de neîndeplinirea sarcinilor. De regulă, pentru a se asigura că persoana cu dizabilităţi este bine pregătită pentru a opţine un loc de muncă, o.n.g-ul o califică sau recalifică într-o meserie. Alpha are rezultate foarte bune în angajarea pe piaţa liberă a persoanelor cu dizabilităţi.
2. La atelierul non-vizual am cunoscut două studente ale Univ. Cantemir, pe Ambrus Borbala şi Szilagyi Agoto, care au fost sufletul actiivităţii, căci ele au făcut doamnelor profesoare propunerea acestui workshop. Le mulţumesc lui Borbala şi Agoto pentru implicare, iar doamnei profesoare Doina David şi doamnei decan Camelia Stanciu pentru receptivitatea şi deschiderea arătată iniţiativei studenţilor căci, din studenţia mea ştiu că asemenea evenimente erau organizate la iniţiativa profesorilor.
Despre derularea evenimentului de la Univ. Cantemir:
Când am mers „în recunoaştere” pentru a-mi face o idee despre spaţiul în care voi desfăşura activitatea, Agoto şi-a exprimat dorinţa de a le povesti viaţa mea ca persoană cu deficienţe de vedere. Asta m-a determinat să-mi analizez viaţa, cu bune şi cu rele, dintr-o nouă perspectivă, din care să poată învăţa şi alţii câte ceva din ea. Deşi-mi analizasem viaţa „la microscop” n-aş fi reuşit să le prezint integral rezultatele deoarece şi timpul era prea scurt pentru tot ceea ce-mi propusesem să le prezint studenţilor şi cred că ar fi fost şi prea multă teorie, iar intenţia mea era să le prezint ceva concret. Aşa că le-am vorbit despre avantajele şi dezavantajele învăţământului special şi a celui de masă, despre importanţa jocului copiilor cu deficienţe de vedere alături de copiii văzători, despre stereotipurile văzătorilor despre nevăzători şi invers.
Prezenţa lui Ştefan Moisei a fost o adevărată mană cerească căci, datorită umorului său a creat o bună dispoziţie generală bine venită, deoarece modul meu de prezentare a fost (fără să-mi dau seama atunci) prea sobru. El a fost un model de succes prin muncă proprie cu care studenţii puteau uşor să rezoneze şi datorită vârstei lor apropiate.
Partea practică a întâlnirii a constat în a-i pune pe studenţii voluntari din sală să se pună-n pielea nevăzătorului purtând ochelarii negri şi să se aşeze pe scaunul de la birou, să recunoască anumite obiecte, să-şi facă o imagine despre felul cum arată un obiect (punctator) arătându-l doar parţial, să realizeze care e diferenţa între a fi condus de mână şi a fi condus de braţ, să se deplaseze cu ajutorul bastonului şi, bine-nţeles, să-şi scrie numele sau un text cu ajutorul jaws. La sfârşit doritorii şi-au putut lua amintire alfabetul braille şi ghidul despre modul cum pot fi ajutaţi nevăzătorii în spaţiul public.
Aceste exerciţii i-a ajutat pe participanţi să aprecieze ceea ce au – vederea şi să-şi îmbunătăţească atitudinea faţă de deficienţii de vedere. E greu dă prevăzut câţi dintre specialişti sau viitorii specialişti vor lucra cu persoane deficiente de vedere, dar consider un lucru cert: ca cetăţeni, cei ce au participat la astfel de activităţi vor şti să se comporte corect cu un nevăzător.
Concluzii:
1. Cu cât ne implicăm mai mult în a face oamenilor cunoscute nevoile pe care le avem, cu atât mai puţin vom fi priviţi ca nişte o.z.n-uri: „cum îşi aprinde orbul âla ţigara?”, „Cum îşi numără banii?”, etc.
2. Mai întâi să le spunem celor din jur cum ne pot ajuta, nu să ne supărăm pe ei că nu ştiu cum să o facă.
3. Chiar dacă fiecare dizabilitate necesită un mod aparte de compensare, există aspecte comune pentru toate, iar noi putem învăţa din experienţa celor care au soluţii mai bune decât ale noastre. Ce ziceţi, de exemplu, despre educaţia vocaţională?
