Si acum, va propun o povestire fantastica in 8-9 parti, la sfarsitul careia, daca nu vi se va zbarli parul de groaza, sa nu-mi spuneti mie pe nume...
SECRETUL DOCTORULUI HONIGBERGER
Povestire fantastica de Mircea Eliade
Einem gelang es-er hob den Schleier Gottin zu Sais
Novalis
I
într-o dimineaţă din toamna anului 1934, un comisar mi-a adus o scrisoare destul de ciudată, adăugînd că aşteaptă răspunsul pe loc. Îmi scria o doamnă de al cărui nume, Zerlendi, nu auzisem niciodată, invitîndu-mă s-o vizitez, chiar în după-amiaza aceleiaşi zile. Era o scrisoare foarte corectă, excesiv de politicoasă, aşa cum se obişnuia pe vremea părinţilor noştri cînd o doamnă se adresa unui necunoscut. ”Am aflat că v-aţi întors de curînd din Orient şi cred că v-ar interesa să cercetaţi colecţiile adunate de soţul meu", îmi scria, între altele.
Mărturisesc că mă interesau foarte puţin, pe vremea aceea, cunoştinţele pe care eram invitat să le fac pe temeiul acestui motiv: că am vieţuit cîţiva ani în Orient. Nu o singură dată am fost nevoit să renunţ la o prietenie, care altminteri se vestea agreabilă întru totul, pentru că nu acceptam să povestesc platitudini despre ”misterele Asiei", despre fachiri, miracole sau peripeţii în junglă, amănunte senzaţionale pe care tovarăşul sau tovarăşa mea se aştepta să le comentez. Scrisoarea d-nei Zerlendi pomenea însă de nişte colecţii orientale, fără să precizeze natura şi obîrşia lor, şi asta a fost de ajuns să-mi deştepte curiozitatea.
Mă interesa, într-adevăr, viaţa acelor români care se lăsaseră stăPîniţi de pasiunea pentru Orient. Ca să fiu sincer, trebuie să spun că mulţi ani înainte de întîmplarea aceasta, descoperisem la unul din anticarii de pe cheiul Dîmboviţei o ladă întreagă de cărţi în legătură Cu China, cărţi care toate fuseseră îndelung studiate, adnotate şi uneori chiar corectate cu creionul de cel care le cumpărase şi a cărui semnătură o regăsisem pe pagina de gardă a celor mai multe dintre ele: Radu C. Acest Radu C. nu fusese însă un amator. Cărţile lui, care se află astăzi în stăpînirea mea, dovedeau că întreprinsese un studiu serios şi disciplinat al limbii chineze. într-adevăr, adnotase cele şase volume de Memoires historiques de Se-Ma Ts'ien, în traducerea lui Edouard Chavannes, corectînd toate greşelile tipografice din textele chinezeşti. Cunoştea clasicii chinezi în ediţiile lui Couvreur, era abonat la revista T'oung Pao şi cumpărase toate volumele din Varietes sinologiques care apăruseră la Shanghai pînă la începutul războiului. Omul acesta m-a interesat de cum i-am reconstituit o parte din bibliotecă, deşi nu i-am aflat multă vreme numele întreg. Anticarul cumpărase mai multe sute de volume prin 1920 şi, în afară de cîteva cărţi ilustrate, pe care le vînduse imediat, nu găsise amatori pentru această colecţie de texte şi studii sinologice. Mă întrebam atunci: cine o fi fost românul acela care se apucase cu atîta seriozitate de limba chineză şi de pe urma căruia n-a rămas nimic, nici măcar numele întreg? Ce pasiune obscură l-a purtat către tărîmul acela depărtat, de care nu voia totuşi să se apropie ca un amator, ci a cărui limbă voia s-o înveţe, a cărui istorie se trudea s-o pătrundă? Va fi izbutit el să ajungă vreodată în China sau a pierit înainte de vreme, prin vreo văgăună a frontului?...
La unele din întrebările pe care mi le puneam, nedumerit şi melancolic, răsfoindu-i cărţile, acolo, la anticarul de pe chei, aveam să primesc răspuns mult mai tîrziu. Un răspuns, de altfel, împletit el însuşi în neaşteptate taine. Dar aceasta e cu totul altă poveste, fără nici o legătură cu întîmplările pe care încep a le scrie acum. Totuşi, amintindu-mi de acest Radu C. şi de alţi cîţiva orientalişti sau amatori de lucruri orientale care au trăit neştiuţi de nimeni aici, în România, m-am hotărît să primesc invitaţia doamnei necunoscute.
în aceeaşi după-amiază, am fost în dreptul casei, pe strada S.
Oprindu-mă în faţa numărului 17, am recunoscut una din acele case pe lîngă care nu puteam niciodată trece fără să nu încetinesc pasul şi s-o spionez, dornic de a ghici ce se întîmplă înapoia zidurilor îmbătrînite, cine vieţuieşte acolo şi luptîndu-se cu ce destin. Strada S. este chiar în centrul Bucureştilor, foarte aproape de Calea Victoriei. Prin ce miracol a izbutit să rămînă neatinsă casa boierească de la numărul 17, cu grilaj de fier, cu pietriş în curte, cu salcîmi şi castani crescuţi în voie, strivind sub umbra lor o parte din faţadă? Poarta se deschidea greu şi te întîmpina, printre brazde cu flori bogate de toamnă, un bazin în care apa se uscase demult şi doi pitici cu capetele decolorate. Era, parCă, un alt văzduh aici. O lume care se stinsese cu încetul în celelalte cartiere mîndre ale capitalei şi care se păstrase aici cuviincioasă, fără agonia decrepitudinii şi a mizeriei. Era o casă boierească de pe vremuri, dar bine păstrată. Doar umezeala arborilor veştejise prea de timpuriu faţada. Intrarea principală era apărată, cum se obişnuia acum patruzeci de ani, de un evantaliu de sticlă brumată. Cîteva trepte de piatră, înverzite de muşchi şi purtînd pe lături mari ghivece cu flori, duceau la o marchiză cu geamurile de sus colorate. în dreptul soneriei nu era nici o carte de vizită.
Eram aşteptat. O jupîneasă bătrînă, şchiopătînd, mi-a deschis îndată şi m-a poftit într-un salon imens. De-abia am avut timp să-mi arunc ochii pe mobilele şi tablourile care mă înconjurau, cînd, dinapoia unei uşi de stejar, a apărut d-na Zerlendi. Era o femeie care trecuse de cincizeci de ani, dar pe care anevoie ai fi putut-o uita dacă ai fi întîlnit-o măcar o singură dată. Nu îmbătrînea ca toată lumea această doamnă. Sau, poate, îmbătrînea asemenea femeilor din alte veacuri: înţelegînd, într-un chip tainic, că prin moarte se va apropia de marea iluminare a tuturor înţelesurilor, iar nu de sfîrşitul unei vieţi pămîntene, de uscarea treptată a cărnii şi topirea ei definitivă în pămînt. Totdeauna am împărţit oamenii în două categorii: cei care concep moartea ca un sfîrşit al vieţii şi al trupului şi cei care şi-o înfăţişează ca un început al unei noi existenţe spirituale. Şi nu încerc să judec un om pe care-l întîlnesc decît după ce aflu credinţa lui sinceră asupra morţii. Cea mai mare inteligenţă şi cel mai tulburător farmec mă pot, altminteri, păcăli.
D-na Zerlendi se aşeză într-un fotoliu şi-mi arătă, cu un gest în care nu recunoşteam obişnuita familiaritate a femeilor de o anumită vîrstă, un scaun de lemn cu spetează înaltă.
— Vă mulţumesc că aţi venit, vorbi ea. Soţul meu ar fi fost încîntat să vă cunoască. Iubea şi el, poate mai mult decît i-ar fi încuviinţat meseria lui de medic, India...
Mă pregăteam să ascult o lungă poveste, bucurîndu-mă că, în acest timp, voi putea privi cu o atenţie care să nu supere figura atît de ciudată a d-nei Zerlendi. Dar gazda mea se opri cîteva clipe, apoi mă întrebă, plecîndu-şi puţin fruntea spre mine:
— Cunoaşteţi viaţa şi scrierile doctorului Johann Honigberger? Soţul meu s-a îndrăgostit de India prin cărţile acestui doctor sas din Braşov.
Moştenise şi el, probabil, interesul pentru istorie, căci istoria a fost pasiunea întregii familii, dar a început să se ocupe de India cînd a descoperit lucrările doctorului Honigberger. De fapt, cîţiva ani a tot strîns material şi a început chiar o monografie asupra acestui doctor sas. Era el însuşi medic şi credea că poate scrie o asemenea lucrare. Mărturisesc că ştiam foarte puţin atunci, despre dr. Johann Honigberger. îmi aminteam că citisem, cu mulţi ani înainte cartea lui principală, Thirty five years in the East, într-o traducere engleză, singura care îmi fusese accesibilă la Calcutta. Mă ocupam, pe vremea aceea, de filozofia şi tehnicile Yoga şi cercetasem cartea lui Honigberger mai ales pentru amănuntele asupra acestor practici oculte pe care, pare-se, doctorul le cunoscuse îndeaproape. Cum cartea sa apăruse însă pe la mijlocul veacului trecut, suspectam pe autor de oarecare lipsă de spirit critic. Nu ştiam, însă, că doctorul acesta, care se bucurase de mare faimă în orientalism, descindea dintr-o familie de vechi braşoveni. Or, acum, tocmai amănuntul acesta mă interesa.
— ...Soţul meu a purtat o întinsă corespondenţă cu feluriţi medici şi savanţi care îl cunoscuseră pe Honigberger, căci deşi acesta murise în 1869, la Braşov, întors de curînd din ultima sa călătorie în India, mai trăiau încă destui oameni care-l întîlniseră. Unul din copiii lui ajunsese magistrat la Iaşi; era născut din prima căsătorie a doctorului, dar soţul meu nu a apucat să-l cunoască, deşi a făcut dese călătorii la Iaşi, ca să dea de urma unor hîrtii...
Fără voia mea, începui să zîmbesc. Mă uimea precizia amănuntelor biografiei lui Honigberger pe care le cunoştea d-na Zerlendi. Probabil că mi-a ghicit gîndul, căci adăugă:
— Lucrurile acestea îl interesau atît de mult pe el, încît mi s-au întipărit pentru totdeauna în minte. Lucrurile acestea şi altele multe...
Tăcu, deodată, gînditoare. Am avut mai tîrziu prilejul să mă conving cît de multe şi de precise lucruri ştia d-na Zerlendi despre doctorul Honigberger. O seară întreagă mi-a povestit numai despre prima lui şedere în India, după ce petrecuse vreo patru ani în Asia Mică, un an în Egipt şi şapte ani în Siria. Era uşor de înţeles că d-na Zerlendi cercetase în mai multe rînduri cărţile şi manuscrisele soţului ei, ca şi cum ar fi nutrit cîndva dorinţa de a duce ea la bun sfîrşit lucrarea întreruptă de el.
Adevărul este că anevoie te puteai sustrage farmecului misterios al acestui doctor sas, doctor prin buna lui hotărîre, căci nu avusese, oficial decît o diplomă de farmacist. Honigberger îşi petrecuse mai mult de jumătate din lunga lui viaţă în Orient. Ajunsese într-un rînd medicul Curţii, farmacistul, directorul Arsenalului şi amiralul maharajahului Ranjit-Singh din Lahore. De mai multe ori a adunat averi considerabile şi le-a pierdut. Aventurier de mare clasă, Honigberger nu fusese niciodată, totuşi, şarlatan. Era un om cultivat în foarte multe ştiinţe, profane şi oculte, şi colecţiile sale etnografice, botanice, numismatice şi artistice au îmbogăţit multe muzee ilustre.
Uşor de înţeles de ce doctorul Zerlendi, pasionat cum era de trecutul neamului nostru şi de istoria medicinei, şi-a închinat atîţia ani din viaţă reconstituirii şi descifrării adevăratei biografii a lui Honigberger.
— Căci el ajunsese de timpuriu la concluzia, îmi mărturisea o dată d-na Zerlendi, că viaţa lui Honigberger ascunde foarte multe taine, cu toate cărţile care s-au scris asupra lui. Bunăoară, nu-şi putea explica ultima lui călătorie în India, în 1858, cînd de-abia îşi mai ducea zilele, grav bolnav cum se întorsese dintr-o expediţie în Africa tropicală. De ce s-a mai întors Honigberger în India, zdrobit cum era, şi de ce a murit îndată ce a pus piciorul în Braşov? se întreba adesea soţul meu.
De asemenea, aşa-numitele cercetări botanice ale doctorului în Kashmir, făcute cu mult înainte, i se păreau suspecte. El avea motive să creadă că, în realitate, Honigberger nu fusese numai în Kashmir, ci trecuse în Tibet sau, în orice caz, cercetase ştiinţa farmacopeii oculte într-una din acele mănăstiri din Himalaya şi că anchetele botanice fuseseră numai un pretext. ”Oricum, astea le poţi mai bine judeca d-ta", adăugase d-na Zerlendi.
Trebuie să mărturisesc că, după ce îmi trecuseră pe sub ochi cărţile şi documentele referitoare la Honigberger, adunate cu atîta grijă de soţul d-nei Zerlendi, am început să mă conving şi eu că existenţa doctorului sas e învăluită în mistere. Dar tot ce a urmat primei mele vizite în casa din strada S. a întrecut cu mult taina lui Honigberger.
— M-am gîndit atunci, reîncepu d-na Zerlendi după o lungă pauză, Că ar fi păcat ca toată munca aceasta să se risipească. Am auzit vorbindu-se despre d-voastră şi v-am citit unele lucrări, mai ales cele referitoare la India şi filozofia indiană. Nu pot spune că le-am înţeles pe de-a-ntregul, dar am înţeles un lucru: că mă pot adresa cu încredere d-voastră...
Am încercat să mărturisesc că sunt măgulit etc, dar d-na Zerlendi continuă pe acelaşi ton:
— Sunt foarte mulţi ani de cînd în casa aceasta nu intră aproape nimeni. Doar cîţiva prieteni, care nu au pregătirea specială pe care şi-o dobîndise soţul meu. Aşa că biroul şi biblioteca lui au rămas, din 1910, neschimbate. Am lipsit şi eu multă vreme din ţară, iar de cînd m-am întors m-am ferit să amintesc prea insistent de numele soţului meu. Colegii lui, medici, îl socoteau pe vremea aceea maniac.
Biblioteca pe care am să v-o arăt acum n-a văzut-o, dintre cei care ar fi putut-o judeca, decît o singură persoană: Bucura Dumbravă. I-am scris, cum v-am scris şi d-voastră, că am o bogată colecţie orientală şi a venit, dar după lungi amînări. Cred că a interesat-o foarte mult. Îmi spunea că a găsit aici cărţi pe care le ceruse cîndva de la British Museum. Dar n-a avut timp să o cerceteze pe-ndelete. Şi-a însemnat cîte ceva şi a făgăduit să revină după întoarcerea sa din India. După cum ştiţi, poate, se ducea la un congres teozof în India. Dar n-a mai apucat să pună piciorul pe pămîntul românesc. La Port Said a murit...
Nu ştiu dacă d-na Zerlendi dădea vreun tîlc secret acestei morţi în pragul reîntoarcerii. A tăcut iarăşi, privindu-mă cu o deosebită atenţie.
Simţeam că trebuie să spun şi eu ceva şi i-am spus că misterul e atît de activ în existenţa noastră, încît nici măcar nu e nevoie să-l căutăm atît de departe, la Adyar sau la Port Said, bunăoară. D-na Zerlendi nu mi-a răspuns. S-a ridicat din fotoliu şi m-a invitat s-o întovărăşesc în bibliotecă. Traversînd salonul, am întrebat-o dacă soţul ei fusese cîndva în India.
— Greu de spus, şopti ea şovăitoare, încercînd totuşi să zîmbească.
Sfarsitul primei parti
Secretul doctorului Honigberger
Moderator: Manu
-
cristina.vuscan
Secretul doctorului Honigberger (Partea a doua)
II
Am văzut multe biblioteci de oameni bogaţi şi cărturari, dar nici una nu mi-a furat inima ca aceea din strada S. Cînd s-a deschis uşa masivă de stejar, am rămas înmărmurit, în prag. Era una din acele odăi uriaşe, care se întîlnesc rar chiar în cele mai bogate case din veacul trecut. Ferestre mari dădeau spre grădina din spatele casei. Perdelele fuseseră trase puţin înaintea noastră şi lumina clară a amurgului de toamnă făcea şi mai solemnă atmosfera acestei săli cu tavanul înalt, tapisată în cea mai mare parte cu cărţi. O galerie de lemn înconjura o bună parte din bibliotecă. Erau, poate, treizeci de mii de volume, majoritatea legate în piele, din cele mai diverse ramuri ale culturii: medicină, istorie, religie, călătorii, ocultism, indianistică. D-na Zerlendi m-a îndreptat direct către rafturile în care fuseseră adunate exclusiv cărţile în legătură cu India. Rareori am întîlnit într-o colecţie particulară cărţi atît de preţioase şi într-un număr atît de mare. Numai tîrziu, după ce am petrecut o după-amiază întreagă în faţa rafturilor acelora fără număr, mi-am dat seama cu adevărat ce comori se adăposteau acolo. Erau sute de volume de călătorii în India, de la Marco Polo şi Tavernier, pînă la Pierre Loti şi Jaccolliot. Se vedea bine că d-rul Zerlendi aduna orice fel de carte ce se tipărea asupra Indiei, căci numai aşa îmi explic prezenţa şi a anumitor scriitori farsori, cum era, de pildă, Louis Jaccolliot. Erau, apoi, colecţiile întregi din Journal Asiatique şi Journal of the Royal Asiatic Society de la Londra, ca să nu mai menţionez actele atîtor academii, sute de memorii savante asupra limbilor, literaturilor şi religiilor din India. Tot ce se publicase de seamă în secolul trecut în domeniul indianismului se afla acolo, de la marele dicţionar petersburghez pînă la ediţiile de texte sanscrite apărute la Calcutta sau Benares. Marea mea surpriză au fost volumele de texte sanscrite.
— A început să studieze limba sanscrită în 1901, lămuri d-na Zerlendi mirarea mea, şi a învăţat-o temeinic, atît cît se poate învăţa departe de centrele vii ale limbii...
într-adevăr, se aflau acolo nu numai cărţi elementare sau texte pe care le cumpără un amator, ci cărţi pe care nu şi le putea comanda decît un om care a pătruns temeinic secretele limbii sanscrite. Am întîlnit, bunăoară, comentarii dificile ca Siddânta Kaumudî, care dovedeau interesul pentru nuanţele gramaticii sanscrite; sau enormul tratat al lui Medhaditi asupra Legilor lui Manu; sau acele subcomentarii spinoase la textele vedantine, care se tipăresc în presele din Allahabad şi Benares; sau numeroase cărţi asupra ritualurilor indiene. îndeosebi m-a izbit prezenţa volumelor de medicină indiană şi a tratatelor de mistică şi ascetism. Ştiam, din limitata mea experienţă, cît de profunde şi de dificile sunt asemenea texte, care nu se pot înţelege fără un comentariu laborios şi adesea sunt numai pe jumătate înţelese dacă nu sunt explicate oral de un învăţător.
întorsei uluit privirile către d-na Zerlendi. Intrasem în bibliotecă emoţionat, bănuind că am să întîlnesc o bogată arhivă asupra vieţii şi operei doctorului Honigberger şi descopeream o bibliotecă de savant indianist care, prin imensitatea şi varietatea ei, ar fi făcut gelos pe un Roth, Jacobi sau Sylvain Levi.
— A ajuns aici plecînd de la Honigberger, mă lămuri d-na Zerlendi, înţelegîndu-mi gîndurile şi arătîndu-mi un alt colţ al bibliotecii, unde curînd aveam să întîmpin cărţile şi documentele în legătură cu doctorul sas.
— Dar cînd a avut timp să adune atîtea cărţi şi cum de le-a cercetat pe toate? exclamai eu, la fel de uluit.
— O bună parte le-a moştenit din familie, cărţile de istorie îndeosebi, adăugă ea. Restul le-a cumpărat singur, mai ales în ultimii opt ani. A vîndut cîteva moşii...
Rosti ultimele cuvinte zîmbind, dar fără nici cea mai mică părere de rău.
— îl cunoşteau toţi anticarii de la Lipsca, Paris şi Londra, continuă ea. Şi se pricepea să cumpere, e drept. Cumpăra uneori biblioteci întregi, de la familiile orientaliştilor decedaţi. Dar, evident, n-a avut timp să le citească pe toate, deşi în ultimii ani veghea aproape toată noaptea; doar dacă dormea două, trei ceasuri.
— Asta i-o fi zdruncinat sănătatea, spusei eu.
— Nu, dimpotrivă, răspunse d-na Zerlendi. Avea o putere de muncă uriaşă. Şi ducea şi un fel de regim special; nu mînca deloc carne, nu fuma, nu bea alcool, ceai, cafea...
Parcă ar fi voit să mai adauge ceva, dar se întrerupse brusc şi mă invită către celălalt capăt al bibliotecii, unde se afla ”colţul Honigberger". Erau toate cărţile doctorului sas şi foarte multe din lucrările care se publicaseră asupra vieţii lui prodigioase. într-un colţ, o reproducere după gravura lui Mahlknecht, celebra gravură care-l înfăţişa pe Honigberger în costumul de sfetnic al lui Ranjit-Singh. În cartoane, d-rul Zerlendi adunase nenumărate scrisori de la Honigberger către învăţaţii timpului său, copii după portrete şi gravuri ale familiei şi contemporanilor săi, hărţi pe care reconstituise itinerariul tuturor călătoriilor lui Honigberger în Asia şi Africa. Răsfoiam melancolic toate documentele acestea, de a căror valoare aveam să-mi dau mai tîrziu seama, mirîndu-mă că un asemenea om a putut trăi în oraşul nostru numai cu un sfert de veac în urmă, fără ca cineva să-i fi bănuit comoara pe care o adunase.
— Şi de ce n-a scris cartea asupra lui Honigberger? întrebai eu.
— începuse s-o redacteze, vorbi d-na Zerlendi, după o lungă şovăire, dar a întrerupt-o brusc, fără ca să-mi mărturisească vreodată adevăratul motiv. Cum v-am spus, a purtat o corespondenţă considerabilă, căutînd informaţii şi documente inedite. Prin 1906, cu prilejul Expoziţiei, a cunoscut pe un prieten al lui Constantin Honigberger, fiul doctorului din prima sa căsătorie, care deţinea cîteva scrisori şi mai multe hîrtii, ajunse oarecum întîmplător în păstrarea sa. în aceeaşi toamnă, soţul meu s-a dus la Iaşi, de unde s-a întors destul de turburat. Nu cred că dobîndise chiar originalele, dar îşi luase copii după toate documentele acelea. Fapt este că, de atunci, a întrerupt redactarea operei lui şi interesul i-a fost din ce în ce mai puternic concentrat asupra filozofiei indiene. Cu timpul, Honigberger a căzut definitiv şi în anii care au urmat, soţul meu s-a dedicat cu exclusivitate studiului limbii sanscrite...
Zîmbind, îmi arătă peretele bibliotecii în faţa căruia mă oprisem la început cu atîta uimire.
— Şi nu v-a mărturisit niciodată ce l-a făcut să părăsească rodul unei munci atît d pasionate şi al atîtor ani? întrebai eu.
— Mi-a dat mai mult să înţeleg, începu d-na Zerlendi, căci de la întoarcerea lui din Iaşi se făcuse mai tăcut. Mi-a spus o dată că e obligatoriu pentru el să cunoască temeinic filozofia indiană şi ocultismul, ca să înţeleagă o anumită parte din viaţa lui Honigberger, care rămăsese pînă atunci obscură, înecată în legendă. în timpul cînd se apucase de limba sanscrită, a început să se intereseze şi de ocultism.
Dar acesta este un episod pe care-l cunosc destul de vag, pentru că soţul meu nu mi-a vorbit niciodată despre ultima sa pasiune. Am bănuit mai mult cît de aprig îl interesau studiile acestea după cărţile Pe care le comanda neîncetat. Vă puteţi convinge de altfel singur, adăugă d-na Zerlendi, îndemnîndu-mă către altă porţiune a bibliotecii.
Anevoie pot spune că surpriza mea a fost, aici, mai mare. Tot ce-mi mărturisise d-na Zerlendi de la intrarea în bibliotecă, tot ce văzusem pînă atunci alcătuiau atîtea surprize şi nutreau nedumeririle mele cu atîta putere, încît am cercetat noile rafturi mut, copleşit de mirare şi admiraţie. Se vedea de la cea dintîi privire că doctorul debutase fericit în colecţia sa de cărţi oculte. Lipseau acele lucrări de vulgarizare, pe care mai ales librăria franceză le risipea pe piaţă la sfîrşitul veacului trecut. Lipseau chiar majoritatea cărţilor teozofiste, cele mai multe mediocre şi echivoce. Doar cîteva din cărţile lui Leadbeater şi Annie Besant, împreună cu opera completă a d-nei Blavatsky, pe care m-am convins, cu alt prilej, că d-rul Zerlendi o cetise cu deosebită atenţie. În schimb, afară de Fabre d'Olivet şi Rudolf Steiner, afară de Stanislas de Guaita şi Hartmann, biblioteca era extrem de bogată în clasicii ocultismului, ermetismului şi teozofiei tradiţionale. Ediţii vechi din Swedenborg, Paracelsius, Cornelius Agrippa, Bohme, Della Riviera, Pernety se aflau alături de operele atribuite lui Pitagora, textele ermetice, colecţiile alchimiştilor celebri, atît în tipăriturile vechi ale lui Salmon şi Manget, cît şi în ediţia modernă a lui Berthelot. Nu lipseau nici cărţile uitate de fiziognomie, astrologie şi chiromancie.
Mai tîrziu, cînd am avut prilejul să cercetez pe îndelete rafturile acestea, am descoperit opere extrem de rare, cum era bunăoară De aquae vitae simplici et composito, a lui Amaud de Villeneuve, sau apocrife creştine, de pildă acel Adam şi Eva, pe urmele căruia umblase atîta timp Strindberg. S-ar fi spus că un gînd sigur şi o ţintă precisă îndemnaseră pe d-rul Zerlendi la adunarea acestei bogate biblioteci oculte. După cum mi-am dat seama treptat, nu lipsea nici un autor important, nici o carte de seamă. Fără îndoială că doctorul nu urmărise numai o informaţie de mîntuială, ca să-şi asimileze punctele esenţiale ale doctrinei şi terminologia ocultistă, pentru a putea vorbi cu oarecare competenţă în biografia lui Honigberger, pe care o pregătea. Cărţile lui îmi dovedeau că voise el însuşi să se convingă de adevărul păstrat atît de bine ascuns în tradiţia ermetică. Altminteri, ar fi fost inutil să cetească pe Agrippa von Nettesheim şi Bibliotheca Chemica Curiosa Şi tocmai acest viu interes al doctorului pentru ocultism, la care se adăuga pasiunea lui pentru filozofia indiană şi îndeosebi pentru şcolile secrete din India, mă făcuseră extrem de curios. Mai ales că d-na Zerlendi lăsase să se înţeleagă că această nouă şi ultimă pasiune a soţului ei se dezlănţuise în urma vizitei sale la Iaşi.
— probabil că nu s-a mărginit numai la lecturi ocultiste, spusei eu. Fără îndoială că domnul doctor a încercat şi o anumită practică.
— Bănuiesc şi eu acelaşi lucru, spuse d-na Zerlendi după cîteva clipe de ezitare. Mie nu mi-a mărturisit niciodată nimic. Dar ultimii ani i-a petrecut aproape tot timpul în acest birou sau singur la una din moşiile noastre din Oltenia. Cum vă spuneam, nu dădea niciodată semne de oboseală, cu tot regimul său aproape ascetic. Dimpotrivă, aş putea afirma chiar că se simţea mai bine ca înainte...
”Şi cu toate acestea a murit", îmi spuneam eu, ascultînd lămuririle atît de sfioase ale d-nei Zerlendi. Se făcuse aproape întunerec în odaie şi gazda o străbătu cu paşi moi ca să aprindă luminile. Două policandre uriaşe, de care atîrnau nenumărate vîrfuri de săgeţi de cristal, inundară cu o lumină artificială, prea puternică, biblioteca. Nu mă înduram să plec şi rămăsesem în faţa rafturilor cu cărţi de ocultism, şovăitor. D-na Zerlendi se apropie iarăşi de mine, după ce închise una din ferestre — cea care dădea într-un balcon de piatră — şi trase o draperie de catifea verde-auriu.
— Acum, că aţi văzut despre ce colecţii e vorba, începu ea, vă pot mărturisi gîndul meu întreg. Sunt ani de zile de cînd mă întreb dacă nu port şi eu o vină faţă de tot rodul muncii soţului meu, faţă de aceste sertare pline cu hîrtii şi scrisori adunate în timpul cînd era preocupat de biografia lui Honigberger. Nu ştiu cu precizie ce-şi propusese el să studieze în ultimii ani, dar cercetările pe care le întreprinsese tot din nevoia de a-l înţelege mai bine pe Honigberger porniseră. Cînd am auzit vorbindu-se despre d-voastră că aţi petrecut atîţia ani în India studiind filozofiile şi religiile de acolo, mi-am spus că poate d-voastră Ştiţi ceea ce soţul meu îşi propusese să înveţe şi că viaţa lui Honigberger nu va prezenta, pentru d-voastră, secrete. Munca aceasta nu va fi fost zadarnică, adăugă d-na Zerlendi ridicîndu-şi uşor braţul către ”colţul Honigberger". Poate aţi găsi interesant de scris viaţa doctorului sas, pe care soţul meu n-a putut s-o sfîrşească. Aş muri împăcată, continuă ea, ştiind că materialele soţului meu au folosit cuiva Şi că biografia pe care o visa el va vedea lumina zilei.
Nu ştiam ce să răspund. Niciodată nu mă angajasem, pînă acum, într-o lucrare comandată, dintr-un domeniu care nu-mi era familiar. Cam toate cărţile pe care le-am scris le-am compus în grabă, silit de nevoile vieţii, dar totdeauna am scris după propria mea alegere, fie că începeam un roman sau un tratat filozofic. Simţeam, însă, că şovăirea mea nu se poate prelungi la nesfîrşit.
— Doamnă, am început eu, sunt măgulit de încrederea pe care mi-o arătaţi, şi vă mărturisesc sincer că sunt fericit numai la gîndul că voi putea reveni în această bibliotecă fără a vă stingheri. Nu ştiu însă dacă voi fi în stare vreodată să duc la bun sfîrşit ceea ce a început soţul d-voastră. în primul rînd, nu sunt medic şi nu cunosc istoria medicinei din secolul XIX. Apoi, o sumă de lucruri care îi erau familiare soţului d-voastră, mie îmi sunt de-a dreptul străine. Dar vă pot făgădui un lucru: că biografia lui Honigberger va fi scrisă şi se va tipări. Aş putea căuta o colaborare din partea unui competent în tot ce priveşte medicina şi istoria secolului XIX.
— La lucrul acesta m-am gîndit şi eu, spuse d-na Zerlendi. Dar, importantă nu e partea medicală — pentru asta se găsesc oricînd colaboratori emeriţi —, ci partea orientalistică a biografiei. Dacă n-aş fi ştiut cît de mult dorea soţul meu ca viaţa şi opera lui Honigberger să fie scrisă şi de un român — căci biografii alcătuite de străini sunt destule —, m-aş fi adresat unui specialist din Anglia sau Germania, unde Honigberger e îndeosebi cunoscut. Se opri brusc şi, după o tăcere de cîteva clipe, ridică privirile şi mă privi în ochi. Şi apoi, vă mărturisesc, mai e un lucru care poate vi s-ar părea prea personal: dorinţa de a vedea scriindu-se biografia aceasta lîngă mine. Sunt anumite episoade destul de obscure din viaţa acestui om, veţi vedea, şi nutresc mereu speranţa că cineva mi le va lămuri într-o zi...
(Sfarsitul celei de-a doua parti)
Am văzut multe biblioteci de oameni bogaţi şi cărturari, dar nici una nu mi-a furat inima ca aceea din strada S. Cînd s-a deschis uşa masivă de stejar, am rămas înmărmurit, în prag. Era una din acele odăi uriaşe, care se întîlnesc rar chiar în cele mai bogate case din veacul trecut. Ferestre mari dădeau spre grădina din spatele casei. Perdelele fuseseră trase puţin înaintea noastră şi lumina clară a amurgului de toamnă făcea şi mai solemnă atmosfera acestei săli cu tavanul înalt, tapisată în cea mai mare parte cu cărţi. O galerie de lemn înconjura o bună parte din bibliotecă. Erau, poate, treizeci de mii de volume, majoritatea legate în piele, din cele mai diverse ramuri ale culturii: medicină, istorie, religie, călătorii, ocultism, indianistică. D-na Zerlendi m-a îndreptat direct către rafturile în care fuseseră adunate exclusiv cărţile în legătură cu India. Rareori am întîlnit într-o colecţie particulară cărţi atît de preţioase şi într-un număr atît de mare. Numai tîrziu, după ce am petrecut o după-amiază întreagă în faţa rafturilor acelora fără număr, mi-am dat seama cu adevărat ce comori se adăposteau acolo. Erau sute de volume de călătorii în India, de la Marco Polo şi Tavernier, pînă la Pierre Loti şi Jaccolliot. Se vedea bine că d-rul Zerlendi aduna orice fel de carte ce se tipărea asupra Indiei, căci numai aşa îmi explic prezenţa şi a anumitor scriitori farsori, cum era, de pildă, Louis Jaccolliot. Erau, apoi, colecţiile întregi din Journal Asiatique şi Journal of the Royal Asiatic Society de la Londra, ca să nu mai menţionez actele atîtor academii, sute de memorii savante asupra limbilor, literaturilor şi religiilor din India. Tot ce se publicase de seamă în secolul trecut în domeniul indianismului se afla acolo, de la marele dicţionar petersburghez pînă la ediţiile de texte sanscrite apărute la Calcutta sau Benares. Marea mea surpriză au fost volumele de texte sanscrite.
— A început să studieze limba sanscrită în 1901, lămuri d-na Zerlendi mirarea mea, şi a învăţat-o temeinic, atît cît se poate învăţa departe de centrele vii ale limbii...
într-adevăr, se aflau acolo nu numai cărţi elementare sau texte pe care le cumpără un amator, ci cărţi pe care nu şi le putea comanda decît un om care a pătruns temeinic secretele limbii sanscrite. Am întîlnit, bunăoară, comentarii dificile ca Siddânta Kaumudî, care dovedeau interesul pentru nuanţele gramaticii sanscrite; sau enormul tratat al lui Medhaditi asupra Legilor lui Manu; sau acele subcomentarii spinoase la textele vedantine, care se tipăresc în presele din Allahabad şi Benares; sau numeroase cărţi asupra ritualurilor indiene. îndeosebi m-a izbit prezenţa volumelor de medicină indiană şi a tratatelor de mistică şi ascetism. Ştiam, din limitata mea experienţă, cît de profunde şi de dificile sunt asemenea texte, care nu se pot înţelege fără un comentariu laborios şi adesea sunt numai pe jumătate înţelese dacă nu sunt explicate oral de un învăţător.
întorsei uluit privirile către d-na Zerlendi. Intrasem în bibliotecă emoţionat, bănuind că am să întîlnesc o bogată arhivă asupra vieţii şi operei doctorului Honigberger şi descopeream o bibliotecă de savant indianist care, prin imensitatea şi varietatea ei, ar fi făcut gelos pe un Roth, Jacobi sau Sylvain Levi.
— A ajuns aici plecînd de la Honigberger, mă lămuri d-na Zerlendi, înţelegîndu-mi gîndurile şi arătîndu-mi un alt colţ al bibliotecii, unde curînd aveam să întîmpin cărţile şi documentele în legătură cu doctorul sas.
— Dar cînd a avut timp să adune atîtea cărţi şi cum de le-a cercetat pe toate? exclamai eu, la fel de uluit.
— O bună parte le-a moştenit din familie, cărţile de istorie îndeosebi, adăugă ea. Restul le-a cumpărat singur, mai ales în ultimii opt ani. A vîndut cîteva moşii...
Rosti ultimele cuvinte zîmbind, dar fără nici cea mai mică părere de rău.
— îl cunoşteau toţi anticarii de la Lipsca, Paris şi Londra, continuă ea. Şi se pricepea să cumpere, e drept. Cumpăra uneori biblioteci întregi, de la familiile orientaliştilor decedaţi. Dar, evident, n-a avut timp să le citească pe toate, deşi în ultimii ani veghea aproape toată noaptea; doar dacă dormea două, trei ceasuri.
— Asta i-o fi zdruncinat sănătatea, spusei eu.
— Nu, dimpotrivă, răspunse d-na Zerlendi. Avea o putere de muncă uriaşă. Şi ducea şi un fel de regim special; nu mînca deloc carne, nu fuma, nu bea alcool, ceai, cafea...
Parcă ar fi voit să mai adauge ceva, dar se întrerupse brusc şi mă invită către celălalt capăt al bibliotecii, unde se afla ”colţul Honigberger". Erau toate cărţile doctorului sas şi foarte multe din lucrările care se publicaseră asupra vieţii lui prodigioase. într-un colţ, o reproducere după gravura lui Mahlknecht, celebra gravură care-l înfăţişa pe Honigberger în costumul de sfetnic al lui Ranjit-Singh. În cartoane, d-rul Zerlendi adunase nenumărate scrisori de la Honigberger către învăţaţii timpului său, copii după portrete şi gravuri ale familiei şi contemporanilor săi, hărţi pe care reconstituise itinerariul tuturor călătoriilor lui Honigberger în Asia şi Africa. Răsfoiam melancolic toate documentele acestea, de a căror valoare aveam să-mi dau mai tîrziu seama, mirîndu-mă că un asemenea om a putut trăi în oraşul nostru numai cu un sfert de veac în urmă, fără ca cineva să-i fi bănuit comoara pe care o adunase.
— Şi de ce n-a scris cartea asupra lui Honigberger? întrebai eu.
— începuse s-o redacteze, vorbi d-na Zerlendi, după o lungă şovăire, dar a întrerupt-o brusc, fără ca să-mi mărturisească vreodată adevăratul motiv. Cum v-am spus, a purtat o corespondenţă considerabilă, căutînd informaţii şi documente inedite. Prin 1906, cu prilejul Expoziţiei, a cunoscut pe un prieten al lui Constantin Honigberger, fiul doctorului din prima sa căsătorie, care deţinea cîteva scrisori şi mai multe hîrtii, ajunse oarecum întîmplător în păstrarea sa. în aceeaşi toamnă, soţul meu s-a dus la Iaşi, de unde s-a întors destul de turburat. Nu cred că dobîndise chiar originalele, dar îşi luase copii după toate documentele acelea. Fapt este că, de atunci, a întrerupt redactarea operei lui şi interesul i-a fost din ce în ce mai puternic concentrat asupra filozofiei indiene. Cu timpul, Honigberger a căzut definitiv şi în anii care au urmat, soţul meu s-a dedicat cu exclusivitate studiului limbii sanscrite...
Zîmbind, îmi arătă peretele bibliotecii în faţa căruia mă oprisem la început cu atîta uimire.
— Şi nu v-a mărturisit niciodată ce l-a făcut să părăsească rodul unei munci atît d pasionate şi al atîtor ani? întrebai eu.
— Mi-a dat mai mult să înţeleg, începu d-na Zerlendi, căci de la întoarcerea lui din Iaşi se făcuse mai tăcut. Mi-a spus o dată că e obligatoriu pentru el să cunoască temeinic filozofia indiană şi ocultismul, ca să înţeleagă o anumită parte din viaţa lui Honigberger, care rămăsese pînă atunci obscură, înecată în legendă. în timpul cînd se apucase de limba sanscrită, a început să se intereseze şi de ocultism.
Dar acesta este un episod pe care-l cunosc destul de vag, pentru că soţul meu nu mi-a vorbit niciodată despre ultima sa pasiune. Am bănuit mai mult cît de aprig îl interesau studiile acestea după cărţile Pe care le comanda neîncetat. Vă puteţi convinge de altfel singur, adăugă d-na Zerlendi, îndemnîndu-mă către altă porţiune a bibliotecii.
Anevoie pot spune că surpriza mea a fost, aici, mai mare. Tot ce-mi mărturisise d-na Zerlendi de la intrarea în bibliotecă, tot ce văzusem pînă atunci alcătuiau atîtea surprize şi nutreau nedumeririle mele cu atîta putere, încît am cercetat noile rafturi mut, copleşit de mirare şi admiraţie. Se vedea de la cea dintîi privire că doctorul debutase fericit în colecţia sa de cărţi oculte. Lipseau acele lucrări de vulgarizare, pe care mai ales librăria franceză le risipea pe piaţă la sfîrşitul veacului trecut. Lipseau chiar majoritatea cărţilor teozofiste, cele mai multe mediocre şi echivoce. Doar cîteva din cărţile lui Leadbeater şi Annie Besant, împreună cu opera completă a d-nei Blavatsky, pe care m-am convins, cu alt prilej, că d-rul Zerlendi o cetise cu deosebită atenţie. În schimb, afară de Fabre d'Olivet şi Rudolf Steiner, afară de Stanislas de Guaita şi Hartmann, biblioteca era extrem de bogată în clasicii ocultismului, ermetismului şi teozofiei tradiţionale. Ediţii vechi din Swedenborg, Paracelsius, Cornelius Agrippa, Bohme, Della Riviera, Pernety se aflau alături de operele atribuite lui Pitagora, textele ermetice, colecţiile alchimiştilor celebri, atît în tipăriturile vechi ale lui Salmon şi Manget, cît şi în ediţia modernă a lui Berthelot. Nu lipseau nici cărţile uitate de fiziognomie, astrologie şi chiromancie.
Mai tîrziu, cînd am avut prilejul să cercetez pe îndelete rafturile acestea, am descoperit opere extrem de rare, cum era bunăoară De aquae vitae simplici et composito, a lui Amaud de Villeneuve, sau apocrife creştine, de pildă acel Adam şi Eva, pe urmele căruia umblase atîta timp Strindberg. S-ar fi spus că un gînd sigur şi o ţintă precisă îndemnaseră pe d-rul Zerlendi la adunarea acestei bogate biblioteci oculte. După cum mi-am dat seama treptat, nu lipsea nici un autor important, nici o carte de seamă. Fără îndoială că doctorul nu urmărise numai o informaţie de mîntuială, ca să-şi asimileze punctele esenţiale ale doctrinei şi terminologia ocultistă, pentru a putea vorbi cu oarecare competenţă în biografia lui Honigberger, pe care o pregătea. Cărţile lui îmi dovedeau că voise el însuşi să se convingă de adevărul păstrat atît de bine ascuns în tradiţia ermetică. Altminteri, ar fi fost inutil să cetească pe Agrippa von Nettesheim şi Bibliotheca Chemica Curiosa Şi tocmai acest viu interes al doctorului pentru ocultism, la care se adăuga pasiunea lui pentru filozofia indiană şi îndeosebi pentru şcolile secrete din India, mă făcuseră extrem de curios. Mai ales că d-na Zerlendi lăsase să se înţeleagă că această nouă şi ultimă pasiune a soţului ei se dezlănţuise în urma vizitei sale la Iaşi.
— probabil că nu s-a mărginit numai la lecturi ocultiste, spusei eu. Fără îndoială că domnul doctor a încercat şi o anumită practică.
— Bănuiesc şi eu acelaşi lucru, spuse d-na Zerlendi după cîteva clipe de ezitare. Mie nu mi-a mărturisit niciodată nimic. Dar ultimii ani i-a petrecut aproape tot timpul în acest birou sau singur la una din moşiile noastre din Oltenia. Cum vă spuneam, nu dădea niciodată semne de oboseală, cu tot regimul său aproape ascetic. Dimpotrivă, aş putea afirma chiar că se simţea mai bine ca înainte...
”Şi cu toate acestea a murit", îmi spuneam eu, ascultînd lămuririle atît de sfioase ale d-nei Zerlendi. Se făcuse aproape întunerec în odaie şi gazda o străbătu cu paşi moi ca să aprindă luminile. Două policandre uriaşe, de care atîrnau nenumărate vîrfuri de săgeţi de cristal, inundară cu o lumină artificială, prea puternică, biblioteca. Nu mă înduram să plec şi rămăsesem în faţa rafturilor cu cărţi de ocultism, şovăitor. D-na Zerlendi se apropie iarăşi de mine, după ce închise una din ferestre — cea care dădea într-un balcon de piatră — şi trase o draperie de catifea verde-auriu.
— Acum, că aţi văzut despre ce colecţii e vorba, începu ea, vă pot mărturisi gîndul meu întreg. Sunt ani de zile de cînd mă întreb dacă nu port şi eu o vină faţă de tot rodul muncii soţului meu, faţă de aceste sertare pline cu hîrtii şi scrisori adunate în timpul cînd era preocupat de biografia lui Honigberger. Nu ştiu cu precizie ce-şi propusese el să studieze în ultimii ani, dar cercetările pe care le întreprinsese tot din nevoia de a-l înţelege mai bine pe Honigberger porniseră. Cînd am auzit vorbindu-se despre d-voastră că aţi petrecut atîţia ani în India studiind filozofiile şi religiile de acolo, mi-am spus că poate d-voastră Ştiţi ceea ce soţul meu îşi propusese să înveţe şi că viaţa lui Honigberger nu va prezenta, pentru d-voastră, secrete. Munca aceasta nu va fi fost zadarnică, adăugă d-na Zerlendi ridicîndu-şi uşor braţul către ”colţul Honigberger". Poate aţi găsi interesant de scris viaţa doctorului sas, pe care soţul meu n-a putut s-o sfîrşească. Aş muri împăcată, continuă ea, ştiind că materialele soţului meu au folosit cuiva Şi că biografia pe care o visa el va vedea lumina zilei.
Nu ştiam ce să răspund. Niciodată nu mă angajasem, pînă acum, într-o lucrare comandată, dintr-un domeniu care nu-mi era familiar. Cam toate cărţile pe care le-am scris le-am compus în grabă, silit de nevoile vieţii, dar totdeauna am scris după propria mea alegere, fie că începeam un roman sau un tratat filozofic. Simţeam, însă, că şovăirea mea nu se poate prelungi la nesfîrşit.
— Doamnă, am început eu, sunt măgulit de încrederea pe care mi-o arătaţi, şi vă mărturisesc sincer că sunt fericit numai la gîndul că voi putea reveni în această bibliotecă fără a vă stingheri. Nu ştiu însă dacă voi fi în stare vreodată să duc la bun sfîrşit ceea ce a început soţul d-voastră. în primul rînd, nu sunt medic şi nu cunosc istoria medicinei din secolul XIX. Apoi, o sumă de lucruri care îi erau familiare soţului d-voastră, mie îmi sunt de-a dreptul străine. Dar vă pot făgădui un lucru: că biografia lui Honigberger va fi scrisă şi se va tipări. Aş putea căuta o colaborare din partea unui competent în tot ce priveşte medicina şi istoria secolului XIX.
— La lucrul acesta m-am gîndit şi eu, spuse d-na Zerlendi. Dar, importantă nu e partea medicală — pentru asta se găsesc oricînd colaboratori emeriţi —, ci partea orientalistică a biografiei. Dacă n-aş fi ştiut cît de mult dorea soţul meu ca viaţa şi opera lui Honigberger să fie scrisă şi de un român — căci biografii alcătuite de străini sunt destule —, m-aş fi adresat unui specialist din Anglia sau Germania, unde Honigberger e îndeosebi cunoscut. Se opri brusc şi, după o tăcere de cîteva clipe, ridică privirile şi mă privi în ochi. Şi apoi, vă mărturisesc, mai e un lucru care poate vi s-ar părea prea personal: dorinţa de a vedea scriindu-se biografia aceasta lîngă mine. Sunt anumite episoade destul de obscure din viaţa acestui om, veţi vedea, şi nutresc mereu speranţa că cineva mi le va lămuri într-o zi...
(Sfarsitul celei de-a doua parti)
-
cristina.vuscan
Secretul doctorului Honigberger (Partea a treia)
III
Cîtă dreptate avea d-na Zerlendi vorbind de acele episoade obscure din viaţa lui Johann Honigberger, mi-am dat seama mai tîrziu, cînd am cetit cu luare-aminte manuscrisele şi documentele adunate, clasate şi adnotate de doctor. Am revenit în casa din strada S. Peste cîteva zile şi de atunci petreceam cel puţin trei după-amieze pe săptămînă în bibliotecă. Toamna se prelungea nespus de frumoasă şi caldă. Veneam aproape de ceasul patru şi rămîneam pînă seara tîrziu. D-na Zerlendi mă întîmpina uneori chiar în salon. De obicei însă, ne întîlneam în bibliotecă, unde intra mult timp după ce eu mă aşezasem la lucru, păşind cu aceeaşi graţie discretă pînă aproape de biroul meu şi întinzîndu-mi aceeaşi mînă neobişnuit de palidă, ieşind dintr-o mînecă de mătase neagră. îndată după ea, venea jupîneasa bătrînă cu tablaua cu dulceaţă şi cafele. D-na Zerlendi nu lipsea niciodată cînd mi se servea cafeaua. îşi spunea, fără îndoială, că prezenţa ei nu mă putea stînjeni în acel răgaz cînd, lăsînd deschisă mapa cu manuscrise din faţa mea, întrerupeam pentru cîtva timp lucrul.
— Cum merge? mă întreba întotdeauna. Credeţi că aţi putea face ceva cu hîrtiile soţului meu?
Lucrurile mergeau, totuşi, destul de încet. Poate şi din vina mea, pentru că nu mă mulţumisem să cercetez numai arhiva Honigberger, ci, paralel cu inventarierea ei, încercam să pătrund şi în nenumăratele rafturi cu cărţi indianiste şi ocultiste, operaţie care mă pasiona şi care îmi răpea destul timp. După a patra vizită în casa din strada S., izbutisem să-mi dau seama de cît redactase doctorul din biografia lui Honigberger. Manuscrisul definitiv se întrerupea o dată cu reîntoarcerea lui Honigberger la Alep, prin 1822, unde doctorul sas introdusese noile metode de vaccinare, dar se mai aflau cîteva capitole, în ciornă, asupra celor şapte ani petrecuţi de el în Siria. Toate acestea abia dacă alcătuiau un sfert din biografia propriu-zisă, căci Honigberger începea să fie interesant de-abia după ce ajunsese la curtea lui Ranjit-Singh. Despre celelalte epoci din viaţa doctorului aventurier n-am găsit decît material documentar, clasat cu grijă în cartoane ordonate cronologic. Pe fiecare carton fuseseră însemnate datele, localităţile şi numărul de mărturii respective. Uneori, în dreptul unui an se aflau semne de întrebare sau trimiteri la un alt dosar al pieselor apocrife. Pentru că d-rul Zerlendi ajunsese la concluzia — mărturisită într-o notă a primului capitol — că multe afirmaţii ale lui Honigberger, acceptate de biografii săi contemporani, se întemeiau pe date false sau pe documente falsificate cu bună ştiinţă mai tîrziu. Ce interes avusese Honigberger să mistifice o existenţă care fusese îmtr-adevăr fabuloasă, desfăşurată sub semnul misterului şi aventurii, nu prea înţelegeam.
— N-aţi ajuns încă la tainele de care îmi vorbea soţul meu? mă întrebă o dată d-na Zerlendi.
îmi era greu să răspund. Bănuiam ce fel de lămuriri aşteaptă bătrîna doamnă din partea mea şi nu ştiam dacă am să i le pot vreodată destăinui. Cazurile de ”moarte aparentă", de transă yoginică, de levitaţiune, incombustibilitate sau invizibilitate la care se referea Honigberger şi pe care doctorul Zerlendi le studiase îndeosebi erau foarte dificil de explicat cuiva care nu înţelege teoretic posibilitatea lor de realizare. Iar în ceea ce priveşte călătoriile misterioase ale lui Honigberger în Kashmir şi Tibet, cercetările sale de farmacologie magică, eventuala lui participare la anumite ceremonii iniţiatice ale sectei Vallabhacharya nu eram nici eu lămurit. Doctorul Zerlendi, dacă aflase ceva precis asupra acestor episoade obscure, nu le însemnase în cartoanele biografiei sale.
— Taine întîlnesc la tot pasul, răspundeam eu evaziv. Nu m-am deprins încă a le desluşi...
D-na Zerlendi rămînea lîngă mine, cu privirile pierdute cîteva clipe, apoi se reculegea treptat şi părăsea biblioteca cu paşii ei melancolici. Cînd întîrzia mai mult de vorbă, mă întreba despre călătoriile mele în India; îndeosebi o interesau amănuntele despre mănăstirile himalayene pe care le cunoscusem, lucruri despre care nu prea vorbesc bucuros. Niciodată nu mi-a mărturisit ceva despre viaţa ei, despre familia lor. Niciodată n-am aflat numele prietenilor ei, la care se referea uneori.
Tot ce-am descoperit în urmă a fost întîmplător. Venisem o dată, trei săptămîni după prima mea vizită, ceva mai devreme decît de obicei. Ploua în ziua aceea, o ploaie tristă de toamnă, şi jupîneasa bătrînă mi-a deschis cu oarecare întîrziere. D-na Zerlendi era suferindă, mi-a spus. Totuşi, eu puteam intra; făcuse chiar focul în cămin. Am intrat cu sfială. Biblioteca parcă se schimbase în lumina mucedă a ploii de toamnă. Căminul nu izbutea să încălzească odaia aceasta uriaşă. M-am apucat totuşi de lucru cu înverşunare. Mi se părea că d-na Zerlendi şi-ar simţi alinate suferinţele ştiindu-mă că lucrez într-o odaie vecină şi că, poate, într-o zi destul de apropiată, îi voi putea lămuri unele din ”tainele" pe care le scormonise soţul ei.
Jumătate de ceas după venirea mea, uşa de la bibliotecă se deschise şi intră o doamnă tînără, cu o ţigară în mînă. Nu părea deloc surprinsă că mă găseşte acolo, la birou, cu mapele deschise în faţa-mi.
— Aşadar, d-ta eşti! exclamă ea apropiindu-se.
M-am ridicat şi mi-am rostit numele.
— Ştiam, mi-a spus mama, adăugă ea în treacăt. Să sperăm că o să ai mai mult noroc.
Am zîmbit încurcat, neştiind prea bine ce vrea să spună. Apoi am început să vorbesc despre tot ce găsisem în legătură cu Honigberger.
Tînăra mă privea cu oarecare ironie.
— Astea le-am aflat mai demult, mă întrerupse ea. Pînă aici au ajuns şi ceilalţi- Bietul Hans trecuse chiar mai departe, după cîte se spune...
Am privit-o desigur atît de uimit, încît tînăra a început să rîdă.
Şi-a stins ţigara într-o scrumieră de aramă şi s-a apropiat de mine.
— Sau poate ţi-ai închipuit că ”tainele" acestea te-au aşteptat pe d-ta, un sfert de veac aproape, ca să le dezlegi?! Eroare, scumpul meu domn. Au mai încercat şi alţii. Tata era doar un bărbat bine cunoscut, şi ”cazul" lui nu s-a stins atît de repede, în amintirea unui grup destul de întins de oameni de dinainte de război...
— Nu sunt responsabil de eroarea în care m-aţi surprins, răspunsei eu, silindu-mă să par cît mai puţin turburat. D-na Zerlendi a găsit de cuviinţă să-mi destăinuie numai anumite lucruri, trecînd altele sub tăcere. Mandatul meu e, de altfel, limitat, adăugai zîmbind. Mă aflu aici ca să-mi dau seama de materialul documentar în legătură cu biografia doctorului Honigberger.
Tînăra mă privi în ochi, parcă i-ar fi fost greu să mă creadă. O văzui, atunci, mai bine. înaltă, subţire, aproape slabă, avea ochii arşi de o lumină mocnită şi gura nervoasă. Nu era deloc fardată şi asta adăuga cîţiva ani la cei peste treizeci pe care-i avea.
— Bănuiam eu că mama îţi ascunde anumite lucruri, începu cu o voce mai puţin crispată. Poate te-ar fi dezamăgit, altminteri, de la început, spunîndu-ţi că munca d-tale de astăzi a mai fost împlinită încă de alte trei persoane. Cel din urmă era un ofiţer german rămas în Bucureşti după ocupaţie. Bietul Hans, îi spuneam noi, pentru că soarta lui a fost într-adevăr tragică. A murit într-un accident de vînătoare, la o moşie a noastră. El pretindea că începe să înţeleagă ”tainele" lui Honigberger, la care se referea tata, dar că ştie prea puţin româneşte şi că mai trebuie să înveţe. Nu prea îmi dau seama ce legătură puteau avea ”tainele" lui Honigberger cu perfecţionarea lui în limba română. Părerea mea este că nici el nu aflase mare lucru...
— Tot ce-mi spuneţi, începui eu, nu mă descurajează deloc. Dimpotrivă, mă leagă şi mai mult de acest Honigberger, care pînă acum cîteva săptămîni era, pentru mine, un simplu nume de călător aventurier.
Tînăra zîmbi din nou şi se aşeză în fotoliul de lîngă birou continuînd să mă privească scrutător.
— Mama se interesează mai puţin de Honigberger decît bănuieşti d-ta, vorbi ea. Şi are toată dreptatea, de altfel. O interesează în primul rînd să afle ce s-a întîmplat cu tata...
— Mi-am dat seama de asta, o întrerupsei eu. Şi pentru că n-am îndrăznit niciodată s-o întreb pe dînsa, am să vă rog să mă lămuriţi d-voastră. De ce-a murit tatăl d-voastră şi în ce împrejurări?
Tînăra ezită cîteva clipe, plecînd fruntea. Parcă s-ar fi întrebat dacă îmi poate spune adevărul sau n-ar fi mai nimerit să-l aflu singur, din altă parte. în cele din urmă, se ridică încet din fotoliu şi vorbi:
— Tata n-a murit. în orice caz, nu ştim dacă şi cînd a murit. în ziua de 10 septembrie 1910 a dispărut de acasă, şi de atunci nimeni nu l-a mai văzut şi n-am mai auzit nimic de el.
Am tăcut amîndoi, privindu-ne. Nu ştiam ce să spun. Nu ştiam nici măcar dacă-mi mărturiseşte adevărul întreg sau îmi ascunde anumite amănunte penibile. Ea a deschis o tabacheră mică de ambru şi şi-a ales o ţigară.
— Fără îndoială că a plecat în Orient, în India, spusei eu ca să rup tăcerea. Pe urmele lui Honigberger...
— Asta ne-am gîndit şi noi. Adică aşa s-au gîndit prietenii noştri, căci eu eram atunci în clasa a Ii-a primară şi nu prea înţelegeam bine ce se petrecuse. Mă întorsesem de la şcoală şi i-am găsit pe toţi agitaţi şi îngroziţi. Tata dispăruse în dimineaţa aceea sau poate în cursul acelei nopţi...
— A voit probabil să plece pe neaşteptate, spusei eu. Bănuia ce greutăţi ar fi întîmpinat dacă şi-ar fi mărturisit gîndul cuiva.
— Fireşte. Dar e foarte greu de admis că a putut pleca în Orient fără paşaport, fără bani, fără haine...
Nu înţelegeam şi ea stărui:
— Adevărul este că tata a dispărut, în înţelesul propriu al cuvîntului. Şi a dispărut, fără ca să-şi ia vreunul din costumele de haine, fără pălărie, lăsîndu-şi toţi banii în sertarul biroului. Nu şi-a luat nici un act, n-a scos PaşaPort Şi n-a scris nici o scrisoare mamei sau vreunui prieten. E foarte greu să înţelegi cît de misterioasă a părut dispariţia aceasta pentru cei care au cunoscut împrejurările. Tata ducea de cîţiva ani o viaţă destul de curioasă, aproape ascetică. Nu vedea pe nimeni. Ziua şi noaptea şi-o petrecea în această bibliotecă şi în odaia lui de culcare, unde se odihnea numai două ceasuri pe noapte, într-un pat de lemn, fără saltea şi fără pernă. Umbla foarte sumar îmbrăcat, într-un pantalon alb, sandale şi o cămaşă de in. Acesta era costumul lui de casă, de altfel vara şi iarna. Şi în acest costum, în care n-ar fi ieşit în stradă, a dispărut. N-am putut afla dacă a dispărut în cursul nopţii, plecînd de-a dreptul de aici, din bibliotecă sau după ce s-a retras la el în odaie. Toată casa dormea la ora cînd, de obicei, îşi întrerupea el lucrul: la 3 dimineaţa. Peste două ceasuri, la 5, se deştepta, îşi făcea duşul şi rămînea multă vreme închis în odaia lui, meditînd. Aşa credeam noi, cel puţin, căci mamei nu-i spunea nimic. Se detaşase de lume, de familie. Cînd îl întîlneam, rareori, simţeam că iubirea lui nu se stinsese, dar era o altfel de iubire...
— Şi toate cercetările n-au dus la nici un rezultat? întrebai eu. Nu i s-a dat nicăieri de urmă? E de necrezut că un om poate dispărea aşa, fără să lase nici un fel de urmă.
— Şi, cu toate acestea, lucrurile s-au petrecut întocmai. N-am găsit nici un semn care să trădeze pregătirile lui de plecare. Şi aici şi în odaia de culcare, totul era în ordine; pe biroul ăsta cărţile şi caietele rămăseseră ca în fiecare seară, în iatac i-am găsit ceasul pe noptieră, cheile şi portofelul cu mărunţiş. Ca şi cînd ar fi dispărut în cîteva clipe, înainte ca să aibă timp să-şi adune lucrurile, înainte de a scrie un cuvînt de lămurire sau de iertare...
Tînăra îşi întrerupse brusc destăinuirile şi îmi întinse mîna.
— Acum, că ţi-am spus ce trebuia să ştii de la început, mă duc. Te-aş ruga numai să nu pomeneşti nimic mamei despre convorbirea noastră. Ea are anumite superstiţii şi nu vreau s-o mîhnesc neţinînd seama de ele...
(Sfarsitul partii a treia)
Cîtă dreptate avea d-na Zerlendi vorbind de acele episoade obscure din viaţa lui Johann Honigberger, mi-am dat seama mai tîrziu, cînd am cetit cu luare-aminte manuscrisele şi documentele adunate, clasate şi adnotate de doctor. Am revenit în casa din strada S. Peste cîteva zile şi de atunci petreceam cel puţin trei după-amieze pe săptămînă în bibliotecă. Toamna se prelungea nespus de frumoasă şi caldă. Veneam aproape de ceasul patru şi rămîneam pînă seara tîrziu. D-na Zerlendi mă întîmpina uneori chiar în salon. De obicei însă, ne întîlneam în bibliotecă, unde intra mult timp după ce eu mă aşezasem la lucru, păşind cu aceeaşi graţie discretă pînă aproape de biroul meu şi întinzîndu-mi aceeaşi mînă neobişnuit de palidă, ieşind dintr-o mînecă de mătase neagră. îndată după ea, venea jupîneasa bătrînă cu tablaua cu dulceaţă şi cafele. D-na Zerlendi nu lipsea niciodată cînd mi se servea cafeaua. îşi spunea, fără îndoială, că prezenţa ei nu mă putea stînjeni în acel răgaz cînd, lăsînd deschisă mapa cu manuscrise din faţa mea, întrerupeam pentru cîtva timp lucrul.
— Cum merge? mă întreba întotdeauna. Credeţi că aţi putea face ceva cu hîrtiile soţului meu?
Lucrurile mergeau, totuşi, destul de încet. Poate şi din vina mea, pentru că nu mă mulţumisem să cercetez numai arhiva Honigberger, ci, paralel cu inventarierea ei, încercam să pătrund şi în nenumăratele rafturi cu cărţi indianiste şi ocultiste, operaţie care mă pasiona şi care îmi răpea destul timp. După a patra vizită în casa din strada S., izbutisem să-mi dau seama de cît redactase doctorul din biografia lui Honigberger. Manuscrisul definitiv se întrerupea o dată cu reîntoarcerea lui Honigberger la Alep, prin 1822, unde doctorul sas introdusese noile metode de vaccinare, dar se mai aflau cîteva capitole, în ciornă, asupra celor şapte ani petrecuţi de el în Siria. Toate acestea abia dacă alcătuiau un sfert din biografia propriu-zisă, căci Honigberger începea să fie interesant de-abia după ce ajunsese la curtea lui Ranjit-Singh. Despre celelalte epoci din viaţa doctorului aventurier n-am găsit decît material documentar, clasat cu grijă în cartoane ordonate cronologic. Pe fiecare carton fuseseră însemnate datele, localităţile şi numărul de mărturii respective. Uneori, în dreptul unui an se aflau semne de întrebare sau trimiteri la un alt dosar al pieselor apocrife. Pentru că d-rul Zerlendi ajunsese la concluzia — mărturisită într-o notă a primului capitol — că multe afirmaţii ale lui Honigberger, acceptate de biografii săi contemporani, se întemeiau pe date false sau pe documente falsificate cu bună ştiinţă mai tîrziu. Ce interes avusese Honigberger să mistifice o existenţă care fusese îmtr-adevăr fabuloasă, desfăşurată sub semnul misterului şi aventurii, nu prea înţelegeam.
— N-aţi ajuns încă la tainele de care îmi vorbea soţul meu? mă întrebă o dată d-na Zerlendi.
îmi era greu să răspund. Bănuiam ce fel de lămuriri aşteaptă bătrîna doamnă din partea mea şi nu ştiam dacă am să i le pot vreodată destăinui. Cazurile de ”moarte aparentă", de transă yoginică, de levitaţiune, incombustibilitate sau invizibilitate la care se referea Honigberger şi pe care doctorul Zerlendi le studiase îndeosebi erau foarte dificil de explicat cuiva care nu înţelege teoretic posibilitatea lor de realizare. Iar în ceea ce priveşte călătoriile misterioase ale lui Honigberger în Kashmir şi Tibet, cercetările sale de farmacologie magică, eventuala lui participare la anumite ceremonii iniţiatice ale sectei Vallabhacharya nu eram nici eu lămurit. Doctorul Zerlendi, dacă aflase ceva precis asupra acestor episoade obscure, nu le însemnase în cartoanele biografiei sale.
— Taine întîlnesc la tot pasul, răspundeam eu evaziv. Nu m-am deprins încă a le desluşi...
D-na Zerlendi rămînea lîngă mine, cu privirile pierdute cîteva clipe, apoi se reculegea treptat şi părăsea biblioteca cu paşii ei melancolici. Cînd întîrzia mai mult de vorbă, mă întreba despre călătoriile mele în India; îndeosebi o interesau amănuntele despre mănăstirile himalayene pe care le cunoscusem, lucruri despre care nu prea vorbesc bucuros. Niciodată nu mi-a mărturisit ceva despre viaţa ei, despre familia lor. Niciodată n-am aflat numele prietenilor ei, la care se referea uneori.
Tot ce-am descoperit în urmă a fost întîmplător. Venisem o dată, trei săptămîni după prima mea vizită, ceva mai devreme decît de obicei. Ploua în ziua aceea, o ploaie tristă de toamnă, şi jupîneasa bătrînă mi-a deschis cu oarecare întîrziere. D-na Zerlendi era suferindă, mi-a spus. Totuşi, eu puteam intra; făcuse chiar focul în cămin. Am intrat cu sfială. Biblioteca parcă se schimbase în lumina mucedă a ploii de toamnă. Căminul nu izbutea să încălzească odaia aceasta uriaşă. M-am apucat totuşi de lucru cu înverşunare. Mi se părea că d-na Zerlendi şi-ar simţi alinate suferinţele ştiindu-mă că lucrez într-o odaie vecină şi că, poate, într-o zi destul de apropiată, îi voi putea lămuri unele din ”tainele" pe care le scormonise soţul ei.
Jumătate de ceas după venirea mea, uşa de la bibliotecă se deschise şi intră o doamnă tînără, cu o ţigară în mînă. Nu părea deloc surprinsă că mă găseşte acolo, la birou, cu mapele deschise în faţa-mi.
— Aşadar, d-ta eşti! exclamă ea apropiindu-se.
M-am ridicat şi mi-am rostit numele.
— Ştiam, mi-a spus mama, adăugă ea în treacăt. Să sperăm că o să ai mai mult noroc.
Am zîmbit încurcat, neştiind prea bine ce vrea să spună. Apoi am început să vorbesc despre tot ce găsisem în legătură cu Honigberger.
Tînăra mă privea cu oarecare ironie.
— Astea le-am aflat mai demult, mă întrerupse ea. Pînă aici au ajuns şi ceilalţi- Bietul Hans trecuse chiar mai departe, după cîte se spune...
Am privit-o desigur atît de uimit, încît tînăra a început să rîdă.
Şi-a stins ţigara într-o scrumieră de aramă şi s-a apropiat de mine.
— Sau poate ţi-ai închipuit că ”tainele" acestea te-au aşteptat pe d-ta, un sfert de veac aproape, ca să le dezlegi?! Eroare, scumpul meu domn. Au mai încercat şi alţii. Tata era doar un bărbat bine cunoscut, şi ”cazul" lui nu s-a stins atît de repede, în amintirea unui grup destul de întins de oameni de dinainte de război...
— Nu sunt responsabil de eroarea în care m-aţi surprins, răspunsei eu, silindu-mă să par cît mai puţin turburat. D-na Zerlendi a găsit de cuviinţă să-mi destăinuie numai anumite lucruri, trecînd altele sub tăcere. Mandatul meu e, de altfel, limitat, adăugai zîmbind. Mă aflu aici ca să-mi dau seama de materialul documentar în legătură cu biografia doctorului Honigberger.
Tînăra mă privi în ochi, parcă i-ar fi fost greu să mă creadă. O văzui, atunci, mai bine. înaltă, subţire, aproape slabă, avea ochii arşi de o lumină mocnită şi gura nervoasă. Nu era deloc fardată şi asta adăuga cîţiva ani la cei peste treizeci pe care-i avea.
— Bănuiam eu că mama îţi ascunde anumite lucruri, începu cu o voce mai puţin crispată. Poate te-ar fi dezamăgit, altminteri, de la început, spunîndu-ţi că munca d-tale de astăzi a mai fost împlinită încă de alte trei persoane. Cel din urmă era un ofiţer german rămas în Bucureşti după ocupaţie. Bietul Hans, îi spuneam noi, pentru că soarta lui a fost într-adevăr tragică. A murit într-un accident de vînătoare, la o moşie a noastră. El pretindea că începe să înţeleagă ”tainele" lui Honigberger, la care se referea tata, dar că ştie prea puţin româneşte şi că mai trebuie să înveţe. Nu prea îmi dau seama ce legătură puteau avea ”tainele" lui Honigberger cu perfecţionarea lui în limba română. Părerea mea este că nici el nu aflase mare lucru...
— Tot ce-mi spuneţi, începui eu, nu mă descurajează deloc. Dimpotrivă, mă leagă şi mai mult de acest Honigberger, care pînă acum cîteva săptămîni era, pentru mine, un simplu nume de călător aventurier.
Tînăra zîmbi din nou şi se aşeză în fotoliul de lîngă birou continuînd să mă privească scrutător.
— Mama se interesează mai puţin de Honigberger decît bănuieşti d-ta, vorbi ea. Şi are toată dreptatea, de altfel. O interesează în primul rînd să afle ce s-a întîmplat cu tata...
— Mi-am dat seama de asta, o întrerupsei eu. Şi pentru că n-am îndrăznit niciodată s-o întreb pe dînsa, am să vă rog să mă lămuriţi d-voastră. De ce-a murit tatăl d-voastră şi în ce împrejurări?
Tînăra ezită cîteva clipe, plecînd fruntea. Parcă s-ar fi întrebat dacă îmi poate spune adevărul sau n-ar fi mai nimerit să-l aflu singur, din altă parte. în cele din urmă, se ridică încet din fotoliu şi vorbi:
— Tata n-a murit. în orice caz, nu ştim dacă şi cînd a murit. în ziua de 10 septembrie 1910 a dispărut de acasă, şi de atunci nimeni nu l-a mai văzut şi n-am mai auzit nimic de el.
Am tăcut amîndoi, privindu-ne. Nu ştiam ce să spun. Nu ştiam nici măcar dacă-mi mărturiseşte adevărul întreg sau îmi ascunde anumite amănunte penibile. Ea a deschis o tabacheră mică de ambru şi şi-a ales o ţigară.
— Fără îndoială că a plecat în Orient, în India, spusei eu ca să rup tăcerea. Pe urmele lui Honigberger...
— Asta ne-am gîndit şi noi. Adică aşa s-au gîndit prietenii noştri, căci eu eram atunci în clasa a Ii-a primară şi nu prea înţelegeam bine ce se petrecuse. Mă întorsesem de la şcoală şi i-am găsit pe toţi agitaţi şi îngroziţi. Tata dispăruse în dimineaţa aceea sau poate în cursul acelei nopţi...
— A voit probabil să plece pe neaşteptate, spusei eu. Bănuia ce greutăţi ar fi întîmpinat dacă şi-ar fi mărturisit gîndul cuiva.
— Fireşte. Dar e foarte greu de admis că a putut pleca în Orient fără paşaport, fără bani, fără haine...
Nu înţelegeam şi ea stărui:
— Adevărul este că tata a dispărut, în înţelesul propriu al cuvîntului. Şi a dispărut, fără ca să-şi ia vreunul din costumele de haine, fără pălărie, lăsîndu-şi toţi banii în sertarul biroului. Nu şi-a luat nici un act, n-a scos PaşaPort Şi n-a scris nici o scrisoare mamei sau vreunui prieten. E foarte greu să înţelegi cît de misterioasă a părut dispariţia aceasta pentru cei care au cunoscut împrejurările. Tata ducea de cîţiva ani o viaţă destul de curioasă, aproape ascetică. Nu vedea pe nimeni. Ziua şi noaptea şi-o petrecea în această bibliotecă şi în odaia lui de culcare, unde se odihnea numai două ceasuri pe noapte, într-un pat de lemn, fără saltea şi fără pernă. Umbla foarte sumar îmbrăcat, într-un pantalon alb, sandale şi o cămaşă de in. Acesta era costumul lui de casă, de altfel vara şi iarna. Şi în acest costum, în care n-ar fi ieşit în stradă, a dispărut. N-am putut afla dacă a dispărut în cursul nopţii, plecînd de-a dreptul de aici, din bibliotecă sau după ce s-a retras la el în odaie. Toată casa dormea la ora cînd, de obicei, îşi întrerupea el lucrul: la 3 dimineaţa. Peste două ceasuri, la 5, se deştepta, îşi făcea duşul şi rămînea multă vreme închis în odaia lui, meditînd. Aşa credeam noi, cel puţin, căci mamei nu-i spunea nimic. Se detaşase de lume, de familie. Cînd îl întîlneam, rareori, simţeam că iubirea lui nu se stinsese, dar era o altfel de iubire...
— Şi toate cercetările n-au dus la nici un rezultat? întrebai eu. Nu i s-a dat nicăieri de urmă? E de necrezut că un om poate dispărea aşa, fără să lase nici un fel de urmă.
— Şi, cu toate acestea, lucrurile s-au petrecut întocmai. N-am găsit nici un semn care să trădeze pregătirile lui de plecare. Şi aici şi în odaia de culcare, totul era în ordine; pe biroul ăsta cărţile şi caietele rămăseseră ca în fiecare seară, în iatac i-am găsit ceasul pe noptieră, cheile şi portofelul cu mărunţiş. Ca şi cînd ar fi dispărut în cîteva clipe, înainte ca să aibă timp să-şi adune lucrurile, înainte de a scrie un cuvînt de lămurire sau de iertare...
Tînăra îşi întrerupse brusc destăinuirile şi îmi întinse mîna.
— Acum, că ţi-am spus ce trebuia să ştii de la început, mă duc. Te-aş ruga numai să nu pomeneşti nimic mamei despre convorbirea noastră. Ea are anumite superstiţii şi nu vreau s-o mîhnesc neţinînd seama de ele...
(Sfarsitul partii a treia)
-
cristina.vuscan
Secretul doctorului Honigberger (Partea a patra)
IV
A plecat înainte ca eu să capăt destul curaj şi s-o opresc, rugînd-o să-mi lămurească atîtea episoade obscure din destăinuirea ei. Bunăoară cum de nu s-a vorbit mai mult, pe vremuri, de dispariţia aceasta misterioasă, sau ce se întîmplase cu ceilalţi bărbaţi pe care d-na Zerlendi îi rugase să cerceteze biblioteca şi despre care tînăra îmi spusese, în treacăt, că n-avuseseră noroc. M-am aşezat la birou oarecum ameţit de tot ce ascultasem. Nu-mi puteam lega gîndurile.
Priveam acum mapele din faţa mea şi cărţile care mă înconjurau din toate părţile cu un sentiment nou. Admiraţia de bibliofil şi indianist lăsase loc unui complex anevoie de precizat, în care se amestecau şi teamă, şi neîncredere, şi fascinaţie. Parcă nu-mi venea să cred, cuvînt cu cuvînt, tot ce-mi spusese vizitatoarea mea. Şi, cu toate acestea, la lumina destăinuirilor ei, înţelegeam sfiala bătrînei de a-mi vorbi deschis, grija pe care o avusese de a nu-mi pomeni niciodată de moartea soţului, curiozitatea ei anevoie stăpînită.
îmi spuneam că dispariţia doctorului Zerlendi păruse atît de neverosimilă pentru că, probabil, omul acela şi-o pregătise timp îndelungat, pînă în cele mai mici amănunte, ars de dorul de a ajunge în India şi a rupe definitiv toate punţile cu viaţa lui de pînă atunci. Dar tocmai această plecare atît de meşteşugită, taina în care şi-o pregătise, pasiunea lui totală pentru secretele Indiei mă captivase. Nu auzisem pînă atunci de o asemenea încercare de a pleca brusc, fără rămas bun, fără scrisori de adio, fără a lăsa nici un fel de urmă. Faţă de tot ce auzisem, dosarul Honigberger, încă deschis pe birou, mi se părea prea puţin interesant. M-am îndreptat către rafturile cu cărţi de indianistică, acolo unde ştiam că sunt şi sertarele doctorului cu manuscrise şi fişe, dovada studiului lui de atîţia ani. Am deschis primul sertar şi am început să-l inventariez cu multă grijă, cercetînd caiet cu caiet.
Erau aici maculatoarele lui de exerciţii sanscrite şi cu melancolie am întîlnit temele şi declinările cu care mă luptasem şi eu cîndva: nrpah, nrpam, nrpena, nrpăya, nrpăt, nrpasya, nrpe, nrpa etc. Se vedea stîngăcia doctorului în scrierea literelor sanscrite. Dar răbdarea lui fusese, fără îndoială, enormă, căci zeci de pagini întregi de maculator erau acoperite cu declinarea aceluiaşi cuvînt, repetată cu îndărătnicie, ca un pensum colegial. în alt caiet, se găseau deja fraze întregi, cele mai multe din Hitopadesha şi Panchatantra, cu traducerea literală şi traducerea liberă alături. Am răscolit zeci de maculatoare de acest fel, acoperite pînă la ultima filă cu exerciţii, conjugări şi declinări sau traduceri. într-un caiet gros, cu indice alfabetic, doctorul îşi transcria cuvintele noi pe care le întîlnea în exerciţiile lui. Unele caiete aveau notate pe pagina de gardă anumite date: probabil timpul în care lucrase materia cuprinsă în ele. Mi-am dat încă o dată seama de munca pe care o depusese doctorul în învăţătura limbii sanscrite: un caiet de trei sute de file fusese acoperit cu exerciţii în mai puţin de două săptămîni.
în după-amiaza aceea de toamnă ploioasă n-am găsit nimic în sertarul cu manuscrise, care să-mi indice altceva decît o înverşunată pasiune pentru studiul limbii sanscrite. Doar o simplă însemnare, pe prima pagină a unui caiet de exerciţii, mi-a atras o clipă atenţia. Erau cîteva cuvinte, turburătoare însă pentru mine. Shambala= Agarttha=tărîmul nevăzut. Toate celelalte file erau acoperite cu aceleaşi exerciţii şcolăreşti.
M-am întors a doua zi mai devreme ca de obicei. Niciodată nu intrasem în bibliotecă atît de agitat şi curios ca acum. Noaptea mi-o pierdusem aproape în întregime gîndindu-mă la tot ce-mi destăinuise fiica d-nei Zerlendi şi întrebîndu-mă ce forţă de dincolo l-a mînat pe doctor la un gest atît de brutal, la o despărţire atît de crudă de familia, prietenii şi ţara lui. Cum am ajuns în bibliotecă, m-am apropiat din nou de sertarele în care cercetasem cu o zi înainte, am încărcat un braţ întreg de caiete, mape şi maculatoare, şi m-am aşezat la birou.
Procedam de data aceasta cu foarte mare luare-aminte. Caietele erau scrise cu o literă sanscrită din ce în ce mai sigură, ajungînd cu timpul cursivă. O jumătate de ceas în urma mea, intră d-na Zerlendi. Era palidă, slăbită, deşi nu fusese suferindă decît două zile.
— îmi pare bine că vă văd lucrînd cu atîta interes, începu ea, dînd cu ochii de maldărul cu caiete. Hîrtiile acestea n-au fost încă cercetate de nimeni, adăugă, roşind uşor. Nu trebuie să ţineţi seama de ce v-a spus ieri fiica mea. Smaranda e o fire fantastică şi în închipuirea ei vede legături între lucruri care n-au nimic de-a face unele cu altele. Ea era un copil pe atunci. Şi pentru că Hans, logodnicul ei, a murit din imprudenţă la o vînătoare, după ce începuse să cerceteze şi el caietele acestea, Smaranda şi-a făurit o întreagă teorie. Ea crede că tot ce se leagă de Honigberger stă sub semnul unui blestem şi cei care-i cercetează arhiva, începînd cu soţul meu, suferă tot felul de nenorociri — cam aşa cum se spune că s-a întîmplat cu cercetătorii mormîntului lui Tutankhamon. Dar astea sunt fanteziile ei şi a început să creadă în ele după ce a cetit nu ştiu ce cărţi despre Tutankhamon.
Turburarea mea crescuse şi mai mult ascultînd-o. Căci acum nu ştiam ce să cred şi de partea cui se află adevărul. D-na Zerlendi îmi vorbise oarecum încurcată despre fiică-sa. Dar de unde ştia ce-mi spusese ea? mă întrebam. Doar n-o fi ascultat la uşă...
— Smaranda a rămas neconsolată după moartea lui Hans, în 1921, reîncepu d-na Zerlendi. Poate că datorită acestei mari dureri nu mai are, uneori, simţul realităţii.
— Dar duduia... încercai eu să o apăr.
— Nu e nevoie să-mi spuneţi mai mult, mă întrerupse d-na Zerlendi. Eu ştiu ce crede ea şi ce dă să înţeleagă, mai ales celor pe care îi întîlneşte în această bibliotecă.
Mi s-au părut, atunci, puţin cam incoerente lămuririle d-nei Zerlendi. Nu pomenise, totuşi, nimic despre soţul ei. Nu-mi afirmase că a murit, deşi nu vorbise nimic de dispariţie. încercase doar să se apere de învinuirea pe care i-o adusese Smaranda, că invitase şi pe alţii înaintea mea să dezlege, sub o formă sau alta, ”tainele" lui Honigberger, care puteau fi şi tainele soţului ei.
— Asta voiam să vă spun, şopti ea cu o voce obosită. Şi acum o să mă iertaţi dacă am să mă întorc în camera mea. Nu sunt încă pe deplin restabilită...
Rămas singur, începui să zîmbesc. îmi spuneam că Smaranda va trebui să intre din moment în moment în bibliotecă, rugîndu-mă să nu cred cele mărturisite de d-na Zerlendi. Dar curiozitatea mea era prea puternică şi după puţin timp m-am reîntors la cercetarea caietelor.
Pînă aproape de seară am răsfoit mereu şi n-am întîlnit decît traduceri, teme, transcrieri de texte, interpretări, comentarii gramaticale.
Un caiet în care se aflau însemnări asupra filozofiei Vedânta şi Yoga mi s-a părut mai interesant şi l-am pus deoparte. Am luat apoi în mînă un caiet cu tartaje de carton negru, care purta şi el o însemnare şi un număr de ordine, ca toate celelalte, de care nu se deosebea de altfel întru nimic. Prima pagină era acoperită cu transcrierea cîtorva pasaje din Upanishade. Aş fi crezut, fără îndoială, că paginile următoare cuprindeau cam acelaşi fel de texte, dacă ochii nu mi-ar fi căzut pe întîiul rînd din pagina a doua: Adau vada asit, sa cha vada ishvarabhimukha asit, sa cha vada ishvara asit! O clipă, nu mi-am dat seama de înţelesul cuvintelor şi era să întorc altă pagină, cînd îmi străfulgeră în minte traducerea frazei pe care o cetisem. Era prologul Evangheliei lui Ioan: ”La început a fost Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvîntul!" M-am mirat că doctorul transcrisese acest citat în traducere sanscrită şi am început să cetesc mai departe, ca să-i înţeleg rostul. Dar emoţia îmi zvîrli, în clipa următoare, tot sîngele în obraji. Cuvintele pe care le ceteam, în haina străină a literelor sanscrite, erau româneşti. ”încep acest caiet în ziua de 10 ianuarie 1908. Precauţia cu care îmi travestesc scrisul o va înţelege cel care va izbuti să cetească pînă la urmă. Nu vreau ca gîndul meu să cadă sub ochii oricui...".
Acum îmi dădeam seama de ce doctorul transcrisese în fruntea paginii II, citatul din Evanghelia lui Ioan: ca să atragă atenţia că cele ce urmează nu sunt texte indiene. El îşi luase toate precauţiile ca nici un cercetător profan să nu bănuiască nici pe departe conţinutul caietului: acelaşi tip de caiet ca toate celelalte, acelaşi număr de ordine, acelaşi scris sanscrit...
De emoţie, nu îndrăzneam să cetesc mai departe. Se făcuse destul de tîrziu şi trebuia să plec, puţine minute în urmă. Dacă aş fi chemat-o pe d-na Zerlendi şi i-aş fi cetit conţinutul caietului, poate aş fi făcut-o împotriva voinţei autorului. Trebuia să-l descifrez eu întîi, înainte de a-l comunica altora. Dar nu voi avea timp să-l sfîrşesc în seara aceasta, îmi spuneam deznădăjduit.
Atunci se deschise uşa de la salon şi intră jupîneasa. Părea mai îmcruntată ca de obicei, mai aspre îi erau privirile. Cînd o văzui apropiindu-se, îmi plecai ochii în caiet, pe care-l deschisei la îmtîmplare. Cele ce ceteam atunci mă făceau literalmente să sufăr că nu pot rămîne singur cîteva ceasuri în şir, să-mi dau seama tot ce s-a îmtîmplat.
— Mîine şi poimîine scuturăm casa, vorbi jupîneasa. D-aia am venit să vă spun. Să nu luaţi degeaba drumul pînă aici. Că dacă m-apuc să scutur, nu răzbesc înainte de două zile...
Dădui din cap, mulţumindu-i. Dar jupîneasa avea probabil chef de vorbă. Se apropie mai mult de birou şi-mi arătă cu mîna caietele.
— Toate lucrurile acestea diavoleşti strică mintea, vorbi ea cu înţeles. Mai bine i-aţi spune cocoanei că nu le dovediţi şi v-aţi vedea de tinereţile d-voastră, că-i mai mare păcatul de ele...
Ridicai ochii din caiet şi o privii scrutător.
— Domnul doctor d-aia s-a prăpădit, continuă ea.
— A murit? întrebai eu repede.
— Şi-a luat lumea în cap şi s-a prăpădit, repetă ea pe acelaşi ton.
— Dar l-ai văzut d-ta mort? revenii eu.
— Nimeni nu l-a văzut mort, dar s-a prăpădit în lumea largă, fără o lumînare... Şi a lăsat casa pustie... Să nu vă luaţi după cocoana, adăugă ea mai încet. Nici ea, săraca, n-a mai rămas în toate minţile. Că la doi ani, s-a prăpădit şi fratele dînşii, prefectul, după ce venise cu un franţez, cu un învăţat franţez, aici...
— Hans, spusei eu.
— Nu, domnişorul Hans a venit tîrziu. El nici nu era franţez. El a venit în urmă, după război... A murit şi el tînăr...
Nu ştiam ce să spun. Am rămas mut, privind-o. în acea clipă mă simţeam şi eu atras de un farmec straniu, nemaiîntîlnit. Jupîneasa ştergea cu podul palmei muchea biroului.
— D-aia venisem, vorbi ea tîrziu, să vă spun că scuturăm vreo două zile...
Se îndepărtă apoi şchiopătînd şi ieşi prin aceeaşi uşă care dădea în salon. Privii din nou caietul. Era îngrozitor să mă despart tocmai acum, cînd îl găsisem şi să mă întorc peste trei zile. Aproape fără să-mi dau seama ce fac, l-am luat şi l-am ascuns sub haină, tremurînd din toate încheieturile. Am mai întîrziat apoi cîteva minute, ca să-mi domolesc respiraţia agitată, am pus la loc restul caietelor şi am ieşit în vîrful picioarelor, nu cumva să întîlnesc pe cineva care să-mi ghicească gîndurile şi vina.
(Sfarsitul partii a patra)
A plecat înainte ca eu să capăt destul curaj şi s-o opresc, rugînd-o să-mi lămurească atîtea episoade obscure din destăinuirea ei. Bunăoară cum de nu s-a vorbit mai mult, pe vremuri, de dispariţia aceasta misterioasă, sau ce se întîmplase cu ceilalţi bărbaţi pe care d-na Zerlendi îi rugase să cerceteze biblioteca şi despre care tînăra îmi spusese, în treacăt, că n-avuseseră noroc. M-am aşezat la birou oarecum ameţit de tot ce ascultasem. Nu-mi puteam lega gîndurile.
Priveam acum mapele din faţa mea şi cărţile care mă înconjurau din toate părţile cu un sentiment nou. Admiraţia de bibliofil şi indianist lăsase loc unui complex anevoie de precizat, în care se amestecau şi teamă, şi neîncredere, şi fascinaţie. Parcă nu-mi venea să cred, cuvînt cu cuvînt, tot ce-mi spusese vizitatoarea mea. Şi, cu toate acestea, la lumina destăinuirilor ei, înţelegeam sfiala bătrînei de a-mi vorbi deschis, grija pe care o avusese de a nu-mi pomeni niciodată de moartea soţului, curiozitatea ei anevoie stăpînită.
îmi spuneam că dispariţia doctorului Zerlendi păruse atît de neverosimilă pentru că, probabil, omul acela şi-o pregătise timp îndelungat, pînă în cele mai mici amănunte, ars de dorul de a ajunge în India şi a rupe definitiv toate punţile cu viaţa lui de pînă atunci. Dar tocmai această plecare atît de meşteşugită, taina în care şi-o pregătise, pasiunea lui totală pentru secretele Indiei mă captivase. Nu auzisem pînă atunci de o asemenea încercare de a pleca brusc, fără rămas bun, fără scrisori de adio, fără a lăsa nici un fel de urmă. Faţă de tot ce auzisem, dosarul Honigberger, încă deschis pe birou, mi se părea prea puţin interesant. M-am îndreptat către rafturile cu cărţi de indianistică, acolo unde ştiam că sunt şi sertarele doctorului cu manuscrise şi fişe, dovada studiului lui de atîţia ani. Am deschis primul sertar şi am început să-l inventariez cu multă grijă, cercetînd caiet cu caiet.
Erau aici maculatoarele lui de exerciţii sanscrite şi cu melancolie am întîlnit temele şi declinările cu care mă luptasem şi eu cîndva: nrpah, nrpam, nrpena, nrpăya, nrpăt, nrpasya, nrpe, nrpa etc. Se vedea stîngăcia doctorului în scrierea literelor sanscrite. Dar răbdarea lui fusese, fără îndoială, enormă, căci zeci de pagini întregi de maculator erau acoperite cu declinarea aceluiaşi cuvînt, repetată cu îndărătnicie, ca un pensum colegial. în alt caiet, se găseau deja fraze întregi, cele mai multe din Hitopadesha şi Panchatantra, cu traducerea literală şi traducerea liberă alături. Am răscolit zeci de maculatoare de acest fel, acoperite pînă la ultima filă cu exerciţii, conjugări şi declinări sau traduceri. într-un caiet gros, cu indice alfabetic, doctorul îşi transcria cuvintele noi pe care le întîlnea în exerciţiile lui. Unele caiete aveau notate pe pagina de gardă anumite date: probabil timpul în care lucrase materia cuprinsă în ele. Mi-am dat încă o dată seama de munca pe care o depusese doctorul în învăţătura limbii sanscrite: un caiet de trei sute de file fusese acoperit cu exerciţii în mai puţin de două săptămîni.
în după-amiaza aceea de toamnă ploioasă n-am găsit nimic în sertarul cu manuscrise, care să-mi indice altceva decît o înverşunată pasiune pentru studiul limbii sanscrite. Doar o simplă însemnare, pe prima pagină a unui caiet de exerciţii, mi-a atras o clipă atenţia. Erau cîteva cuvinte, turburătoare însă pentru mine. Shambala= Agarttha=tărîmul nevăzut. Toate celelalte file erau acoperite cu aceleaşi exerciţii şcolăreşti.
M-am întors a doua zi mai devreme ca de obicei. Niciodată nu intrasem în bibliotecă atît de agitat şi curios ca acum. Noaptea mi-o pierdusem aproape în întregime gîndindu-mă la tot ce-mi destăinuise fiica d-nei Zerlendi şi întrebîndu-mă ce forţă de dincolo l-a mînat pe doctor la un gest atît de brutal, la o despărţire atît de crudă de familia, prietenii şi ţara lui. Cum am ajuns în bibliotecă, m-am apropiat din nou de sertarele în care cercetasem cu o zi înainte, am încărcat un braţ întreg de caiete, mape şi maculatoare, şi m-am aşezat la birou.
Procedam de data aceasta cu foarte mare luare-aminte. Caietele erau scrise cu o literă sanscrită din ce în ce mai sigură, ajungînd cu timpul cursivă. O jumătate de ceas în urma mea, intră d-na Zerlendi. Era palidă, slăbită, deşi nu fusese suferindă decît două zile.
— îmi pare bine că vă văd lucrînd cu atîta interes, începu ea, dînd cu ochii de maldărul cu caiete. Hîrtiile acestea n-au fost încă cercetate de nimeni, adăugă, roşind uşor. Nu trebuie să ţineţi seama de ce v-a spus ieri fiica mea. Smaranda e o fire fantastică şi în închipuirea ei vede legături între lucruri care n-au nimic de-a face unele cu altele. Ea era un copil pe atunci. Şi pentru că Hans, logodnicul ei, a murit din imprudenţă la o vînătoare, după ce începuse să cerceteze şi el caietele acestea, Smaranda şi-a făurit o întreagă teorie. Ea crede că tot ce se leagă de Honigberger stă sub semnul unui blestem şi cei care-i cercetează arhiva, începînd cu soţul meu, suferă tot felul de nenorociri — cam aşa cum se spune că s-a întîmplat cu cercetătorii mormîntului lui Tutankhamon. Dar astea sunt fanteziile ei şi a început să creadă în ele după ce a cetit nu ştiu ce cărţi despre Tutankhamon.
Turburarea mea crescuse şi mai mult ascultînd-o. Căci acum nu ştiam ce să cred şi de partea cui se află adevărul. D-na Zerlendi îmi vorbise oarecum încurcată despre fiică-sa. Dar de unde ştia ce-mi spusese ea? mă întrebam. Doar n-o fi ascultat la uşă...
— Smaranda a rămas neconsolată după moartea lui Hans, în 1921, reîncepu d-na Zerlendi. Poate că datorită acestei mari dureri nu mai are, uneori, simţul realităţii.
— Dar duduia... încercai eu să o apăr.
— Nu e nevoie să-mi spuneţi mai mult, mă întrerupse d-na Zerlendi. Eu ştiu ce crede ea şi ce dă să înţeleagă, mai ales celor pe care îi întîlneşte în această bibliotecă.
Mi s-au părut, atunci, puţin cam incoerente lămuririle d-nei Zerlendi. Nu pomenise, totuşi, nimic despre soţul ei. Nu-mi afirmase că a murit, deşi nu vorbise nimic de dispariţie. încercase doar să se apere de învinuirea pe care i-o adusese Smaranda, că invitase şi pe alţii înaintea mea să dezlege, sub o formă sau alta, ”tainele" lui Honigberger, care puteau fi şi tainele soţului ei.
— Asta voiam să vă spun, şopti ea cu o voce obosită. Şi acum o să mă iertaţi dacă am să mă întorc în camera mea. Nu sunt încă pe deplin restabilită...
Rămas singur, începui să zîmbesc. îmi spuneam că Smaranda va trebui să intre din moment în moment în bibliotecă, rugîndu-mă să nu cred cele mărturisite de d-na Zerlendi. Dar curiozitatea mea era prea puternică şi după puţin timp m-am reîntors la cercetarea caietelor.
Pînă aproape de seară am răsfoit mereu şi n-am întîlnit decît traduceri, teme, transcrieri de texte, interpretări, comentarii gramaticale.
Un caiet în care se aflau însemnări asupra filozofiei Vedânta şi Yoga mi s-a părut mai interesant şi l-am pus deoparte. Am luat apoi în mînă un caiet cu tartaje de carton negru, care purta şi el o însemnare şi un număr de ordine, ca toate celelalte, de care nu se deosebea de altfel întru nimic. Prima pagină era acoperită cu transcrierea cîtorva pasaje din Upanishade. Aş fi crezut, fără îndoială, că paginile următoare cuprindeau cam acelaşi fel de texte, dacă ochii nu mi-ar fi căzut pe întîiul rînd din pagina a doua: Adau vada asit, sa cha vada ishvarabhimukha asit, sa cha vada ishvara asit! O clipă, nu mi-am dat seama de înţelesul cuvintelor şi era să întorc altă pagină, cînd îmi străfulgeră în minte traducerea frazei pe care o cetisem. Era prologul Evangheliei lui Ioan: ”La început a fost Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvîntul!" M-am mirat că doctorul transcrisese acest citat în traducere sanscrită şi am început să cetesc mai departe, ca să-i înţeleg rostul. Dar emoţia îmi zvîrli, în clipa următoare, tot sîngele în obraji. Cuvintele pe care le ceteam, în haina străină a literelor sanscrite, erau româneşti. ”încep acest caiet în ziua de 10 ianuarie 1908. Precauţia cu care îmi travestesc scrisul o va înţelege cel care va izbuti să cetească pînă la urmă. Nu vreau ca gîndul meu să cadă sub ochii oricui...".
Acum îmi dădeam seama de ce doctorul transcrisese în fruntea paginii II, citatul din Evanghelia lui Ioan: ca să atragă atenţia că cele ce urmează nu sunt texte indiene. El îşi luase toate precauţiile ca nici un cercetător profan să nu bănuiască nici pe departe conţinutul caietului: acelaşi tip de caiet ca toate celelalte, acelaşi număr de ordine, acelaşi scris sanscrit...
De emoţie, nu îndrăzneam să cetesc mai departe. Se făcuse destul de tîrziu şi trebuia să plec, puţine minute în urmă. Dacă aş fi chemat-o pe d-na Zerlendi şi i-aş fi cetit conţinutul caietului, poate aş fi făcut-o împotriva voinţei autorului. Trebuia să-l descifrez eu întîi, înainte de a-l comunica altora. Dar nu voi avea timp să-l sfîrşesc în seara aceasta, îmi spuneam deznădăjduit.
Atunci se deschise uşa de la salon şi intră jupîneasa. Părea mai îmcruntată ca de obicei, mai aspre îi erau privirile. Cînd o văzui apropiindu-se, îmi plecai ochii în caiet, pe care-l deschisei la îmtîmplare. Cele ce ceteam atunci mă făceau literalmente să sufăr că nu pot rămîne singur cîteva ceasuri în şir, să-mi dau seama tot ce s-a îmtîmplat.
— Mîine şi poimîine scuturăm casa, vorbi jupîneasa. D-aia am venit să vă spun. Să nu luaţi degeaba drumul pînă aici. Că dacă m-apuc să scutur, nu răzbesc înainte de două zile...
Dădui din cap, mulţumindu-i. Dar jupîneasa avea probabil chef de vorbă. Se apropie mai mult de birou şi-mi arătă cu mîna caietele.
— Toate lucrurile acestea diavoleşti strică mintea, vorbi ea cu înţeles. Mai bine i-aţi spune cocoanei că nu le dovediţi şi v-aţi vedea de tinereţile d-voastră, că-i mai mare păcatul de ele...
Ridicai ochii din caiet şi o privii scrutător.
— Domnul doctor d-aia s-a prăpădit, continuă ea.
— A murit? întrebai eu repede.
— Şi-a luat lumea în cap şi s-a prăpădit, repetă ea pe acelaşi ton.
— Dar l-ai văzut d-ta mort? revenii eu.
— Nimeni nu l-a văzut mort, dar s-a prăpădit în lumea largă, fără o lumînare... Şi a lăsat casa pustie... Să nu vă luaţi după cocoana, adăugă ea mai încet. Nici ea, săraca, n-a mai rămas în toate minţile. Că la doi ani, s-a prăpădit şi fratele dînşii, prefectul, după ce venise cu un franţez, cu un învăţat franţez, aici...
— Hans, spusei eu.
— Nu, domnişorul Hans a venit tîrziu. El nici nu era franţez. El a venit în urmă, după război... A murit şi el tînăr...
Nu ştiam ce să spun. Am rămas mut, privind-o. în acea clipă mă simţeam şi eu atras de un farmec straniu, nemaiîntîlnit. Jupîneasa ştergea cu podul palmei muchea biroului.
— D-aia venisem, vorbi ea tîrziu, să vă spun că scuturăm vreo două zile...
Se îndepărtă apoi şchiopătînd şi ieşi prin aceeaşi uşă care dădea în salon. Privii din nou caietul. Era îngrozitor să mă despart tocmai acum, cînd îl găsisem şi să mă întorc peste trei zile. Aproape fără să-mi dau seama ce fac, l-am luat şi l-am ascuns sub haină, tremurînd din toate încheieturile. Am mai întîrziat apoi cîteva minute, ca să-mi domolesc respiraţia agitată, am pus la loc restul caietelor şi am ieşit în vîrful picioarelor, nu cumva să întîlnesc pe cineva care să-mi ghicească gîndurile şi vina.
(Sfarsitul partii a patra)
Cristinutza, nu se poate sa postezi si restul povestirii? Hai te rog eu... fa-mi un cadou de sarbatori!
ps. Am gasit-o pe net si sincer sa fiu, nu ma inspaimanta de loc.
ps. Am gasit-o pe net si sincer sa fiu, nu ma inspaimanta de loc.
Blogul lui Sorin
Magazin online cu produse pentru nevăzători şi slab văzători
Victoria nu este cel mai important lucru, ci este singurul lucru important!
Magazin online cu produse pentru nevăzători şi slab văzători
Victoria nu este cel mai important lucru, ci este singurul lucru important!
-
cristina.vuscan
Ahaa... pei, nu te mai chinui sa o corectezi. Este pe internet Aici
Blogul lui Sorin
Magazin online cu produse pentru nevăzători şi slab văzători
Victoria nu este cel mai important lucru, ci este singurul lucru important!
Magazin online cu produse pentru nevăzători şi slab văzători
Victoria nu este cel mai important lucru, ci este singurul lucru important!
-
Andreea Neagu
- Colonel
- Mesaje: 1511
- Membru din: 16 Ian 2007, 23:15
- Localitate: Bucuresti
- Contact:
Mi-ai luat-o inainte, Sorin! Si eu voiam sa dau tot linkul catre agonia.ro peste care tocmai dadusem.
Andy
Andy
Andreea - Elena Neagu
Designer www.pontes.ro
Anjo.ro - Magazin virtual de produse pentru nevăzători
Şcoala pentru toţi - site dedicat elevilor nevăzători
Designer www.pontes.ro
Anjo.ro - Magazin virtual de produse pentru nevăzători
Şcoala pentru toţi - site dedicat elevilor nevăzători
Al doilea nume al meu este Speedy 
Blogul lui Sorin
Magazin online cu produse pentru nevăzători şi slab văzători
Victoria nu este cel mai important lucru, ci este singurul lucru important!
Magazin online cu produse pentru nevăzători şi slab văzători
Victoria nu este cel mai important lucru, ci este singurul lucru important!
-
Ghita Potra
- General de corp de armata
- Mesaje: 6070
- Membru din: 15 Oct 2007, 12:29
- Localitate: Cluj-Napoca
-
cristina.vuscan
Secretul doctorului Honigberger (Ultima parte)
La cererea forumistilor si cu ajutorul lui Mos Craciun, va ofer in dar ultima parte a povestirii "Secretul doctorului Honigberger", ultimele 6 capitole. Va urma in cursul acestei zile o poveste asiatica foarte amuzanta, la care eu, cel putin, am ras cu lacrimi! Dar cum Iepurele rade si se intristeaza atat de repede,... Cristina
5
Am ramas in seara aceea incuiat in casa, cu transparentele lasate, nu cumva lumina lampii mele sa incurajeze pe vreun prieten sa-mi turbure singuratatea. Si cu cit inaintam in noapte, parca timpul si locul unde ma aflam s-ar fi risipit intr-o turbure ceata, atit imi era de coplesita intreaga fiinta, descifrind, pagina cu pagina, insemnarile doctorului Zerlendi. Cetirea n-a mers tocmai usor. La inceput, doctorul se trudea sa scrie cu cea mai mare luare-aminte, pentru ca anevoie se pot transpune toate sunetele romanesti in grafie sanscrita. Dar dupa citeva pagini, transcriptia devenea tot mai aproximativa si trebuia mai mult sa ghicesti cuvintul decit sa-l citesti. Fie din pricina emotiei cu care isi insemna in caiet turburatoarele lui exeperiente, fie datorita grabei, scrisul doctorului Zerlendi nu ingaduia o lectura curgatoare. Cu timpul, frazele deveneau tot mai scurte, cuvintele tot mai tehnice, asemenea unui limbaj conventional, cifrat. In pragul experientelor sale ultime, doctorul avusese grija sa-si pastreze secretul, folosind cu exclusivitate terminologia yogica, inaccesibila celor care nu adincisera, ca el, stiinta aceasta bogata in arcane.
"Scrisoarea lui Honigberger catre J. E. a fost pentru mine cea mai precisa confirmare", scria doctorul la inceputul jurnalului sau intim, fara sa spune cine era J. E. si ce cuprindea acea scrisoare, de care-mi amintise, destul de vag doamna Zerlendi intr-una din convorbirile noastre. "Inca din primavara anului 1907, am inceput sa cred ca tot ce scrisese Honigberger in amintirile sale indiene era nu numai autentic, in sensul strict al cuvintului, dar reprezenta numai o infima parte din ce vazuse si ce izbindise sa infaptuiasca el". Urmeaza o serie de trimiteri la opera lui Honigberger; cazuri de "fachirism", levitatiune, moarte aparenta, ingropare de viu, etc., fapte pe care e indrituit sa le socoteasca autentice. "Am inceput cele dintai experiente in ziua de 1 iulie 1907. Cu saptamini inainte, facusem un examen sever de constiinta si renuntasem la tutun, alcool, carne, cafea, ceai si toate celelalte. Nu incerc acum sa refac istoria acestei penibile etape preliminare, care a durat sase luni. Mi-a trebuit o vointa de fier, caci de mai multe ori eram gata sa renunt si sa ma intorc la distractiile mele istoriografice. Din fericire, scrisoarea lui Honigberger imi dovedea ca lucrurile acestea pot fi infaptuite, si asta imi da mereu curaj. Niciodata nu-mi inchipuiam, insa, ca se poate ajunge atit de departe, si, relativ, cu atit de putina truda. Pentru ca numai dupa ce dobindesti cele dintii puteri si-ti cad brusc valurile de pe ochi, iti dai seama cit e de mare ignoranta oamenilor si ce dureroasa iluzie ii pacaleste zi cu zi, pina in pragul mortii. Vointa si energia pe care le depune un om ca sa-si satisfaca ambitia sociala sau vanitatea stiintifica sunt poate chiar mai mari decit acelea care ti se cer pentru a dobindi lucrul acesta extraordinar: propria ta salvare din nimicnicie, din ignoranta si din durere".
Doctorul descrie cu destule amanunte - in acea zi de 10 ianuarie 1908 si in zilele urmatoare - primele sale experiente. Din cite mi-am putut da seama, el cunostea inca mai inainte literatura yogica, indeosebi tratatul lui Patanjali si comentariile sale, era familiarizat cu filozofia ascetica si mistica indiana, dar nu incercase niciodata punerea lor in practica. A trecut de-a dreptul, pare-se, la acea dificila experienta a ritmarii respiratiei, pranayama, fara sa dobindeasca multa vreme rezultate incurajatoare.
"La 25 iulie am adormit in timpul unui asemenea exercitiu", noteaza el, dupa ce aminteste ca, putine zile mai inainte, il inecase o tuse de o neobisnuita violenta. "Multa vreme faceam aceste exercitii dupa miezul noptii, apoi dimineata in zori. O cumplita presiune toracica si accese de tuse seaca au fost singurele rezultate. Am inteles, dupa aceste doua saptamini de eforturi, ca nu izbuteam nimic, pentru ca, silindu-ma sa-mi ritmez respiratia, in conformitate cu textul lui Patanjali, uitam sa-mi concentrez mintea intr-un singur obiect. Rezistenta pe care o intimpinam se datora tocmai acestei vacuitati mentale, de care, pe atunci, nu-mi dadeam seama. Am incercat din nou sfatul lui Honigberger. Mi-am astupat urechile cu ceara, si n-am inceput pranayama, decit dupa citeva minute de rugaciune. Am dobindit o stare de neobisnita liniste mentala. Imi amintesc si acum cele dintai senzatii: parca m-as fi aflat in mijlocul unei mari infuriate, care se calmeaza vazind cu ochii, pina ce ramine fara nici-un val, fara nici cea mai mica infiorare. Apoi un sentiment de plenitudine, pe care nu-l pot asemana cu nimic, in afara de sentimentul care te stapineste citeodata dupa ce asculti muzica de Mozart.
Citeva zile de-a rindul, am repetat aceeasi experienta, fara sa izbutesc insa sa o depasesc. Ma trezeam dupa un sfert de ceas intr-o vaga reverie, desi stiam ca nu acesta trebuia sa fie rezultatul exercitiului. Undeva, pe drum, pierdusem controlul; ma lasasem furat de vraja pe care propria mea minte o raspindise in juru-mi. Reluam exercitiul, dar, dupa o oarecare trecere de timp, rezultatul era acelasi: reverie, somnolenta sau placiditate mentala fara seaman ... "
Cit de tulburatoare erau pentru mine marturisirile acestea ! Incercasem si eu, cindva, unele din experientele in care staruise doctorul cu atita cerbicie, si intimpinasem aceleasi greutati. Dar el avusese mai mult noroc, si in orice caz, o mai tenace vointa. In primele zile ale lui septembrie 1907 a facut, aproape fara sa-si dea seama, un mare pas inainte, in aceste exercitii de ritmare a respiratiei, adica de perfecta echivalare a inspiratiei si a expiratiei. "Am inceput, ca de obicei, prin a-mi retine rasuflarea 12 secunde". Asta insemna ca izbutise sa inspire aerul in 12 secunde, sa-si retina respiratia 12 secunde si sa expire aerul in tot atitea secunde. "Obiectivul meditatiei era, in acea zi, focul". Fara indoiala ca-si "fixase" mintea asupra unui recipient cu jaratic, incercind sa patrunda esenta "focului", sa regaseasca acest foc in intreg cosmosul, asimilindu-si in acelasi timp "principiul" lui, identificindu-l in atitea procese din propriul sau trup, reducind infinitatea de arderi care alcatuiesc laolalta universul si fiecare organism in parte la acelasi element incandescent din fata ochilor sai.
"Nu-mi dau prea bine seama cum s-a intimplat, dar, dupa un timp oarecare, m-am trezit dormind, sau mai precis, m-am trezit in somn fara ca eu sa fi adormit in adevaratul inteles al cuvintului. Trupul meu, cu simturile toate, se cufunda intr-un somn din ce in ce mai adinc, fara ca mintea sa-si intrerupa o singura clipa activitatea. Totul adormise in mine, afara de luciditate. Continuam sa meditez asupra focului, dindu-mi in acelasi timp seama, intr-un chip nelamurit, ca lumea din jurul meu se schimba cu desavirsire, si ca, daca as fi intrerupt o singura clipa concentrarea, m-as fi integrat si eu, firesc, lumii acesteia, care era lumea somnului" ...
Cum recunoaste chiar si mai tirziu, doctorul Zerlendi izbutise in acea zi cel dintii si, poate, cel mai greu pas in drumul pe care si-l hotarise. Izbutise ceea ce se numeste in termeni tehnici continuitatea constiintei, adica trecerea de la constiinta starii de veghe la constiinta starii de somn, fara nici-un fel de hiatus. Constiinta omului normal este despicata brutal prin somn; nimeni nu stie ca a adormit (isi da, cel mult, seama, uneori, ca viseaza) si nimeni nu-si continua, lucid, gindirea in somn. Din lumea somnului isi aminteste doar citeva vise, si o anumita spaima nedefinibila.
"Ceea ce ma inspaiminta mai mult in aceasta descoperire a mea - ca ma aflu treaz in somn - era sentimentul ca lumea de linga mine se schimba cu totul si nu mai semana in nici un chip cu lumea constiintei diurne. Mi-e foarte greu sa precizez cum simteam aceasta schimbare, pentru ca mintea mi-o proiectasem intreaga, ca un singur fascicul, asupra focului, iar simturile imi erau adormite. Totusi, parca ma aflam intr-un alt spatiu, unde nu era nevoie sa privesti ca sa poti vedea, iar eu vedeam schimbindu-se treptat odaia in care ma aflam, obiectele, formele, culorile. Tot ce s-a petrecut atunci e peste putinta de descris; totusi, voi incerca sa descriu cum voi putea, pentru ca nimeni, dupa cite stiu, n-a indraznit sa reveleze prin scris o asemenea experienta. Priveam necontenit focul, nu ca un pretext de transa hipnotica, pentru ca am studiat indeajuns hipnotismul ca sa-i cunosc tehnica si efectele. In timp ce priveam, gindeam asupra focului, il asimilam, patrunzind cu mintea in propriul meu trup, identificind toate combustiile din el. Nu era, deci, o gindire intepenita, ci doar o gindire care era una, adica nu era faramitata in mai multe directii, nu era solicitata de mai multe obiecte, nu era distrata de vreun stimul extern sau de vreo amintire proiectata ca un eclat din subconstient. Aceasta gindire, una, isi avea in foc doar punctul de sprijin; cu ea patrundeam insa pretutindeni unde trebuia sa identific focul. Deci hipnoza era cu desavirsire exclusa; mai ales ca eram neincetat lucid; stiam cine sunt, de ce ma aflu intr-o asemenea pozitite, de ce imi ritmez respiratia, cu ce scop meditez asupra focului.
Si cu toate acestea, imi dadeam seama, concomitent, ca ma aflu in alt spatiu, in alta lume. Nu-mi mai simteam deloc corpul; doar vaga caldura a capului, caldura care cu timpul disparu si ea. Lucrurile pareau ca si cum ar fi curs necontenit, fara ca profilul lor sa se altereze totusi prea mult. La inceput, ai fi spus ca vezi totul ca printr-o apa in continua miscare, dar comparatia nu era deloc exacta. Lucrurile, de fapt, curgeau; unele mai incet, altele foarte repede, dar iti era peste putinta de spus unde curg ele si prin ce proces miraculos substanta lor nu secatuieste printr-o asemenea revarsare peste marginile lor firesti; desi, ca sa incerc a da seama mai precis de viziunea mea, nu era vorba de o revarsare peste marginile obiectului, ci parca insesi marginile acestea curgeau necontenit.
Ceea ce era si mai straniu, toate lucrurile acestea se apropiau si se departau fara voia lor. Desi nu le priveam ... stiam insa ca ele sunt acolo; un pat, doua scaune, un covor, un tablou, o masuta de noapte, etc. - aveam impresia ca ele s-ar aduna toate la un singur loc indata ce mi-as opri ochii asupra unuia din ele. Impresia aceasta nu era o parere, o iluzie; se putea asemana cu sentimentul precis pe care-l are un om cind se afla in apa, ca poate inainta sau poate iesi din apa. Era ceva pe care-l stiam, fara sa-mi dau seama daca l-am experimentat vreodata. Aveam, de asemenea, impresia ca pot privi mult mai departe decit imi ingaduiau peretii camerei mele. Nu pot spune ca lucrurile devenisera transparente. Dimpotriva, afara de continua lor curgere si mobilitatea lor curioasa, raspunzind parca dorintei mele eventuale de a le privi, lucrurile ramasesera ca mai inainte. Si, cu toate acestea, puteam privi dincolo de ele, desi, repet, nu incercasem sa privesc. In nici-un caz, nu prin ele, ci dincolo de ele. Erau acolo, in fata mea, si totusi stiam ca pot vedea mai departe, ele raminind la locul lor. Se asemana intrucitva senzatia aceasta cu viziunea pe care o poate avea un om privindu-si din coltul unei odai intreaga casa; nu vede prin ziduri, si totusi vede tot ce stie ca se afla intr-o odaie invecinata, sau in toata casa, fara ca sa aibe senzatia ca privirile lui au trecut prin ziduri" ...
6
Fara indoiala ca doctorul scria toate acestea dupa ce repetase de nenumarate ori experienta continuitatii constiintei in somn. Dupa claritatea scrisului acestui fragment, s-ar parea ce el redactase cu multa grija descrierea de mai sus, si o transpusese apoi in litere sanscrite - ceea ce nu va face mai tirziu, cind se multumea sa noteze de-a dreptul in caiet.
"Dupa citva timp, am simtit dorinta sa patrund mai adinc in lumea somnului, sa explorez spatiul acela necunoscut din jurul meu. Nu indrazneam, totusi, sa-mi dezlipesc ochii de jeratic. O neliniste stranie, as putea spune chiar si un inceput de groaza, ma ameninta. Nu stiu ce m-a facut sa inchid brusc ochii; in nici-un caz nu oboseala, pentru ca, repet, ma simteam dormind, si mintea imi era mai treaza ca niciodata. Am ramas inmarmurit, regasind, cu pleoapele inchise aceeasi viziune pe care o aveam cu ochii deschisi. Numai jeraticul parca se schimbase; curgea si el, intocmai ca toate lucrurile din jurul lui, iar stralucirea ii era mai puternica, desi, as putea spune, mult mai putin vie. Dupa citeva clipe de sovaiala, am deschis iar ochii. Mi-am dat seama ca era inutil sa privesc, sa-mi intorc pupilele catre un anumit colt al odaii; vedeam in orice parte as fi voit, vedeam oriunde mi-as fi aruncat gindul, fie ca aveam sau nu ochii deschisi. M-am gindit la gradina din spatele casei, si am vazut-o chiar in acea clipa, ca si cum as fi fost acolo. Ce spectacol uluitor ! Parca ar fi fost un ocean de seva vegetala, in necontenita framintare. Arborii aproape se imbratisau unii cu altii, iarba parea ca tremura ca un snop de alge, numai fructele erau mai linistite, purtate intr-o lunga leganare ...
In clipa urmatoare, mirajul acelei furtuni vegetale a disparut brusc. Ma gindeam la Sofia, si am vazut-o, in patul cel mare din iatacul nostru, dormind. In jurul capului, plutea o aura violet - inchisa; trupul ei parca napirlea necontenit, atitea falduri se revarsau din ea, pierind indata ce se desfaceau de membre. Am stat mult timp privind-o fix, incercind sa inteleg ce se petrece. Am zarit apoi o flacara sfioasa pilpiind cind in dreptul inimii, cind mai jos spre pintec. Deodata, incep sa-mi dau seama ca Sofia se afla linga mine. A fost o clipa ingrozitoare, caci o vedeam foarte bine in pat, dormind, si o vedeam in acelasi timp alaturi de mine, privindu-ma uimita in ochi, ca si cum ar fi vrut sa ma intrebe ceva. Figura ei trada o nespusa mirare; poate ca aratam altfel de cum se astepta ea sa ma vada, poate nu semanam cu oamenii pe care ii intilnise pina atunci in visul ei.
Pentru ca, de-abia mai tirziu, dupa ce am repetat experienta de mai multe ori, am inceput sa-mi dau seama ca fetele pe care le intilneam in jurul meu erau proiectarea constiintei feluritelor persoane in timpul somnului. (Marturisesc ca nu inteleg ce voia sa spuna doctorul Zerlendi. Am lasat acest pasaj, pentru interesul eventual pe care il vor afla ocultistii. Un sadhu cu care ma intovarasisem, prin 1930, la Konarak, imi spunea - ca este turburator sa te intilnesti, in timpul anumitor meditatii yogice, cu duhurile oamenilor care dorm si care ratacesc ca niste umbre in dimensiunea somnului. S-ar spune ca te privesc cu neliniste, neintelegind cum e cu putinta sa te intilneasca acolo, lucid, treaz). Putine clipe in urma, spatiul din jurul meu s-a schimbat brusc. Spaima ma adusese din nou in stare de veghe. Am ramas citva timp in aceeasi pozitie pe care o avusesem la inceputul experientei, si am numarat din nou secundele; ritmul respiratoriu ramasese acelasi: 12 secunde" ...
Intoarcerea de la constiinta de vis la constiinta de veghe, s-a facut brutal; continuitatea fusese intrerupta de spaima. De-abia dupa mai multe experiente, repetate in ziua urmatoare, in cel mai mare secret, a izbutit doctorul sa se reintoarca la constiinta diurna fara nici un hiatus, prin simpla vointa. Actul de vointa il formula astfel: "Acum ma intorc". In acelasi timp, micsora ritmul respiratoriu de la 12 la 8 secunde, retragindu-se lent din starea de somn.
Despre experientele care au urmat insemnarile sunt mai sumare, fie pentru ca doctorul nu voia sa spuna mai mult, fie pentru ca nu putea, nu gasea nici o descriere potrivita. Intr-adevar marturiseste intr-un loc: "Unificarea constiintei se dobindeste printr-o trecere continua, adica fara nici un fel de hiatus, de la starea de veghe la starea de somn cu vise, apoi de somn fara vise si, in sfirsit, la starea cataleptica". Unificarea acestor patru stari, care presupune (cit ar parea de paradoxala) unificarea constientului cu subconstientul si inconstientul, luminarea treptata a zonelor obscure si impenetrabile ale vietii psihomentale, este, de altfel, scopul tehnicilor preliminarii yogice".
(Toti ascetii indieni pe care i-am cunoscut, si care au acceptat sa-mi dea oarecari lamuriri, socoteau etapa aceasta a unificarii starilor de constiinta drept cea mai importanta. Cel care nu izbutea aceasta experienta nu putea dobindi nici un profit de pe urma practicilor yogice).
Despre trecerea de la starea de somn cu vise la starea de somn adinc, fara vise, gasesc foarte putine amanunte. "Am izbutit sa distantez si mai mult aspiratia de expiratie: cite 15 secunde de fiecare moment, ajungind chiar la 20 de secunde". Asta insemna ca respira o data pe minut; caci 20 de secunde isi tinea rasuflarea, 20 de secunde inspira, 20 de secunde expira. "Am avut impresia ca ma intorc intr-o lume spectrala, unde nu intilneam decit culori, aproape fara sa fie conturate in forme. Mai mult pete colorate. In schimb, universul sonor domina lumea formelor. Fiecare pata luminoasa era un izvor de sunete".
Pe cit inteleg eu, doctorul incerca sa dea seama - in citeva rinduri sumare - de acel cosmos sonor care incepe sa fie accesibil initiatului numai dupa o repetata meditatie asupra sunetelor, asupra acelor "silabe mistice" de care vorbesc tratatele Mantra-Yoga. Se pare, intr-adevar, ca incepind de la un anumit nivel al constiintei nu se mai intilnesc decit sunete si culori - formele propriu-zise disparind ca prin farmec. Dar indicatiile doctorului Zerlendi sunt prea vagi ca sa-i putem reconstitui experienta.
Cu cit rezultatele tehnicii yogice sunt mai uluitoare, cu atit marturisirile lui sunt mai reticente. Despre patrunderea in starea de catalepsie, numai aceasta precizare: "Cu ultima mea experienta, am inceput sa aflu gindurile oricarui om asupra caruia imi concentrez atentia. Verificarea am facut-o asupra Sofiei, care tocmai scria o scrisoare administratorului. As fi putut foarte bine citi direct scrisoarea, dar n-am facut-o; eram acolo linga ea, si toate gindurile ei - nu numai acelea pe care le marturisea in scrisoare - le aflam firesc, ca si cum as fi ascultat-o vorbind".
Cit de uimitoare erau aceste experiente, doctorul Zerlendi nu le acorda o prea mare insemnatate. "Se poate ajunge la acelasi rezultat chiar fara o asceza prea riguroasa, ci numai printr-o maxima concentrare mentala. Desi imi dau foarte bine seama ca oamenii moderni nu mai sunt in stare de un asemenea efort mintal. Sunt risipiti sau in necontenita evanescenta. Asceza iti foloseste nu pentru a dobindi aceste puteri, ci pentru a nu cadea prada lor. Explorarea starilor de constiinta necunoscute te poate ispiti atit de mult, incit risti sa-ti cheltuiesti viata fara sa ajungi la capat. Este o lume noua, dar ramine totusi o lume. Daca te multumesti s-o explorezi, fara sa vrei s-o transcenzi - asa cum ai incercat sa transcenzi lumea starilor de veghe - e ca si cum invatind o limba noua, te-ai apuca sa citesti toate cartile scrise in aceasta limba, renuntind a mai invata alte limbi".
Nu-mi dau bine seama pe ce treapta de desavirsire tehnica se afla doctorul cind incepuse sa-si scrie jurnalul. Aproape douazeci de pagini sunt redactate in zilele de 10, 12 si 13 ianuarie 1908; ele cuprind un fel de scurta reamintire, pentru eventualul cetitor, a etapelor preliminarii, fara sa se precizeze insa pina unde se intind aceste preliminarii. De mai multe ori mentioneaza initialele J. E. "Cred ca asta a fost greseala de moarte a lui J. E., scrie intr-un loc. Nu si-a dat seama de irealitatea fenomenelor pe care le descoperise in lumea spectrala. A crezut ca asta reprezinta granita ultima pina unde poate ajunge spiritul omenesc. A acordat experientei sale o valoare absoluta, cind, de fapt, avea de-a face tot cu fenomene. Paralizia lui cred ca asa se poate explica. Honigberger a izbutit, probabil, sa-i reactiveze anumiti centri, insa mai mult n-a putut. Amnezia nu i-a putut-o vindeca". E un pasaj obscur; probabil ca J. E. nu si-a putut stapini pina la urma constiinta si a cazut prada propriilor sale descoperiri in lumea supranormala. Imi aduc aminte ca toate tratatele oculte indiene vorbesc despre noile niveluri cosmice in care patrunde ascetul prin tehnica yoga, ca fiind tot atit de "iluzorii" ca si cosmosul la care are acces orice om in conditia sa normala.
Pe de alta parte, nu-mi dau seama daca "centri" la care se refera sunt centri nervosi sau plexurile oculte pe care le cunoaste Yoga si celelalte traditii.
In orice caz, se pare ca acest J. E. incercase, sub directa influenta a lui Honigberger, o initiere de tip yogic, si esuase groaznic, fie din cauza pe care o banuia doctorul Zerlandi, fie pentru ca nu avea o constitutie favorabila tehnicilor pe care le incerca. "Am izbutit acest lucru" - noteaza mai departe doctorul, referindu-se la o complicata si obscura experienta de proiectie a constiintei in afara de trup, realizata in stare de catalepsie - "pentru ca aveam in mod exceptional o conditie senzoriala asiatica. Un european nu cred ca poate izbuti. El nu-si simte corpul mai jos de diafragma, si inca lucrul acestia e destul de rar. De obicei, isi simte numai capul; mi-am dat seama acum, in urma, cind ii vad cum nu s-au vazut ei niciodata, si nici unul din ei nu-mi poate ascunde nimic".
Pasajul e destul de criptic. Banuiesc ca "o conditie senzoriala asiatica" ar putea insemna experienta difuza pe care oamenii o au despre propriul lor corp, si care difera de la rasa la rasa. Stiu, bunaoara, ca un oriental isi simte altfel corpul decit noi, europenii. Atingind piciorul sau umarul unui oriental, el are aceeasi senzatie de siluire pe care o avem noi daca cineva ne-ar atinge ochii sau buzele cu dosul palmei. In ceea ce priveste "simtirea corpului mai jos de diafragma", expresia s-ar referi la incapacitatea occidentaliilor de a avea experienta totala a trupului lor. Intr-adevar, foarte putini dintre noi se pot lauda ca isi simt trupul ca un intreg. Cei mai multi isi simt propriu-zis numai anumite sectiuni - fruntea, inima - si numai in anumite imprejurari. Incercati sa va simtiti, bunaoara, picioiarele - intr-o pozitie de totala odihna, de pilda intins in voie pe pat - si veti vedea cit e de greu lucrul acesta.
"Am unificat cu destula usurinta cele doua curente, pina la calcii, scrie iarasi doctorul, in legatura cu aceeasi experienti. In acea clipa am avut senzatia precisa ca sunt sferic, ca am devenit o bula impenetrabila, perfect impermeabila. Sentimentul plenar de autonomie, de invulnerabilitate. Miturile referitoare la omul primitiv, conceput sub forma de sfera, deriva fireste din aceasta experienta a unificarii curentelor". Nu indraznesc sa afirm ca e vorba de curentele negativ-pozitiv ale terapeuticii oculte europene. Mai probabil, doctorul se referea la cele din fluide, de o natura atit de greu de pre-cizat, ale traditiel oculte indiene, "curente" care strabat corpul omenesc si pe care doctrinele yogice si tantrice le omologheaza cu luna si soarele. Dar, repet, nu indraznesc sa afirm nimic cu certitudme, necunoscind decit fragmentar etapele initierii pe care a incercat-o el.
7
Insemnarile doctorului Zerlendi se raresc in tot cursul lunilor februarie, martie si aprilie 1908. Pu-tinele pagini scrise in acest rastimp sunt de altfel criptice, si se refera indeosebi la experiente anterioare. Interesul doctorului fata de jurnalul sau intim scade simtitor. De unde la inceput se trudea sa descrie cit mai desavirsit o experienta, curind interesul sau pentru asemenea marturisiri oboseste. Poate ca isi da seama cit de accesibile sunt lucrurile acestea, eventualului cetitor profan caruia i-ar cadea sub ochi. Sau, poate, se detaseaza prea mult de lumea noastra, si nu-1 mai intereseaza, sub nici un chip, comunicarea experientelor sale. In orice caz, el nu noteaza aproape niciodata - in acest rastimp - experiente sau ginduri descoperite in ziua respectiva. Revine necontenit asupra intimplarilor din zilele sau saptiminile anterioare. As crede ca descoperirile lui il interesau prea mult ca sa si le noteze zi cu zi. Mai ales cind incerca o experienta noua, era atit de preocupat de ea, incit nu si-o insemna decit mult timp in urma, si de cele mai multe ori foarte sumar. "Rezultate incerte cu muktasana practicata in zona", noteaza el prin aprilie. Ar trebui citeva pagini ca sa explic propozitia aceasta cifrata, referitoare la o anumita pozitie a corpului. De aceea nici nu incerc s-o explic, caci asemenea indicatii tehnice cu privire la pozitiile corpului in timpul meditatiei yogice, la exercitiile respiratorii sau la fiziologia ascetica, abunda in notele doctorului Zerlendi. De altfel, am dat unele lamuriri referitoare la asemenea practici in cartea mea despre yoga, si nu mai revin in povestirea de fata.
La sfirsitul lui aprilie 1908, jurnalul pare ca-1 intereseaza din nou. Dupa notatiile fugare si tehnice de pina acum, urmeaza o lunga marturisire. "Intre alte lucruri de cea mai mare insemnatate pe care Honigberger le destainuise lui J. E., a fost si existenta Shambalei, a aceleii tar miraculoase care, dupa traditii, se afla undeva in nordul Indiei, si in care numai cei initati pot patrunde. J. E., inainte de nebunia lui, crezuse ca acest tarim nevazut poate fi totusi accesibil celor neinzestrati, si pe o pagina de a lui pe care am gasit-o la Iasi notase numele a doi iezuirti, Stefan Gacella si Ioan Cabral, care, pretindea el, ar fi ajuns in Shambala. Mi-am procurat cu destula greuitate operele acestor doi misionari iezuiti, dar mi-am dat seama ca afirmatiile lui J. E., fusesera neintemeiate. Caoella si Gabrail sunt, intr-adevar, cei dintii europeni care au auzit de Shambala si o mentioneaza. Aflindu-se in Bhutan, in cautarea drumului spre Kathay, au aflat de existenta acestui tarim miraculos, pe care localnicii il socoteau ca se gaseste undeva spre miazanoapte. Si in cautarea lui au si pornit, in 1627; dar n-au ajuns decit in Tibet. Tara miraculoasa, Shambala, ei n-au gasit-o. Spre deosebire de J. E., eu, indata ce am aflat de marturisirile lui Honigberger, am crezut ca ea nu poate fi identificata cu un tarim oarecare, precizat geograficeste in centrul Asiei. Poate ca m-au influentat in aceasta credinta a mea, si legendele indiene in legatura cu Agarttha, ca si cu acele "Insule albe" din mitologia budhista si brahmanica. Intr-adevar, niciodata nu intilnisem vreun text indian care sa afirrne ca se poate ajunge in aceste tarimuri miraculoase altfel decit prin puteri supranaturale. Toate marturiile vorbesc despre "zborul" lui Buddha sau al altor initiati catre aceste tarimuri ascunse ochilor profani. Or, lucrul acesta se stie, "zborul" inseamna in limbajul simbolic si secret, capacitatea omului de a trainscende lumea simturilor si, deci, de a avea acces in lumile nevazute. Tot ce stiam despre Honigberger ma indemna sa cred ca el patrunsese in Shambala datorita tehnicii sale yogice, in care ajunsese maestru inca inainte de 1858, dar ca misiunea cu care fusese incredintat, probabil, nu izbutise s-o duca la bun sfirsit. Numai asa imi explic de ce s-a intors atit de repede din India si de ce a murit putin timp dupa intoarcere, lasind documentul acela de o atit de mare importanta in miinile unui tinar nepriceput ca J.E." ...
Cu cita stringere de inima am cetit eu paginile de mai sus ! Cite amintiri m-au napadit deodata, in inima noptii, intilnind aceste doua nume: Shambala si Agarttha ! Caci in cautarea tarimului nevazut pornisem si eu, cindva, hotarit sa nu mai ma intorc in lume inainte de a-l cunoaste. O rana veche, pe pe care o credeam de mult vindecata, a inceput sa singereze, amintindu-mi lunile acelea petrecute in Himalaya, foarte aproape de granita Tibetului, pe drumul sfint a Bhadriinatului, intrebind din eremit in eremit daca nu cumva au auzit de Shambala, daca nu stiu de cineva care sa-i fi cunoscut taina. Si cine stie daca, pina la urma, din coliba mea de pe malul sting al Gangelui, din acel kutiar napadit de jungla, la care de mult nu mai ma gindesc decit ca la un paradis pierdut - cine stie daca nu mi-iar fi venit chiar de aicolo dezlegarea, si n-as fi izbutit, dupa ani de incercari si pregatiri, sa aflu drumul tarimului nevazut. Dar mi-a fost scris sa nu-l patrund niciodata, ci sa-l port pina la moarte in melancoliile mele ...
Mai cumplita este mustrarea pentru cineva care s-a intors din drum, aflind apoi de la altul ca drumul pe care apucase era cel bun. Marturisirile doctorului Zerlendi mi-au intarit toate banuielile mele, caci tot ce-a urmat s-a petrecut intocmai cum imi inchipuiam eu ca trebuie sa se intimple cu acel care cauta insetat Shambala. "Aveam totdeauna vie in minte imaginea tarimului nevazut in care patrunsese Honigberger. De fapt stiam ca acest tarim este nevazut numai pentru ochii celor profani. Mai precis, nu era vorba decit de o tara inaccesibila geograficeste, pe care nu o puteai cunoaste, adica, decit dupa o prealabila si aspra pregatire spirituala. Imi inchipuiam aceasta Shambala ascunsa celorlalti oameni nu prin cine stie ce obstacole naturale, munti inalti sau ape adinci, ci prin spatiul la care participa ea, spatiu calitativ deosebit de spatiul profan. Cele dintii experiente yogice mi-au verificat credinta aceasta, caci mi-am dat seama cit de diferit este spatiul experientei profane de spatiul celorlalte cunoasteri omenesti. Incepusem chiar, in caietul de fata, descriereia amanuntita a acestor experiente, dar mi-am dat seama foarte curind ca ele sunt indescriptibile. Cel care le cunoaste imi va da dreptate. Continui totusi aceste insemnari, pentru ca e necesar ca, din timp in timp, sa existe o confirmare a stravechiului adevar, in care astazi nu mai crede nimeni. Insusi Honigberger, dupa credinta mea, fusese lasat sa se intoarca din Shambala pentru a incerca sa reactiveze in Occidenit citeva centre de initiere care lincezeau din evul mediu incoace. Moartea lui brusca imi confirma credinta aceasta; fara indoiala ca el n-a stiut cum sa-si implineasca misiunea, sau a compromis-o de la inceput, de aceea a murit in chip atit de misterios. In ceea ce ma priveste, desi n-am atins inca rezulatele definitive, cred ca simt asupra mea o influenta nevazuita, cineva care ma conduce si ma ajuta, si asta imi intareste convingerea ca pina la urma voi izbuti."
In legatura cu aceasta influenta nevazuta, doctorul Zerlendi nu marturiseste mai mult. De ea vorbeste insa destul traditia oculta, indeosebi cea orientala, si tot ce-a urmat ma face sa cred ca doctorul nu s-a lasat pacalit de o iluzie cind a pomenit-o. Caci desavirsirea lui yogica se implineste destul de repede, aproape vertiginos. Vara anului 1908 o petrece singur, la una din mosiile lui, si, mai tirziu, intors in Bucuresti, rezuma citeva din experiente. Unele din ele pot fi reconstituite cu oarecare certitudine. Bunaoara, vorbeste intr-o loc de viziunea ciudata pe care a avut-o dupa anumite meditatii; i se parea ca vede toate lucrurile rasturnate, sau mai precis, exact contrarii decit sunt in realitate. De pilda, obiectele solide i se pareau inconsistente si viceversa; "vidul" ii facea impresia ca e "plin", iar lucrurile dense i se pareau vacue. Dar mai era ceva asupra caruia doctorul Zerlendi nu da nici un fel de amanunt precis: lumea intreaga, in totalitatea ei, o vedea - ca sa, citez din manuscrisul lui - "cu totul contrarie dacit pare ea unui om in stare de veghe", fara a lamuri ceea ce intelege prin expresia "cu totul contrarie". Este adevarat, intilnim aici o expresie care seamana intocmai cu formulele sacre ale misticilor sau cartilor de ritual, caci pretutindeni in asemenea texte se vorbeste despre lumea cealalta, sau lumea cunoscuta in extaz, ca fiind "cu totul contrarie" celei pe care o vedem cu ochii trupului.
Tot atit de stranie este marturisirea doctorului in legatura cu "reintoarcerea" in lumea vizibila, dupa o indelungata contemplatie. "La inceput, aveam impresia ca ma clatin, ca voi cadea la cel dintii pas. Nu mai aveam siguranta normala; ca si cum ar fi trebuit sa ma readaptez spatiului cu trei dimensiuni. De aceea, multa vreme nici nu cutezam sa ma misc. Ramineam impietrit, asteptind sa se intimple o minune si sa-mi recapat siguranta pe care o aveam inainte de a cadea in transa. Acum imi explic de ce, dupa extaz, sfintii ramin ceasuri si chiar zile intregi fara sa se miste, lasind impresia ca spiritul lor este inca rapit in dumnezeire."
Sub data de 11 septembrie, nioteaza: "Am incercat de mai multe ori transa cataleptica. Prima oara, 12 ceasuri; a doua si a treia oara, 36 de ceasuri. Spuneam padurarului ca plec la conac, si ma inchideam singur in odaia mea, stiind ca nu voi fi turburat. Pentru intiia data am putut verifica personal iesirea din timp. Caci, desi spiritul raminea activ, trupul nu mai participa la curgerea timpului. Inaiinte de a provoca transa, ma barbieream, si, dupa 36 de ceasuri, obrazul meu era tot atit de neted ca in clipa cind cadeam in transa. Era si firesc sa se intimple astfel. Caci timpul este experimentat de om prin ritmul sau respiratoriu. Pentru orice om, intre o inspiratie si o expiratie se scurge un anumit numar de secunde; viata coincide, in om, cu timpul. Prima oara am realizat transa cataleptica la 10 dimineata, si m-am trezit la 10 noaptea; in tot a.cest rastimp, trupul meu zacea in ceea ce unii au numit moarte aparenta, fara nioi cea mai usoara respiratie. Aspiratia de aer de la 10 dimineata s-a continuat, adica, prin expiratia de la 10 noaptea. In acest interval trupul meu a fost scos din timp. Pentru corp, cele 12 ore s-au redus la citeva secunde - lunga aspiratie de dimineata si expiratia lenta premergatoare desteptarii. In ziua aceea eu am trait, omeneste, numai jumarate de zi; trupul meu a imbatrinit, in 24 de ore, numai 12 ore; viata a fost suspendata, fara ca prin aceasta sa-mi vateme organismul."
Experienta incercata de doctorul Zerlendi este, de altfel, destul de popular, fara ca sa fi fost pina astazi indestulator studiata. "Moartea aparenta", care a facut atita vilva pe timpiul lui Honigberger, pare a fi intr-adevar o iesire din timp. Numai asa se explica de ce, dupa o transa de zece sau o suta de zile, trupul isi pastreaza greutatea, si obrazul proaspat barbierit ramine tot atit de curat. Dar acestea sunt stiri care transcend categoric conditia umana, si despre ele nu putem avea nici un fel de reprezentare. Nici cea mai fantastica inchipuire nu poate intui in chip adecvat o asemenea "iesire din timip". Aluziile pe care le intilnisem in marturisirile unor sfinti sau in scrierile oculte orientale sunt pentru noi toti ininteligibile. Eu insumi am adunat o colectie pretioasa de astfel de marturisiri, cele mai multe exprimate alegoric, dar au ramas pentru mine taine pecetluite cu sapte peceti. Numai moartea va aduce, pentru unii din noi, o lumina noua in aceasta problema.
"Pentru mine, singurul lucru de mirare este ca oameniii nu invata nimic din asemenea experiente. Cei mai de seama dintre invatati s-au multumit sa nege autenticitatea acestor intimplari - la care asistasera, de altfel, sute de martori - preferind si ramina pe vechile lor pozitii. Ca si cum te-ai multumi sa strabati apele numai inot, renuntind deci sa strabati o mare numai pentru ca nu crezi cu putinta ca apa poate fi strabatuta si cu o luntre''.
8
Jurnalul se intrerupe in septembrie 1908 pentru patru luni. Cele dintii insemnari urmatoare sunt de la inceputul luniii ianuairie 1909. Ele nu pot fi transcrise aici datorita caracterului lor tehnic. Sunt mai degraba simple enuntari de principii metafizice si retete practice yogice. Unele din ele par fara nici un inteles. "26 ianuarie. Experienta intunerecului. Fiecare litera reluata de la capat". Fara indoiala ca se referea la alte exercitii anterioare, probabil meditatii asupra sunetelor si a literelor - asa-numita mantra-yoga - despre care n-am gasit, insa, nici o indicatie. Ce poate insemna totusi "experienta intunerecului" ?! Mai departe: "5 februiarie. De curind, samyama asupra corpului. E de necrezut, si totusi e adevarat". Insemnarea aceasta ar putea avea un sens daca doctorul se refera la un anumit text din Patanjali, care spune ca prin samyama asupra propriului sau corp yoghinul se face nevazut privirilor celorlalti oameni. Prin samyama, Patanjali denumeste ultimele trei etape ale desavirsirii yogice, asupra carora e greu de staruit aici. Imi vine totusi greu sa cred c, inca de la 5 februarie 1909, dootorul izbutise acest miracol. Cum sa-mi explic atunci surpriza lui de mai tirziu ? Cum sa-mi explic cele 18 luni care au urmat, si in care, daca ni se spun prea putine lucruri, stim totusi ca s-a trudit mereu sa dobindeasca tocmai aceasta putere de a se face nevizut ?
De altfel, dificultatile textului sporesc intr-una. Unele insemnari par chiar contradictorii. "Martie. Am reluat citeva Upanishade. Progrese uluitoare in intelgerea originalului". Cum sa inteleg aceasta martuirisire ? Dupa tot ce dobindise el, lectura in original a Upanishadelor nu mai putea insemna mare lucru. Si apoi, ce rost mai avea acest studiu al limbii sanscrite pentru un om care si asimilase oeva mai mult decit o stiinta moarta ? Doar daca nu cumva se intorsese din drum, sau zabovise in desivirsirea sa yogica, sub o "influenta" de care nu vorbeste nimic. Sau poate ca insusi studiul acesta el nu-1 mai implinea in sens carturaresc, cetind si gindind asupra textului ci, asa cum se spune prin India, izbutind sa dobindeasca o misterioasa stiinta doar prin exacta pronuntie a cuvintelor sacre, considerate acolo ca o revelatie a Logosului. Intr-adevar intr-alta parte pomeneste de anumite exercitii, de altfel extrem de obscure, de "rostire interioara" a unui text sacru indian iar la inceputul verii vorbeste de omologarea "literelor mistice" cu anumite stari de constiinta rarefiata (as fii mai aproape de adevar daca as scrie "superconstiinta").
Tot in acest timp marturiseste despre "viziunea oculta" pe care a dobindit-o "reactivind ochiul dintre sprincene", ochi de care vorbesc, de altfel, mitologiile si misticiile asiatice, si care ar acorda celui care il are capacitatea de a vedea la imense departari. Asupra acestui "ochi al lui Shiva", cum il numesc indienii, exista insa referinte contradictorii, sau, in orice caz extrem de obscure pentru un profan. Unii spun ca "ochiul lui Shiva" orienteaza in spatiu, ar fi deci un al saselea simt; altii, cei mai multi, afirma ca noua viziune pe care o dobindeste initiatul prin acest "ochi" nu are nimic de-a face cu lumea formelor si a iluziilor, ci se refera exclusiv la lumea spirituala. Prin "ochiul lui Shiva" omul poate contempla direct lumea spirituala, adica are acces in niveluri suprasensibile. Dar doctorul Zerlendi nu precizeaza nimic nici in legatura cu aceasta taina. Nu putea - sau nu avea voie ? ...
Urmeaza iarasi un interval de lunga tacere, ale carui limite nu le pot identifica, pentru ca insemnarile imediat urmatoare nu sunt datate. Aceste insemnari sunt, de altfel, aproape indescifrabile. Banuiesc ca ele se refera la ceea ce numea doctorul Zerlendi "constiinta impersonala". Pentru ca am gasit pasajul urmator: "Lucrul cel mai greu, mai bine zis cu neputinta de dobindit astazi in Occident, este o constiinta impersonala. Numai citiva mistici au mai realizat in ultimele veacuri o asemenea constiinta. Toate dificultatile pe care 1e intimpina omul post mortem, toate infernele si purgatortiile prin care ni se spune ca se chinuiesc spiritele celor morti se datoresc tocmai acestei incapacitati de a realiza, inca in viata fiind, o constiinta impersonala. Drama sufletului de dupa moarte si purificarile atroce pe care le sufera nu sunt decit etatpele trecerii dureroase de la constiinta personala la constiinta imper:sonala." ...
Pagina imediat urmatoare marturisirii de mai sus este smulsa din caiet. Gasesc apoi o insemnare datata 7 ianuarie 1910. "Poate ca am foist pedepsit pentru nerabdarea mea. Dar eu credeam ca ti-e ingaduit sa-ti creezi singur destinul. Nu mai sunt atit de tinar. Nu mi-e teama de moarte; imi cunosc doar destul de bine firul vietii pe care trebuie sa-l mai traiesc. Dar credeam ca sunt dator sa ma grabesc, pentru ca nu mai sunt nimanui de ajutor aici, unde ma aflu, si mai am destule de invatat acolo".
Peste citeva zile: "Cunosc acum drumul Shambalei. Stiu cuim se ajunge acolo. Mai pot spune inca ceva: au ajuns de foarte curind acolo trei oameni din contmentul nostru. Fiecare a plecat singur, si a ajuns in Shambala prin mijloace proprii. Olandezul a calatorit chiar fara sa-si ascunida numele pina la Colombo. Stiu toate lucrurile acestea din lungile mele transe, cind vad Shambala in toata maretia ei, vad minunea aceea verde intre muntii acoperiti cu zapada, casele acelea ciudate, oamenii aceia fara virsta, care-si vorbesc atit de putin, desi isi inteleg atit de bine gindurile. Daca n-ar fl ei, care sa se roage si sa gindeasca pentru ceilalti toti, continentul intreg ar fi zguduit de atitea forte demoniace, pe care lumea moderna le-a dezlantuit de la Renastere incoace. Oare soarta Europei noastre e pecetluita ? Nu se mai poate face nimic pentru lumea aceasta prada unor forte spirituale obscure, care o duc fara stirea ei spre cataclism ? Tare ma tem ca Europa va avea soarta Atlantidei, si va pieri destul de curind scufundindu-se in apa. Daca ar sti oamenii ca numai datorita fortelor spirituale emanind din Shambala se amina mereu acea tragica schimbare, de axa a globului, pe care geoloigia o cunoaste foarte bine, si care va pravali lumea noastra in ape, scotind cine stie ce continent nou." ...
Teama de sfirsitul tragic al continentului nostru se mai intilneste si in alte pagini ale jurnalului. Am impresia ca doctorul incepe sa vada din ce in ce mai limpede seria cataclismelor care se vor abate asupra Europei.
Lucrul acesta, coincide, de altfel, cu o serie intreaga de profetii, mai mult sau mai putin apocaliptice, relative la Kali-yuga, la "virsta intunecata", de al carui sfirsit ne apropiem, ni se spune, cu pasi repezi. In toata Asia circula legenda sfirsitului iminent al lumii actuale sub forme mult diferite intre ele. Doctorul Zerlendi pomeneste, insa, de o eventuala "schimbare de axa a globului", care ar fi cauza imediata a dezastrului. Dupa cite inteleg, dupa el o asemenea schimbare de axa ar aduce cu sine o formidabila catastrofa seismica, in care anumite continente s-ar scufunda sau si-ar modifica profilul lor actual - si ar iesi, din ape, noi continente. Faptul ca mentioneaza de mai multe ori numele Atlantidei ma face sa cred ca el socotea existenta acestui continent o realitate, si disparitia lui o punea in legatura cu cine stie ce degenerare de ordin spiritual a locuitorilor sai. Ceea ce mi se paare vrednic de a fi subliniat in toate aceste prevestiri tragice, este faptul ca sunt facute cu citiva ani inainte de primul razboi mondial, cind lumea se legana inca in iluzia progresului infinit.
Apoi, deodata, in ziua de 11 mai 1910, revine asupra exercitiilor yogice prin care se poate dobindi invizibilitatea trupului. Este lesnie de inteles de ce nu transcriu aici marturisirile acestea inmarmuritoare. Un ciudat sentiment de panica ma stapinea cetind rindurile doctorului Zerlendi.
Imi cazusera pina atunci sub ochi destule documente, mai mult sau mai putin autentice, asupra miracolului acesta yogic, dar niciodata lucrurile nu fusesera spuse atit de limpede si cu atitea amanunte. Cind am inceput povestirea de fata sovaiam inca, nestiind daca va trebui sau nu sa transcriu tocmai pagina aceasta inspaimintatoare. Ajungind aici, dupa atitea saptainini de nehotarire si turburare, mi-am dat seama ca un asemenea lucru nu poate fi marturisit. Ma mingiie gindul ca cei care inteleg ce inseamna "samyama asupra propriului sau trup" vor sti unde si caute lamuriri.
9
Se pare, totusi, ca experienta invizibilitatii nu a fost lipsita de primejdii. Efortul de a-si face corpul nevazut privirilor celorlalti, de a si-l retrage din lumina provoaca o asemenea zdruncinare in tot organismul, incit doctorul a ramas, dupa o astfel de experienta, mai multe ceasuri in nesimtire.
"Probabil ca nu voi recurge la acest mijloc pentru a ajunge in Shambala, noteaza el in iunie 1910. Timpul plecarii mele definitive se apropie, dar nu stiu inca daca voi avea destule puteri sa plec nevazut fiind celorlalti."
Iar mai departe, in aceeasi luna: "Uneori parca ma tem si eu de fortele pe care le-am concentrat in mine. Vointa mea nu sovaie, dar mi-e destul de greu sa controlez toate fortele acestea, care, pina acum, m-au ajutat sa patrund in lumile nevazute. Azi dimineata, aflindu-ma in contemplatie, inchis in camera mea, am simtit deodata atmosfera rarefiindu-se, iar trupul meu scazind uimitor in greutate. Fara sa vreau, ma inaltam, si desi incercam sa ma apuc de obiecte, curind am simtit cum ating tavanul cu crestetul. Inspaimintator in intimplarea aceasta este faptul ca levitatiunea s-a facut fara voia mea, numai datorita fortelor pe care le dez.lantuise contemplatia. Pierdusem aproape controlul, si o singura clipa de neatentie m-ar fi pravalit inert pe podea."
Am mai auzit de asemenea intimplari stranii, cind cel care incearca sa dobindeasca stapinirea asupra insusiriilor oculte nu izbuteste, la un moment dat, sa-si pastreze luciditatea si vointa intreaga si risca atunci sa cada prada fortelor magice dezlantuite chiar de meditatia sa. Mi se spunea, in Hardwar, ca cele mai cumplite primejdii asteapta pe yogin nu la inceput, ci la sfirsitul desavirsirii sale, cind ajunge stapinul unor forte ucigatoare. De altfel, in lumea miturilor, aflam ca cei care au "cazut" cel mai jos erau tocmai cei care izbutisera sa se apropie mai mult de dumnezeire. Orgoliul luciferic este si el o forma a fortelor obscure pe care le dezlantuiesti prin propria-ti desavirsire si care la urma izbutesc sa te striveasca.
Mai tirziu, in 16 august: "Cumplita detasare de lumea intreaga. Un singur gind imi da totusi fiori: Shambala. Nu vreau sa fac nici un fel de pregatiri inainte de plecare. Testamentul meu e scris inca din anul cind s-a nascut Smaranda. Orice alta insemnare, facuta acum, in pragul plecarii mele, ar da de banuit."
Apoi, poate in aceeasi zi, ceva mai tirziu, citeva rinduri asternute in graba: "Ma gindesc ca totusi caietul acesta ar putea cadea in miinile unui om care 1-ar distruge, nebanuindu-i continutul.
Eforturile mele de a marturisi unele lucruri exceptionale vor fi fost, in acest caz, zadarnice. Dar nu-mi pare rau" ... in continuare, un rind intreg, sters, pe care 1-am putut totusi descifra in parte. "Daca cel care va ceti si va intelege ... va incerca sa folosaasca ... grave ... nu va fi crezut." Fara indoiala ca doctorul se gindise, in pragul plecarii, sa adreseze citeva sfaturi eventualului cetitor, amintindu-i in acelasi timp riscurile pe care acesta le va intimpina in cazul unei nesabuite destainuiri. Nu-mi dau seama ce 1-a facut sa renunte la aceste sfaturi si sa-si stearga fraza inceputa. I-am respectat totusi vointa, nedezvaluind experienta lui cea mai insemnata.
19 august: "M-am trezit din nou nevazut, si groaza mea a fost cu atit mai mare cu cit nu facusem nimic ca sa dobindesc starea aceasta. Am umblat ceasuri intregi prin curte, dindu-mi seama intimplator ca sunt invizihil. Servitorii treceau pe linga mine fara sa ma vada; la inceput am crezut ca nu m-au vazut din neatentie, dar privind in jurul meu nu mi-am zarit umbra. Am urmarit pe unul din argati, care se ducea spre grajduri. Parca ar fi simtit ceva necurat inapoia lui, caci se intorcea mereu, cu privirile turburate, si in cele din urma a grabit pasul, facindu-si cruce. Cu toate incercarile mele, mi-a fost peste putinta sa ma fac vizibil inainte de miezul noptii cind m-am trezit zdrobit pe pat. Cred ca oboseala far margini care a urmat se datoreste mai ales eforturilor mele de a redeveni vizibil. Caci invizibilitatea o dobindisem intmplator, fara sa vreau si chiar fara sa-mi dau seama" ...
Aceasta este ultima lunga insemnare din jurnalul doctorului. Ceea ce urmeaza nu este insa mai putin turburator. "12 septembrie. De alaltaieri noaptea, nu ma mai pot intoarce. Am luat caietul acesta, si creionul, si scriu pe scara care duce la pod. Il voi ascunde, apoi, printre caietele mele de studii. Ma cuprinde insa groaza la gindul ca as putea totusi rataci drumul spre Shambala" ...
Insemnarea aceasta e datata doua zile dupa disparitie. Daca cineva ar fi putut descifra atunci manuscrisuil si ar fi cetit pagina proaspat scrisa, ar fi inteles ca doctorul se afla inca in casa, foarte aproape de ai sai ...
10
Atreia zi, hotarit sa inapoiez caietul si sa i-1 cetesc in intregime d-nei Zerlendi, m-am dus in strada S.
M-a intimpinat bitrina jupineasa. Doamna era bolnava, mi-a spus, iar duduia plecase la Paris.
- Dar cum, asa, deodata ?! m-am mirat eeu.
- Asa se hotareste dumneaei, mi-a raspuuns, aproape fara sa ma priveasca.
Se vedea ca n-are chef de destainuiri. I-am lasat cartea mea de vizita, spunindu-i ca voi trece peste citeva zile sa intreb de sanatatea doamnei. Dar n-am putut sa mai trec pe acolo decit o saptamina in urma. Poarta de la intrare era inchisa, si de-abia dupa ce am zgiltiit-o de mai multe ori si am apasat zadarnic pe butonul ruginit al soneriei, mi-a iesit inainte jupineasa. A strabatut anevoie gradina, in care cele din urma flori se ofilisera parca peste noapte, si s-a apropiat de poarta, bombanind.
- Cocoana a plecat la tara, mi-a spus, si-a dat sa se intoarca. Dar s-a oprit iar si a adiugat: Nu mi-a spus cind se intoarce ...
Am revenit de mai multe ori, in toamna si iarna aceea, in fata portii, intotdeauna incuiata, din strada S. In cel mai bun caz primeam acest raspuns:
- Nu e nimeni acasa ...
Dar uneori jupineasa nu iesea nici macar sa-mi raspunda. I-am trimis apoi mai multe scrisori d-nei Zerlendi, fara sa primesc insa vreodata vreun raspuns sau vreo confirmare ca mi-a deschis scrissorile. Mi-era peste putinta sa inteleg ce s-a initimplat. In nici un caz doamna Zerlendi nu avea de unde sa stie ca eu gasisem si luasem cu mine jurnalul sotului ei.
Stiam sigur ca nu ma vazuse nimeni cind il ascunsesem sub haina. Chiar daca as fi fost spionat prin gaura cheii, tot n-as fi putut fi surprins, caci furisasem caietul pitit linga biblioteca, inconjunat de celelalte caiete de exercitii ale doctorului.
Pe la sfirsitul lui februarie 1935, trecind prin fata casei de pe strada S. si zarind poarta deschisa, am intrat. Marturisesc ca am apasat cu multa emotie degetul pe soneria de la usa marchizei. Ma asteptam sa ma intimpine aceeasi batrina morocanoasa, dar spare uimirea mea mi-a deschis o slujnica tinara. Am intrebat daca e cineva acasa. "Toata lumea este acasa", mi-a raspuns. I-am dat cartea mea de vizita si am intrat in salon. Dupa citeva minute, usa dinspre dormitor s-a deschis, si in fata mea a aparut Smaranda. Era aproape de nerecunoscut; parea mai tinara cu zece ani, fata ii era agreabil fardata, culoarea parului era alta. A privit inca o data, cu mirare, cartea mea de vizita inainte de a-mi intinde mina. Se prefacu de minune ca nu ma cunoaste. Si-a rostit numele ca in fata unui necunoscut.
- Carui motiv datorez aceasta vizita ?!! m-a intrebat ea. I-am spus ca am lucrat citva timp in biblioteca doctorului Zerlendi, ca doamna ma cunoaste destul de bine - chiar dinsa ma invitase sa cercetez arhiva sotului ei - si am adaugat: o cunosc si pe ea, pe Smaranda.
- Cred ca e la mijloc o confuzie, mi-a raspuns ea zimbind. Sunt sigura ca nu mi-ati fost niciodata prezentat. Cunosc de altfel foarte putina lume in Bucureisti si v-as fi retinut faira indoiala numele sau infatisarea.
- Cu toate acestea, d-na Zerlendi ma cuunoaste foarte bine. Saptamini de-a rindul am lucrat aici, in biblioteca, staruii eu intinzind bratul spre usa masiva de stejar.
Smaranda mi-a urmarit gestul, apoi m-a privit uimita, nevenindu-i parca sa-si creada ochilor.
- Ceea ce imi spuneti e destul de stranniu, adauga ea, pentru ca intr-adevar aici s-a aflat cindva biblioteca tatalui meu. Dar asta, cu multi ani inainte, cu foarte multi ani inainte. Sub ocupatie, biblioteca aceea, care era exceptional de bogata, a fost risipita ...
Am incepul sa rid, nestiind ce sa raspund.
- Imi vine foarte greu sa cred cele ce--mi spuneti, respunsei eu dupa o lunga pauza, in care timp am privit-o in ochi, hotarit s-o fac sa inteleaga ca i-am demascat jocul. N-au trecuit decit vreo doua luni de cind am lucrat in biblioteca aceasta. O cunosc raft cu raft si va pot descrie pe dinafara tot ce se afla in ea.
As fi vrut sa continui, dar Smaranda s-a repezit la usa dormitorului si a strigat:
- Mama, vino te rog, citeva clipe ! ....
D-na Zerlendi a aparut, tinind de mina un baietas. M-am inclinat profund, dar am inteles din ochii ei ca nu vrea sa ma recunoasca.
- Domnul pretinde ca a lucrat acum vreoo doua luni in "biblioteca", vorbi ea aratind spre usa masiva de stejar.
D-na Zerlendi m-a privit cu o jignita mirare, apoi a mingiiat capul copilului si i-a soptit:
- Hans, du-te si te joaca ...
- Nu mi-ati scris chiar d-voastra si viiu, si nu m-ati condus chiar d-voastra in biblioteca ? incepui eu exasperat. M-ati rugat chiar sa continui biografia doctorului Honigberger, pe care o incepuse sotul d-voastra, adaugai eu.
D-na Zerlendi isi purta privirile, uluita, de la mine la Smaranda. Recunosc, se prefacea de minune, si simtii cum mi se urca singele in obraji.
- Primul meu sot, doctorul Zerlendi, s--a ocupat intr-adevar cu viata unui medic sas, dar va marturisesc, domnul meu ca nu-mi mai amintesc bine numele. Au trecut 25 de ani de la moartea primului meu sot, iar biblioteca nu mai exista de la razboi ...
Iar pentru ca eu ramasesem incremenit, cu ochii asupra usii pe care de atitea ori o deschisesem, si mumai cu doua luni inainte, d-na Zerlendi adauga:
- Smaranda, arata domnului odaia...
Am urmat-o in nestire, si am ramas ametit pe prag, privind noua infatisare a bibliotecii. Numai candelabrul si perdelele ramasesera la locul lor. Biroul, rafturile cu carti, covorul cel mare, totul disparuse. Odaia aceea imensa era acum un fel de living-room, in care se aflau doua masute de ceai, mai multe canapele, o masa de bridge, citeva blanuri in fata caminului. Pe locul unde fusesera bibliotecile, un tapet destul de uzat, acoperit in parte cu tablouri si arme vechi. Galerii de lemn, care inconjurau trei pereti, disparusera. Am inchis usa buimac.
- Aveti dreptate, am spus, biblioteca aa fost imprastiata. Daca as sti macar cine a cumparat-o, adaugai eu. As fi vrut sa ma ocup mai indeaproape de Honigberger ...
- Dar, domnul meu, vorbi d-na Zerlendi,, biblioteca a fost imprastiata. acum aproape 20 de ani ...
- Lucrul cel mai semnificativ ramine toot faptul ca nu m-a recunoasteti, zimbii eu.
Mi s-a parut ca mina d-nei Zerlendi tremura usor, dar nu pot spune ca intr-adevar asa a fost.
- Mirarea noastra este inca si mai maree, domnule, incepu Smaranda. Este cel putin ciudat ca cineva sa recunoasca odaia in care a fost o biblioteca acum 20 de ani, odaie in care, dupa stiinta mea, n-au prea intrat oameni straini in ultima vreme ...
Ma pregateam de plecare. Imi dadeam seama ca, din motive necunoscute mie, nici una din ele nu voia sa ma recunoasca. Sa fi actionat astfel in urma unei influente nevazute, venite de dincolo ?
- Ma intreb daca macar batrina jupineassa schioapa, cu care am vorbit de mai multe ori acum citeva saptamini, are sa ma recunoasca, adaugai eu.
D-na Zerlendi se intoarse brusc spre Smaranda.
- Vorbeste de Arnica, sopti ea, inspaimmintata !
- Dar a murit de 15 ani Arnica, exclama Smaranda. Cum ar fi putut s-o intilneasca acum citeva saptamini ...
Simteam cum mi se risipeste mintea si privirile mi se turbura. Citeva minute daca as mai fi intirziat, m-as fi pravalit acolo, la picioarele lor, in nesimtire. Am inginat citeva cuvinte de scuze si am plecat aproape fara si mai cutez si-mi ridic ochii. Numai dupa ce am ratacit multa vreme pe strazi si mi-am venit in fire, mi s-a parut ca inteleg tilcul acestei uluitoare intimplari. Dar n-am indraznit sa-1 marturisesc nimanui, si nici in aceasta povestire nu il voi destainui. Viata mea si asa a fost indestul de incercata, in urma tainelor pe care d-na Zerlendi m-a indemnat sa le cercetez, fara sa aiba dezlegarea doctorului ...
Citeva luni in urma celor istorisite mai sus, am trecut din nou pe strada S. Casele de la numarul 17 se darimau. Grilajul fusese in parte smuls, bazinul incarcat cu fiare vechi si lespezi.
Am ramas mai multa vreme la pinda, doar de-oi zari pe una din cele doua femei si voi putea afla ceva in legatura cu neinteleasa lor purtare. Dar nu erau decit lucratorii si un antreprenor, care ii zorea. Tirziu, m-am indreptat spre capatul strazii aproape indureat de taina aceasta, pe care nu o puteam in nici-un chip patrunde pina la capat. Mi s-a parut ca zaresc in fata mea pe baietasul cu care intrase dna Zerlendi in salon. Am strigat spre el.
- Hans, i-am spus, bine ca te intilnescc, Hans ! Copilul m-a privit cu o prefacuta, desivirsita mirare.
- Nu ma cheama Hans, mi-a raspuns el deestul de cuviincios. Ma cheama Stefan...
Si a pornit mai departe, fara a-si intoarce privirile, agale, ca un copil plictisit ca nu-si intilneste nici un tovaras de joc.
(Sfarsit)
5
Am ramas in seara aceea incuiat in casa, cu transparentele lasate, nu cumva lumina lampii mele sa incurajeze pe vreun prieten sa-mi turbure singuratatea. Si cu cit inaintam in noapte, parca timpul si locul unde ma aflam s-ar fi risipit intr-o turbure ceata, atit imi era de coplesita intreaga fiinta, descifrind, pagina cu pagina, insemnarile doctorului Zerlendi. Cetirea n-a mers tocmai usor. La inceput, doctorul se trudea sa scrie cu cea mai mare luare-aminte, pentru ca anevoie se pot transpune toate sunetele romanesti in grafie sanscrita. Dar dupa citeva pagini, transcriptia devenea tot mai aproximativa si trebuia mai mult sa ghicesti cuvintul decit sa-l citesti. Fie din pricina emotiei cu care isi insemna in caiet turburatoarele lui exeperiente, fie datorita grabei, scrisul doctorului Zerlendi nu ingaduia o lectura curgatoare. Cu timpul, frazele deveneau tot mai scurte, cuvintele tot mai tehnice, asemenea unui limbaj conventional, cifrat. In pragul experientelor sale ultime, doctorul avusese grija sa-si pastreze secretul, folosind cu exclusivitate terminologia yogica, inaccesibila celor care nu adincisera, ca el, stiinta aceasta bogata in arcane.
"Scrisoarea lui Honigberger catre J. E. a fost pentru mine cea mai precisa confirmare", scria doctorul la inceputul jurnalului sau intim, fara sa spune cine era J. E. si ce cuprindea acea scrisoare, de care-mi amintise, destul de vag doamna Zerlendi intr-una din convorbirile noastre. "Inca din primavara anului 1907, am inceput sa cred ca tot ce scrisese Honigberger in amintirile sale indiene era nu numai autentic, in sensul strict al cuvintului, dar reprezenta numai o infima parte din ce vazuse si ce izbindise sa infaptuiasca el". Urmeaza o serie de trimiteri la opera lui Honigberger; cazuri de "fachirism", levitatiune, moarte aparenta, ingropare de viu, etc., fapte pe care e indrituit sa le socoteasca autentice. "Am inceput cele dintai experiente in ziua de 1 iulie 1907. Cu saptamini inainte, facusem un examen sever de constiinta si renuntasem la tutun, alcool, carne, cafea, ceai si toate celelalte. Nu incerc acum sa refac istoria acestei penibile etape preliminare, care a durat sase luni. Mi-a trebuit o vointa de fier, caci de mai multe ori eram gata sa renunt si sa ma intorc la distractiile mele istoriografice. Din fericire, scrisoarea lui Honigberger imi dovedea ca lucrurile acestea pot fi infaptuite, si asta imi da mereu curaj. Niciodata nu-mi inchipuiam, insa, ca se poate ajunge atit de departe, si, relativ, cu atit de putina truda. Pentru ca numai dupa ce dobindesti cele dintii puteri si-ti cad brusc valurile de pe ochi, iti dai seama cit e de mare ignoranta oamenilor si ce dureroasa iluzie ii pacaleste zi cu zi, pina in pragul mortii. Vointa si energia pe care le depune un om ca sa-si satisfaca ambitia sociala sau vanitatea stiintifica sunt poate chiar mai mari decit acelea care ti se cer pentru a dobindi lucrul acesta extraordinar: propria ta salvare din nimicnicie, din ignoranta si din durere".
Doctorul descrie cu destule amanunte - in acea zi de 10 ianuarie 1908 si in zilele urmatoare - primele sale experiente. Din cite mi-am putut da seama, el cunostea inca mai inainte literatura yogica, indeosebi tratatul lui Patanjali si comentariile sale, era familiarizat cu filozofia ascetica si mistica indiana, dar nu incercase niciodata punerea lor in practica. A trecut de-a dreptul, pare-se, la acea dificila experienta a ritmarii respiratiei, pranayama, fara sa dobindeasca multa vreme rezultate incurajatoare.
"La 25 iulie am adormit in timpul unui asemenea exercitiu", noteaza el, dupa ce aminteste ca, putine zile mai inainte, il inecase o tuse de o neobisnuita violenta. "Multa vreme faceam aceste exercitii dupa miezul noptii, apoi dimineata in zori. O cumplita presiune toracica si accese de tuse seaca au fost singurele rezultate. Am inteles, dupa aceste doua saptamini de eforturi, ca nu izbuteam nimic, pentru ca, silindu-ma sa-mi ritmez respiratia, in conformitate cu textul lui Patanjali, uitam sa-mi concentrez mintea intr-un singur obiect. Rezistenta pe care o intimpinam se datora tocmai acestei vacuitati mentale, de care, pe atunci, nu-mi dadeam seama. Am incercat din nou sfatul lui Honigberger. Mi-am astupat urechile cu ceara, si n-am inceput pranayama, decit dupa citeva minute de rugaciune. Am dobindit o stare de neobisnita liniste mentala. Imi amintesc si acum cele dintai senzatii: parca m-as fi aflat in mijlocul unei mari infuriate, care se calmeaza vazind cu ochii, pina ce ramine fara nici-un val, fara nici cea mai mica infiorare. Apoi un sentiment de plenitudine, pe care nu-l pot asemana cu nimic, in afara de sentimentul care te stapineste citeodata dupa ce asculti muzica de Mozart.
Citeva zile de-a rindul, am repetat aceeasi experienta, fara sa izbutesc insa sa o depasesc. Ma trezeam dupa un sfert de ceas intr-o vaga reverie, desi stiam ca nu acesta trebuia sa fie rezultatul exercitiului. Undeva, pe drum, pierdusem controlul; ma lasasem furat de vraja pe care propria mea minte o raspindise in juru-mi. Reluam exercitiul, dar, dupa o oarecare trecere de timp, rezultatul era acelasi: reverie, somnolenta sau placiditate mentala fara seaman ... "
Cit de tulburatoare erau pentru mine marturisirile acestea ! Incercasem si eu, cindva, unele din experientele in care staruise doctorul cu atita cerbicie, si intimpinasem aceleasi greutati. Dar el avusese mai mult noroc, si in orice caz, o mai tenace vointa. In primele zile ale lui septembrie 1907 a facut, aproape fara sa-si dea seama, un mare pas inainte, in aceste exercitii de ritmare a respiratiei, adica de perfecta echivalare a inspiratiei si a expiratiei. "Am inceput, ca de obicei, prin a-mi retine rasuflarea 12 secunde". Asta insemna ca izbutise sa inspire aerul in 12 secunde, sa-si retina respiratia 12 secunde si sa expire aerul in tot atitea secunde. "Obiectivul meditatiei era, in acea zi, focul". Fara indoiala ca-si "fixase" mintea asupra unui recipient cu jaratic, incercind sa patrunda esenta "focului", sa regaseasca acest foc in intreg cosmosul, asimilindu-si in acelasi timp "principiul" lui, identificindu-l in atitea procese din propriul sau trup, reducind infinitatea de arderi care alcatuiesc laolalta universul si fiecare organism in parte la acelasi element incandescent din fata ochilor sai.
"Nu-mi dau prea bine seama cum s-a intimplat, dar, dupa un timp oarecare, m-am trezit dormind, sau mai precis, m-am trezit in somn fara ca eu sa fi adormit in adevaratul inteles al cuvintului. Trupul meu, cu simturile toate, se cufunda intr-un somn din ce in ce mai adinc, fara ca mintea sa-si intrerupa o singura clipa activitatea. Totul adormise in mine, afara de luciditate. Continuam sa meditez asupra focului, dindu-mi in acelasi timp seama, intr-un chip nelamurit, ca lumea din jurul meu se schimba cu desavirsire, si ca, daca as fi intrerupt o singura clipa concentrarea, m-as fi integrat si eu, firesc, lumii acesteia, care era lumea somnului" ...
Cum recunoaste chiar si mai tirziu, doctorul Zerlendi izbutise in acea zi cel dintii si, poate, cel mai greu pas in drumul pe care si-l hotarise. Izbutise ceea ce se numeste in termeni tehnici continuitatea constiintei, adica trecerea de la constiinta starii de veghe la constiinta starii de somn, fara nici-un fel de hiatus. Constiinta omului normal este despicata brutal prin somn; nimeni nu stie ca a adormit (isi da, cel mult, seama, uneori, ca viseaza) si nimeni nu-si continua, lucid, gindirea in somn. Din lumea somnului isi aminteste doar citeva vise, si o anumita spaima nedefinibila.
"Ceea ce ma inspaiminta mai mult in aceasta descoperire a mea - ca ma aflu treaz in somn - era sentimentul ca lumea de linga mine se schimba cu totul si nu mai semana in nici un chip cu lumea constiintei diurne. Mi-e foarte greu sa precizez cum simteam aceasta schimbare, pentru ca mintea mi-o proiectasem intreaga, ca un singur fascicul, asupra focului, iar simturile imi erau adormite. Totusi, parca ma aflam intr-un alt spatiu, unde nu era nevoie sa privesti ca sa poti vedea, iar eu vedeam schimbindu-se treptat odaia in care ma aflam, obiectele, formele, culorile. Tot ce s-a petrecut atunci e peste putinta de descris; totusi, voi incerca sa descriu cum voi putea, pentru ca nimeni, dupa cite stiu, n-a indraznit sa reveleze prin scris o asemenea experienta. Priveam necontenit focul, nu ca un pretext de transa hipnotica, pentru ca am studiat indeajuns hipnotismul ca sa-i cunosc tehnica si efectele. In timp ce priveam, gindeam asupra focului, il asimilam, patrunzind cu mintea in propriul meu trup, identificind toate combustiile din el. Nu era, deci, o gindire intepenita, ci doar o gindire care era una, adica nu era faramitata in mai multe directii, nu era solicitata de mai multe obiecte, nu era distrata de vreun stimul extern sau de vreo amintire proiectata ca un eclat din subconstient. Aceasta gindire, una, isi avea in foc doar punctul de sprijin; cu ea patrundeam insa pretutindeni unde trebuia sa identific focul. Deci hipnoza era cu desavirsire exclusa; mai ales ca eram neincetat lucid; stiam cine sunt, de ce ma aflu intr-o asemenea pozitite, de ce imi ritmez respiratia, cu ce scop meditez asupra focului.
Si cu toate acestea, imi dadeam seama, concomitent, ca ma aflu in alt spatiu, in alta lume. Nu-mi mai simteam deloc corpul; doar vaga caldura a capului, caldura care cu timpul disparu si ea. Lucrurile pareau ca si cum ar fi curs necontenit, fara ca profilul lor sa se altereze totusi prea mult. La inceput, ai fi spus ca vezi totul ca printr-o apa in continua miscare, dar comparatia nu era deloc exacta. Lucrurile, de fapt, curgeau; unele mai incet, altele foarte repede, dar iti era peste putinta de spus unde curg ele si prin ce proces miraculos substanta lor nu secatuieste printr-o asemenea revarsare peste marginile lor firesti; desi, ca sa incerc a da seama mai precis de viziunea mea, nu era vorba de o revarsare peste marginile obiectului, ci parca insesi marginile acestea curgeau necontenit.
Ceea ce era si mai straniu, toate lucrurile acestea se apropiau si se departau fara voia lor. Desi nu le priveam ... stiam insa ca ele sunt acolo; un pat, doua scaune, un covor, un tablou, o masuta de noapte, etc. - aveam impresia ca ele s-ar aduna toate la un singur loc indata ce mi-as opri ochii asupra unuia din ele. Impresia aceasta nu era o parere, o iluzie; se putea asemana cu sentimentul precis pe care-l are un om cind se afla in apa, ca poate inainta sau poate iesi din apa. Era ceva pe care-l stiam, fara sa-mi dau seama daca l-am experimentat vreodata. Aveam, de asemenea, impresia ca pot privi mult mai departe decit imi ingaduiau peretii camerei mele. Nu pot spune ca lucrurile devenisera transparente. Dimpotriva, afara de continua lor curgere si mobilitatea lor curioasa, raspunzind parca dorintei mele eventuale de a le privi, lucrurile ramasesera ca mai inainte. Si, cu toate acestea, puteam privi dincolo de ele, desi, repet, nu incercasem sa privesc. In nici-un caz, nu prin ele, ci dincolo de ele. Erau acolo, in fata mea, si totusi stiam ca pot vedea mai departe, ele raminind la locul lor. Se asemana intrucitva senzatia aceasta cu viziunea pe care o poate avea un om privindu-si din coltul unei odai intreaga casa; nu vede prin ziduri, si totusi vede tot ce stie ca se afla intr-o odaie invecinata, sau in toata casa, fara ca sa aibe senzatia ca privirile lui au trecut prin ziduri" ...
6
Fara indoiala ca doctorul scria toate acestea dupa ce repetase de nenumarate ori experienta continuitatii constiintei in somn. Dupa claritatea scrisului acestui fragment, s-ar parea ce el redactase cu multa grija descrierea de mai sus, si o transpusese apoi in litere sanscrite - ceea ce nu va face mai tirziu, cind se multumea sa noteze de-a dreptul in caiet.
"Dupa citva timp, am simtit dorinta sa patrund mai adinc in lumea somnului, sa explorez spatiul acela necunoscut din jurul meu. Nu indrazneam, totusi, sa-mi dezlipesc ochii de jeratic. O neliniste stranie, as putea spune chiar si un inceput de groaza, ma ameninta. Nu stiu ce m-a facut sa inchid brusc ochii; in nici-un caz nu oboseala, pentru ca, repet, ma simteam dormind, si mintea imi era mai treaza ca niciodata. Am ramas inmarmurit, regasind, cu pleoapele inchise aceeasi viziune pe care o aveam cu ochii deschisi. Numai jeraticul parca se schimbase; curgea si el, intocmai ca toate lucrurile din jurul lui, iar stralucirea ii era mai puternica, desi, as putea spune, mult mai putin vie. Dupa citeva clipe de sovaiala, am deschis iar ochii. Mi-am dat seama ca era inutil sa privesc, sa-mi intorc pupilele catre un anumit colt al odaii; vedeam in orice parte as fi voit, vedeam oriunde mi-as fi aruncat gindul, fie ca aveam sau nu ochii deschisi. M-am gindit la gradina din spatele casei, si am vazut-o chiar in acea clipa, ca si cum as fi fost acolo. Ce spectacol uluitor ! Parca ar fi fost un ocean de seva vegetala, in necontenita framintare. Arborii aproape se imbratisau unii cu altii, iarba parea ca tremura ca un snop de alge, numai fructele erau mai linistite, purtate intr-o lunga leganare ...
In clipa urmatoare, mirajul acelei furtuni vegetale a disparut brusc. Ma gindeam la Sofia, si am vazut-o, in patul cel mare din iatacul nostru, dormind. In jurul capului, plutea o aura violet - inchisa; trupul ei parca napirlea necontenit, atitea falduri se revarsau din ea, pierind indata ce se desfaceau de membre. Am stat mult timp privind-o fix, incercind sa inteleg ce se petrece. Am zarit apoi o flacara sfioasa pilpiind cind in dreptul inimii, cind mai jos spre pintec. Deodata, incep sa-mi dau seama ca Sofia se afla linga mine. A fost o clipa ingrozitoare, caci o vedeam foarte bine in pat, dormind, si o vedeam in acelasi timp alaturi de mine, privindu-ma uimita in ochi, ca si cum ar fi vrut sa ma intrebe ceva. Figura ei trada o nespusa mirare; poate ca aratam altfel de cum se astepta ea sa ma vada, poate nu semanam cu oamenii pe care ii intilnise pina atunci in visul ei.
Pentru ca, de-abia mai tirziu, dupa ce am repetat experienta de mai multe ori, am inceput sa-mi dau seama ca fetele pe care le intilneam in jurul meu erau proiectarea constiintei feluritelor persoane in timpul somnului. (Marturisesc ca nu inteleg ce voia sa spuna doctorul Zerlendi. Am lasat acest pasaj, pentru interesul eventual pe care il vor afla ocultistii. Un sadhu cu care ma intovarasisem, prin 1930, la Konarak, imi spunea - ca este turburator sa te intilnesti, in timpul anumitor meditatii yogice, cu duhurile oamenilor care dorm si care ratacesc ca niste umbre in dimensiunea somnului. S-ar spune ca te privesc cu neliniste, neintelegind cum e cu putinta sa te intilneasca acolo, lucid, treaz). Putine clipe in urma, spatiul din jurul meu s-a schimbat brusc. Spaima ma adusese din nou in stare de veghe. Am ramas citva timp in aceeasi pozitie pe care o avusesem la inceputul experientei, si am numarat din nou secundele; ritmul respiratoriu ramasese acelasi: 12 secunde" ...
Intoarcerea de la constiinta de vis la constiinta de veghe, s-a facut brutal; continuitatea fusese intrerupta de spaima. De-abia dupa mai multe experiente, repetate in ziua urmatoare, in cel mai mare secret, a izbutit doctorul sa se reintoarca la constiinta diurna fara nici un hiatus, prin simpla vointa. Actul de vointa il formula astfel: "Acum ma intorc". In acelasi timp, micsora ritmul respiratoriu de la 12 la 8 secunde, retragindu-se lent din starea de somn.
Despre experientele care au urmat insemnarile sunt mai sumare, fie pentru ca doctorul nu voia sa spuna mai mult, fie pentru ca nu putea, nu gasea nici o descriere potrivita. Intr-adevar marturiseste intr-un loc: "Unificarea constiintei se dobindeste printr-o trecere continua, adica fara nici un fel de hiatus, de la starea de veghe la starea de somn cu vise, apoi de somn fara vise si, in sfirsit, la starea cataleptica". Unificarea acestor patru stari, care presupune (cit ar parea de paradoxala) unificarea constientului cu subconstientul si inconstientul, luminarea treptata a zonelor obscure si impenetrabile ale vietii psihomentale, este, de altfel, scopul tehnicilor preliminarii yogice".
(Toti ascetii indieni pe care i-am cunoscut, si care au acceptat sa-mi dea oarecari lamuriri, socoteau etapa aceasta a unificarii starilor de constiinta drept cea mai importanta. Cel care nu izbutea aceasta experienta nu putea dobindi nici un profit de pe urma practicilor yogice).
Despre trecerea de la starea de somn cu vise la starea de somn adinc, fara vise, gasesc foarte putine amanunte. "Am izbutit sa distantez si mai mult aspiratia de expiratie: cite 15 secunde de fiecare moment, ajungind chiar la 20 de secunde". Asta insemna ca respira o data pe minut; caci 20 de secunde isi tinea rasuflarea, 20 de secunde inspira, 20 de secunde expira. "Am avut impresia ca ma intorc intr-o lume spectrala, unde nu intilneam decit culori, aproape fara sa fie conturate in forme. Mai mult pete colorate. In schimb, universul sonor domina lumea formelor. Fiecare pata luminoasa era un izvor de sunete".
Pe cit inteleg eu, doctorul incerca sa dea seama - in citeva rinduri sumare - de acel cosmos sonor care incepe sa fie accesibil initiatului numai dupa o repetata meditatie asupra sunetelor, asupra acelor "silabe mistice" de care vorbesc tratatele Mantra-Yoga. Se pare, intr-adevar, ca incepind de la un anumit nivel al constiintei nu se mai intilnesc decit sunete si culori - formele propriu-zise disparind ca prin farmec. Dar indicatiile doctorului Zerlendi sunt prea vagi ca sa-i putem reconstitui experienta.
Cu cit rezultatele tehnicii yogice sunt mai uluitoare, cu atit marturisirile lui sunt mai reticente. Despre patrunderea in starea de catalepsie, numai aceasta precizare: "Cu ultima mea experienta, am inceput sa aflu gindurile oricarui om asupra caruia imi concentrez atentia. Verificarea am facut-o asupra Sofiei, care tocmai scria o scrisoare administratorului. As fi putut foarte bine citi direct scrisoarea, dar n-am facut-o; eram acolo linga ea, si toate gindurile ei - nu numai acelea pe care le marturisea in scrisoare - le aflam firesc, ca si cum as fi ascultat-o vorbind".
Cit de uimitoare erau aceste experiente, doctorul Zerlendi nu le acorda o prea mare insemnatate. "Se poate ajunge la acelasi rezultat chiar fara o asceza prea riguroasa, ci numai printr-o maxima concentrare mentala. Desi imi dau foarte bine seama ca oamenii moderni nu mai sunt in stare de un asemenea efort mintal. Sunt risipiti sau in necontenita evanescenta. Asceza iti foloseste nu pentru a dobindi aceste puteri, ci pentru a nu cadea prada lor. Explorarea starilor de constiinta necunoscute te poate ispiti atit de mult, incit risti sa-ti cheltuiesti viata fara sa ajungi la capat. Este o lume noua, dar ramine totusi o lume. Daca te multumesti s-o explorezi, fara sa vrei s-o transcenzi - asa cum ai incercat sa transcenzi lumea starilor de veghe - e ca si cum invatind o limba noua, te-ai apuca sa citesti toate cartile scrise in aceasta limba, renuntind a mai invata alte limbi".
Nu-mi dau bine seama pe ce treapta de desavirsire tehnica se afla doctorul cind incepuse sa-si scrie jurnalul. Aproape douazeci de pagini sunt redactate in zilele de 10, 12 si 13 ianuarie 1908; ele cuprind un fel de scurta reamintire, pentru eventualul cetitor, a etapelor preliminarii, fara sa se precizeze insa pina unde se intind aceste preliminarii. De mai multe ori mentioneaza initialele J. E. "Cred ca asta a fost greseala de moarte a lui J. E., scrie intr-un loc. Nu si-a dat seama de irealitatea fenomenelor pe care le descoperise in lumea spectrala. A crezut ca asta reprezinta granita ultima pina unde poate ajunge spiritul omenesc. A acordat experientei sale o valoare absoluta, cind, de fapt, avea de-a face tot cu fenomene. Paralizia lui cred ca asa se poate explica. Honigberger a izbutit, probabil, sa-i reactiveze anumiti centri, insa mai mult n-a putut. Amnezia nu i-a putut-o vindeca". E un pasaj obscur; probabil ca J. E. nu si-a putut stapini pina la urma constiinta si a cazut prada propriilor sale descoperiri in lumea supranormala. Imi aduc aminte ca toate tratatele oculte indiene vorbesc despre noile niveluri cosmice in care patrunde ascetul prin tehnica yoga, ca fiind tot atit de "iluzorii" ca si cosmosul la care are acces orice om in conditia sa normala.
Pe de alta parte, nu-mi dau seama daca "centri" la care se refera sunt centri nervosi sau plexurile oculte pe care le cunoaste Yoga si celelalte traditii.
In orice caz, se pare ca acest J. E. incercase, sub directa influenta a lui Honigberger, o initiere de tip yogic, si esuase groaznic, fie din cauza pe care o banuia doctorul Zerlandi, fie pentru ca nu avea o constitutie favorabila tehnicilor pe care le incerca. "Am izbutit acest lucru" - noteaza mai departe doctorul, referindu-se la o complicata si obscura experienta de proiectie a constiintei in afara de trup, realizata in stare de catalepsie - "pentru ca aveam in mod exceptional o conditie senzoriala asiatica. Un european nu cred ca poate izbuti. El nu-si simte corpul mai jos de diafragma, si inca lucrul acestia e destul de rar. De obicei, isi simte numai capul; mi-am dat seama acum, in urma, cind ii vad cum nu s-au vazut ei niciodata, si nici unul din ei nu-mi poate ascunde nimic".
Pasajul e destul de criptic. Banuiesc ca "o conditie senzoriala asiatica" ar putea insemna experienta difuza pe care oamenii o au despre propriul lor corp, si care difera de la rasa la rasa. Stiu, bunaoara, ca un oriental isi simte altfel corpul decit noi, europenii. Atingind piciorul sau umarul unui oriental, el are aceeasi senzatie de siluire pe care o avem noi daca cineva ne-ar atinge ochii sau buzele cu dosul palmei. In ceea ce priveste "simtirea corpului mai jos de diafragma", expresia s-ar referi la incapacitatea occidentaliilor de a avea experienta totala a trupului lor. Intr-adevar, foarte putini dintre noi se pot lauda ca isi simt trupul ca un intreg. Cei mai multi isi simt propriu-zis numai anumite sectiuni - fruntea, inima - si numai in anumite imprejurari. Incercati sa va simtiti, bunaoara, picioiarele - intr-o pozitie de totala odihna, de pilda intins in voie pe pat - si veti vedea cit e de greu lucrul acesta.
"Am unificat cu destula usurinta cele doua curente, pina la calcii, scrie iarasi doctorul, in legatura cu aceeasi experienti. In acea clipa am avut senzatia precisa ca sunt sferic, ca am devenit o bula impenetrabila, perfect impermeabila. Sentimentul plenar de autonomie, de invulnerabilitate. Miturile referitoare la omul primitiv, conceput sub forma de sfera, deriva fireste din aceasta experienta a unificarii curentelor". Nu indraznesc sa afirm ca e vorba de curentele negativ-pozitiv ale terapeuticii oculte europene. Mai probabil, doctorul se referea la cele din fluide, de o natura atit de greu de pre-cizat, ale traditiel oculte indiene, "curente" care strabat corpul omenesc si pe care doctrinele yogice si tantrice le omologheaza cu luna si soarele. Dar, repet, nu indraznesc sa afirm nimic cu certitudme, necunoscind decit fragmentar etapele initierii pe care a incercat-o el.
7
Insemnarile doctorului Zerlendi se raresc in tot cursul lunilor februarie, martie si aprilie 1908. Pu-tinele pagini scrise in acest rastimp sunt de altfel criptice, si se refera indeosebi la experiente anterioare. Interesul doctorului fata de jurnalul sau intim scade simtitor. De unde la inceput se trudea sa descrie cit mai desavirsit o experienta, curind interesul sau pentru asemenea marturisiri oboseste. Poate ca isi da seama cit de accesibile sunt lucrurile acestea, eventualului cetitor profan caruia i-ar cadea sub ochi. Sau, poate, se detaseaza prea mult de lumea noastra, si nu-1 mai intereseaza, sub nici un chip, comunicarea experientelor sale. In orice caz, el nu noteaza aproape niciodata - in acest rastimp - experiente sau ginduri descoperite in ziua respectiva. Revine necontenit asupra intimplarilor din zilele sau saptiminile anterioare. As crede ca descoperirile lui il interesau prea mult ca sa si le noteze zi cu zi. Mai ales cind incerca o experienta noua, era atit de preocupat de ea, incit nu si-o insemna decit mult timp in urma, si de cele mai multe ori foarte sumar. "Rezultate incerte cu muktasana practicata in zona", noteaza el prin aprilie. Ar trebui citeva pagini ca sa explic propozitia aceasta cifrata, referitoare la o anumita pozitie a corpului. De aceea nici nu incerc s-o explic, caci asemenea indicatii tehnice cu privire la pozitiile corpului in timpul meditatiei yogice, la exercitiile respiratorii sau la fiziologia ascetica, abunda in notele doctorului Zerlendi. De altfel, am dat unele lamuriri referitoare la asemenea practici in cartea mea despre yoga, si nu mai revin in povestirea de fata.
La sfirsitul lui aprilie 1908, jurnalul pare ca-1 intereseaza din nou. Dupa notatiile fugare si tehnice de pina acum, urmeaza o lunga marturisire. "Intre alte lucruri de cea mai mare insemnatate pe care Honigberger le destainuise lui J. E., a fost si existenta Shambalei, a aceleii tar miraculoase care, dupa traditii, se afla undeva in nordul Indiei, si in care numai cei initati pot patrunde. J. E., inainte de nebunia lui, crezuse ca acest tarim nevazut poate fi totusi accesibil celor neinzestrati, si pe o pagina de a lui pe care am gasit-o la Iasi notase numele a doi iezuirti, Stefan Gacella si Ioan Cabral, care, pretindea el, ar fi ajuns in Shambala. Mi-am procurat cu destula greuitate operele acestor doi misionari iezuiti, dar mi-am dat seama ca afirmatiile lui J. E., fusesera neintemeiate. Caoella si Gabrail sunt, intr-adevar, cei dintii europeni care au auzit de Shambala si o mentioneaza. Aflindu-se in Bhutan, in cautarea drumului spre Kathay, au aflat de existenta acestui tarim miraculos, pe care localnicii il socoteau ca se gaseste undeva spre miazanoapte. Si in cautarea lui au si pornit, in 1627; dar n-au ajuns decit in Tibet. Tara miraculoasa, Shambala, ei n-au gasit-o. Spre deosebire de J. E., eu, indata ce am aflat de marturisirile lui Honigberger, am crezut ca ea nu poate fi identificata cu un tarim oarecare, precizat geograficeste in centrul Asiei. Poate ca m-au influentat in aceasta credinta a mea, si legendele indiene in legatura cu Agarttha, ca si cu acele "Insule albe" din mitologia budhista si brahmanica. Intr-adevar, niciodata nu intilnisem vreun text indian care sa afirrne ca se poate ajunge in aceste tarimuri miraculoase altfel decit prin puteri supranaturale. Toate marturiile vorbesc despre "zborul" lui Buddha sau al altor initiati catre aceste tarimuri ascunse ochilor profani. Or, lucrul acesta se stie, "zborul" inseamna in limbajul simbolic si secret, capacitatea omului de a trainscende lumea simturilor si, deci, de a avea acces in lumile nevazute. Tot ce stiam despre Honigberger ma indemna sa cred ca el patrunsese in Shambala datorita tehnicii sale yogice, in care ajunsese maestru inca inainte de 1858, dar ca misiunea cu care fusese incredintat, probabil, nu izbutise s-o duca la bun sfirsit. Numai asa imi explic de ce s-a intors atit de repede din India si de ce a murit putin timp dupa intoarcere, lasind documentul acela de o atit de mare importanta in miinile unui tinar nepriceput ca J.E." ...
Cu cita stringere de inima am cetit eu paginile de mai sus ! Cite amintiri m-au napadit deodata, in inima noptii, intilnind aceste doua nume: Shambala si Agarttha ! Caci in cautarea tarimului nevazut pornisem si eu, cindva, hotarit sa nu mai ma intorc in lume inainte de a-l cunoaste. O rana veche, pe pe care o credeam de mult vindecata, a inceput sa singereze, amintindu-mi lunile acelea petrecute in Himalaya, foarte aproape de granita Tibetului, pe drumul sfint a Bhadriinatului, intrebind din eremit in eremit daca nu cumva au auzit de Shambala, daca nu stiu de cineva care sa-i fi cunoscut taina. Si cine stie daca, pina la urma, din coliba mea de pe malul sting al Gangelui, din acel kutiar napadit de jungla, la care de mult nu mai ma gindesc decit ca la un paradis pierdut - cine stie daca nu mi-iar fi venit chiar de aicolo dezlegarea, si n-as fi izbutit, dupa ani de incercari si pregatiri, sa aflu drumul tarimului nevazut. Dar mi-a fost scris sa nu-l patrund niciodata, ci sa-l port pina la moarte in melancoliile mele ...
Mai cumplita este mustrarea pentru cineva care s-a intors din drum, aflind apoi de la altul ca drumul pe care apucase era cel bun. Marturisirile doctorului Zerlendi mi-au intarit toate banuielile mele, caci tot ce-a urmat s-a petrecut intocmai cum imi inchipuiam eu ca trebuie sa se intimple cu acel care cauta insetat Shambala. "Aveam totdeauna vie in minte imaginea tarimului nevazut in care patrunsese Honigberger. De fapt stiam ca acest tarim este nevazut numai pentru ochii celor profani. Mai precis, nu era vorba decit de o tara inaccesibila geograficeste, pe care nu o puteai cunoaste, adica, decit dupa o prealabila si aspra pregatire spirituala. Imi inchipuiam aceasta Shambala ascunsa celorlalti oameni nu prin cine stie ce obstacole naturale, munti inalti sau ape adinci, ci prin spatiul la care participa ea, spatiu calitativ deosebit de spatiul profan. Cele dintii experiente yogice mi-au verificat credinta aceasta, caci mi-am dat seama cit de diferit este spatiul experientei profane de spatiul celorlalte cunoasteri omenesti. Incepusem chiar, in caietul de fata, descriereia amanuntita a acestor experiente, dar mi-am dat seama foarte curind ca ele sunt indescriptibile. Cel care le cunoaste imi va da dreptate. Continui totusi aceste insemnari, pentru ca e necesar ca, din timp in timp, sa existe o confirmare a stravechiului adevar, in care astazi nu mai crede nimeni. Insusi Honigberger, dupa credinta mea, fusese lasat sa se intoarca din Shambala pentru a incerca sa reactiveze in Occidenit citeva centre de initiere care lincezeau din evul mediu incoace. Moartea lui brusca imi confirma credinta aceasta; fara indoiala ca el n-a stiut cum sa-si implineasca misiunea, sau a compromis-o de la inceput, de aceea a murit in chip atit de misterios. In ceea ce ma priveste, desi n-am atins inca rezulatele definitive, cred ca simt asupra mea o influenta nevazuita, cineva care ma conduce si ma ajuta, si asta imi intareste convingerea ca pina la urma voi izbuti."
In legatura cu aceasta influenta nevazuta, doctorul Zerlendi nu marturiseste mai mult. De ea vorbeste insa destul traditia oculta, indeosebi cea orientala, si tot ce-a urmat ma face sa cred ca doctorul nu s-a lasat pacalit de o iluzie cind a pomenit-o. Caci desavirsirea lui yogica se implineste destul de repede, aproape vertiginos. Vara anului 1908 o petrece singur, la una din mosiile lui, si, mai tirziu, intors in Bucuresti, rezuma citeva din experiente. Unele din ele pot fi reconstituite cu oarecare certitudine. Bunaoara, vorbeste intr-o loc de viziunea ciudata pe care a avut-o dupa anumite meditatii; i se parea ca vede toate lucrurile rasturnate, sau mai precis, exact contrarii decit sunt in realitate. De pilda, obiectele solide i se pareau inconsistente si viceversa; "vidul" ii facea impresia ca e "plin", iar lucrurile dense i se pareau vacue. Dar mai era ceva asupra caruia doctorul Zerlendi nu da nici un fel de amanunt precis: lumea intreaga, in totalitatea ei, o vedea - ca sa, citez din manuscrisul lui - "cu totul contrarie dacit pare ea unui om in stare de veghe", fara a lamuri ceea ce intelege prin expresia "cu totul contrarie". Este adevarat, intilnim aici o expresie care seamana intocmai cu formulele sacre ale misticilor sau cartilor de ritual, caci pretutindeni in asemenea texte se vorbeste despre lumea cealalta, sau lumea cunoscuta in extaz, ca fiind "cu totul contrarie" celei pe care o vedem cu ochii trupului.
Tot atit de stranie este marturisirea doctorului in legatura cu "reintoarcerea" in lumea vizibila, dupa o indelungata contemplatie. "La inceput, aveam impresia ca ma clatin, ca voi cadea la cel dintii pas. Nu mai aveam siguranta normala; ca si cum ar fi trebuit sa ma readaptez spatiului cu trei dimensiuni. De aceea, multa vreme nici nu cutezam sa ma misc. Ramineam impietrit, asteptind sa se intimple o minune si sa-mi recapat siguranta pe care o aveam inainte de a cadea in transa. Acum imi explic de ce, dupa extaz, sfintii ramin ceasuri si chiar zile intregi fara sa se miste, lasind impresia ca spiritul lor este inca rapit in dumnezeire."
Sub data de 11 septembrie, nioteaza: "Am incercat de mai multe ori transa cataleptica. Prima oara, 12 ceasuri; a doua si a treia oara, 36 de ceasuri. Spuneam padurarului ca plec la conac, si ma inchideam singur in odaia mea, stiind ca nu voi fi turburat. Pentru intiia data am putut verifica personal iesirea din timp. Caci, desi spiritul raminea activ, trupul nu mai participa la curgerea timpului. Inaiinte de a provoca transa, ma barbieream, si, dupa 36 de ceasuri, obrazul meu era tot atit de neted ca in clipa cind cadeam in transa. Era si firesc sa se intimple astfel. Caci timpul este experimentat de om prin ritmul sau respiratoriu. Pentru orice om, intre o inspiratie si o expiratie se scurge un anumit numar de secunde; viata coincide, in om, cu timpul. Prima oara am realizat transa cataleptica la 10 dimineata, si m-am trezit la 10 noaptea; in tot a.cest rastimp, trupul meu zacea in ceea ce unii au numit moarte aparenta, fara nioi cea mai usoara respiratie. Aspiratia de aer de la 10 dimineata s-a continuat, adica, prin expiratia de la 10 noaptea. In acest interval trupul meu a fost scos din timp. Pentru corp, cele 12 ore s-au redus la citeva secunde - lunga aspiratie de dimineata si expiratia lenta premergatoare desteptarii. In ziua aceea eu am trait, omeneste, numai jumarate de zi; trupul meu a imbatrinit, in 24 de ore, numai 12 ore; viata a fost suspendata, fara ca prin aceasta sa-mi vateme organismul."
Experienta incercata de doctorul Zerlendi este, de altfel, destul de popular, fara ca sa fi fost pina astazi indestulator studiata. "Moartea aparenta", care a facut atita vilva pe timpiul lui Honigberger, pare a fi intr-adevar o iesire din timp. Numai asa se explica de ce, dupa o transa de zece sau o suta de zile, trupul isi pastreaza greutatea, si obrazul proaspat barbierit ramine tot atit de curat. Dar acestea sunt stiri care transcend categoric conditia umana, si despre ele nu putem avea nici un fel de reprezentare. Nici cea mai fantastica inchipuire nu poate intui in chip adecvat o asemenea "iesire din timip". Aluziile pe care le intilnisem in marturisirile unor sfinti sau in scrierile oculte orientale sunt pentru noi toti ininteligibile. Eu insumi am adunat o colectie pretioasa de astfel de marturisiri, cele mai multe exprimate alegoric, dar au ramas pentru mine taine pecetluite cu sapte peceti. Numai moartea va aduce, pentru unii din noi, o lumina noua in aceasta problema.
"Pentru mine, singurul lucru de mirare este ca oameniii nu invata nimic din asemenea experiente. Cei mai de seama dintre invatati s-au multumit sa nege autenticitatea acestor intimplari - la care asistasera, de altfel, sute de martori - preferind si ramina pe vechile lor pozitii. Ca si cum te-ai multumi sa strabati apele numai inot, renuntind deci sa strabati o mare numai pentru ca nu crezi cu putinta ca apa poate fi strabatuta si cu o luntre''.
8
Jurnalul se intrerupe in septembrie 1908 pentru patru luni. Cele dintii insemnari urmatoare sunt de la inceputul luniii ianuairie 1909. Ele nu pot fi transcrise aici datorita caracterului lor tehnic. Sunt mai degraba simple enuntari de principii metafizice si retete practice yogice. Unele din ele par fara nici un inteles. "26 ianuarie. Experienta intunerecului. Fiecare litera reluata de la capat". Fara indoiala ca se referea la alte exercitii anterioare, probabil meditatii asupra sunetelor si a literelor - asa-numita mantra-yoga - despre care n-am gasit, insa, nici o indicatie. Ce poate insemna totusi "experienta intunerecului" ?! Mai departe: "5 februiarie. De curind, samyama asupra corpului. E de necrezut, si totusi e adevarat". Insemnarea aceasta ar putea avea un sens daca doctorul se refera la un anumit text din Patanjali, care spune ca prin samyama asupra propriului sau corp yoghinul se face nevazut privirilor celorlalti oameni. Prin samyama, Patanjali denumeste ultimele trei etape ale desavirsirii yogice, asupra carora e greu de staruit aici. Imi vine totusi greu sa cred c, inca de la 5 februarie 1909, dootorul izbutise acest miracol. Cum sa-mi explic atunci surpriza lui de mai tirziu ? Cum sa-mi explic cele 18 luni care au urmat, si in care, daca ni se spun prea putine lucruri, stim totusi ca s-a trudit mereu sa dobindeasca tocmai aceasta putere de a se face nevizut ?
De altfel, dificultatile textului sporesc intr-una. Unele insemnari par chiar contradictorii. "Martie. Am reluat citeva Upanishade. Progrese uluitoare in intelgerea originalului". Cum sa inteleg aceasta martuirisire ? Dupa tot ce dobindise el, lectura in original a Upanishadelor nu mai putea insemna mare lucru. Si apoi, ce rost mai avea acest studiu al limbii sanscrite pentru un om care si asimilase oeva mai mult decit o stiinta moarta ? Doar daca nu cumva se intorsese din drum, sau zabovise in desivirsirea sa yogica, sub o "influenta" de care nu vorbeste nimic. Sau poate ca insusi studiul acesta el nu-1 mai implinea in sens carturaresc, cetind si gindind asupra textului ci, asa cum se spune prin India, izbutind sa dobindeasca o misterioasa stiinta doar prin exacta pronuntie a cuvintelor sacre, considerate acolo ca o revelatie a Logosului. Intr-adevar intr-alta parte pomeneste de anumite exercitii, de altfel extrem de obscure, de "rostire interioara" a unui text sacru indian iar la inceputul verii vorbeste de omologarea "literelor mistice" cu anumite stari de constiinta rarefiata (as fii mai aproape de adevar daca as scrie "superconstiinta").
Tot in acest timp marturiseste despre "viziunea oculta" pe care a dobindit-o "reactivind ochiul dintre sprincene", ochi de care vorbesc, de altfel, mitologiile si misticiile asiatice, si care ar acorda celui care il are capacitatea de a vedea la imense departari. Asupra acestui "ochi al lui Shiva", cum il numesc indienii, exista insa referinte contradictorii, sau, in orice caz extrem de obscure pentru un profan. Unii spun ca "ochiul lui Shiva" orienteaza in spatiu, ar fi deci un al saselea simt; altii, cei mai multi, afirma ca noua viziune pe care o dobindeste initiatul prin acest "ochi" nu are nimic de-a face cu lumea formelor si a iluziilor, ci se refera exclusiv la lumea spirituala. Prin "ochiul lui Shiva" omul poate contempla direct lumea spirituala, adica are acces in niveluri suprasensibile. Dar doctorul Zerlendi nu precizeaza nimic nici in legatura cu aceasta taina. Nu putea - sau nu avea voie ? ...
Urmeaza iarasi un interval de lunga tacere, ale carui limite nu le pot identifica, pentru ca insemnarile imediat urmatoare nu sunt datate. Aceste insemnari sunt, de altfel, aproape indescifrabile. Banuiesc ca ele se refera la ceea ce numea doctorul Zerlendi "constiinta impersonala". Pentru ca am gasit pasajul urmator: "Lucrul cel mai greu, mai bine zis cu neputinta de dobindit astazi in Occident, este o constiinta impersonala. Numai citiva mistici au mai realizat in ultimele veacuri o asemenea constiinta. Toate dificultatile pe care 1e intimpina omul post mortem, toate infernele si purgatortiile prin care ni se spune ca se chinuiesc spiritele celor morti se datoresc tocmai acestei incapacitati de a realiza, inca in viata fiind, o constiinta impersonala. Drama sufletului de dupa moarte si purificarile atroce pe care le sufera nu sunt decit etatpele trecerii dureroase de la constiinta personala la constiinta imper:sonala." ...
Pagina imediat urmatoare marturisirii de mai sus este smulsa din caiet. Gasesc apoi o insemnare datata 7 ianuarie 1910. "Poate ca am foist pedepsit pentru nerabdarea mea. Dar eu credeam ca ti-e ingaduit sa-ti creezi singur destinul. Nu mai sunt atit de tinar. Nu mi-e teama de moarte; imi cunosc doar destul de bine firul vietii pe care trebuie sa-l mai traiesc. Dar credeam ca sunt dator sa ma grabesc, pentru ca nu mai sunt nimanui de ajutor aici, unde ma aflu, si mai am destule de invatat acolo".
Peste citeva zile: "Cunosc acum drumul Shambalei. Stiu cuim se ajunge acolo. Mai pot spune inca ceva: au ajuns de foarte curind acolo trei oameni din contmentul nostru. Fiecare a plecat singur, si a ajuns in Shambala prin mijloace proprii. Olandezul a calatorit chiar fara sa-si ascunida numele pina la Colombo. Stiu toate lucrurile acestea din lungile mele transe, cind vad Shambala in toata maretia ei, vad minunea aceea verde intre muntii acoperiti cu zapada, casele acelea ciudate, oamenii aceia fara virsta, care-si vorbesc atit de putin, desi isi inteleg atit de bine gindurile. Daca n-ar fl ei, care sa se roage si sa gindeasca pentru ceilalti toti, continentul intreg ar fi zguduit de atitea forte demoniace, pe care lumea moderna le-a dezlantuit de la Renastere incoace. Oare soarta Europei noastre e pecetluita ? Nu se mai poate face nimic pentru lumea aceasta prada unor forte spirituale obscure, care o duc fara stirea ei spre cataclism ? Tare ma tem ca Europa va avea soarta Atlantidei, si va pieri destul de curind scufundindu-se in apa. Daca ar sti oamenii ca numai datorita fortelor spirituale emanind din Shambala se amina mereu acea tragica schimbare, de axa a globului, pe care geoloigia o cunoaste foarte bine, si care va pravali lumea noastra in ape, scotind cine stie ce continent nou." ...
Teama de sfirsitul tragic al continentului nostru se mai intilneste si in alte pagini ale jurnalului. Am impresia ca doctorul incepe sa vada din ce in ce mai limpede seria cataclismelor care se vor abate asupra Europei.
Lucrul acesta, coincide, de altfel, cu o serie intreaga de profetii, mai mult sau mai putin apocaliptice, relative la Kali-yuga, la "virsta intunecata", de al carui sfirsit ne apropiem, ni se spune, cu pasi repezi. In toata Asia circula legenda sfirsitului iminent al lumii actuale sub forme mult diferite intre ele. Doctorul Zerlendi pomeneste, insa, de o eventuala "schimbare de axa a globului", care ar fi cauza imediata a dezastrului. Dupa cite inteleg, dupa el o asemenea schimbare de axa ar aduce cu sine o formidabila catastrofa seismica, in care anumite continente s-ar scufunda sau si-ar modifica profilul lor actual - si ar iesi, din ape, noi continente. Faptul ca mentioneaza de mai multe ori numele Atlantidei ma face sa cred ca el socotea existenta acestui continent o realitate, si disparitia lui o punea in legatura cu cine stie ce degenerare de ordin spiritual a locuitorilor sai. Ceea ce mi se paare vrednic de a fi subliniat in toate aceste prevestiri tragice, este faptul ca sunt facute cu citiva ani inainte de primul razboi mondial, cind lumea se legana inca in iluzia progresului infinit.
Apoi, deodata, in ziua de 11 mai 1910, revine asupra exercitiilor yogice prin care se poate dobindi invizibilitatea trupului. Este lesnie de inteles de ce nu transcriu aici marturisirile acestea inmarmuritoare. Un ciudat sentiment de panica ma stapinea cetind rindurile doctorului Zerlendi.
Imi cazusera pina atunci sub ochi destule documente, mai mult sau mai putin autentice, asupra miracolului acesta yogic, dar niciodata lucrurile nu fusesera spuse atit de limpede si cu atitea amanunte. Cind am inceput povestirea de fata sovaiam inca, nestiind daca va trebui sau nu sa transcriu tocmai pagina aceasta inspaimintatoare. Ajungind aici, dupa atitea saptainini de nehotarire si turburare, mi-am dat seama ca un asemenea lucru nu poate fi marturisit. Ma mingiie gindul ca cei care inteleg ce inseamna "samyama asupra propriului sau trup" vor sti unde si caute lamuriri.
9
Se pare, totusi, ca experienta invizibilitatii nu a fost lipsita de primejdii. Efortul de a-si face corpul nevazut privirilor celorlalti, de a si-l retrage din lumina provoaca o asemenea zdruncinare in tot organismul, incit doctorul a ramas, dupa o astfel de experienta, mai multe ceasuri in nesimtire.
"Probabil ca nu voi recurge la acest mijloc pentru a ajunge in Shambala, noteaza el in iunie 1910. Timpul plecarii mele definitive se apropie, dar nu stiu inca daca voi avea destule puteri sa plec nevazut fiind celorlalti."
Iar mai departe, in aceeasi luna: "Uneori parca ma tem si eu de fortele pe care le-am concentrat in mine. Vointa mea nu sovaie, dar mi-e destul de greu sa controlez toate fortele acestea, care, pina acum, m-au ajutat sa patrund in lumile nevazute. Azi dimineata, aflindu-ma in contemplatie, inchis in camera mea, am simtit deodata atmosfera rarefiindu-se, iar trupul meu scazind uimitor in greutate. Fara sa vreau, ma inaltam, si desi incercam sa ma apuc de obiecte, curind am simtit cum ating tavanul cu crestetul. Inspaimintator in intimplarea aceasta este faptul ca levitatiunea s-a facut fara voia mea, numai datorita fortelor pe care le dez.lantuise contemplatia. Pierdusem aproape controlul, si o singura clipa de neatentie m-ar fi pravalit inert pe podea."
Am mai auzit de asemenea intimplari stranii, cind cel care incearca sa dobindeasca stapinirea asupra insusiriilor oculte nu izbuteste, la un moment dat, sa-si pastreze luciditatea si vointa intreaga si risca atunci sa cada prada fortelor magice dezlantuite chiar de meditatia sa. Mi se spunea, in Hardwar, ca cele mai cumplite primejdii asteapta pe yogin nu la inceput, ci la sfirsitul desavirsirii sale, cind ajunge stapinul unor forte ucigatoare. De altfel, in lumea miturilor, aflam ca cei care au "cazut" cel mai jos erau tocmai cei care izbutisera sa se apropie mai mult de dumnezeire. Orgoliul luciferic este si el o forma a fortelor obscure pe care le dezlantuiesti prin propria-ti desavirsire si care la urma izbutesc sa te striveasca.
Mai tirziu, in 16 august: "Cumplita detasare de lumea intreaga. Un singur gind imi da totusi fiori: Shambala. Nu vreau sa fac nici un fel de pregatiri inainte de plecare. Testamentul meu e scris inca din anul cind s-a nascut Smaranda. Orice alta insemnare, facuta acum, in pragul plecarii mele, ar da de banuit."
Apoi, poate in aceeasi zi, ceva mai tirziu, citeva rinduri asternute in graba: "Ma gindesc ca totusi caietul acesta ar putea cadea in miinile unui om care 1-ar distruge, nebanuindu-i continutul.
Eforturile mele de a marturisi unele lucruri exceptionale vor fi fost, in acest caz, zadarnice. Dar nu-mi pare rau" ... in continuare, un rind intreg, sters, pe care 1-am putut totusi descifra in parte. "Daca cel care va ceti si va intelege ... va incerca sa folosaasca ... grave ... nu va fi crezut." Fara indoiala ca doctorul se gindise, in pragul plecarii, sa adreseze citeva sfaturi eventualului cetitor, amintindu-i in acelasi timp riscurile pe care acesta le va intimpina in cazul unei nesabuite destainuiri. Nu-mi dau seama ce 1-a facut sa renunte la aceste sfaturi si sa-si stearga fraza inceputa. I-am respectat totusi vointa, nedezvaluind experienta lui cea mai insemnata.
19 august: "M-am trezit din nou nevazut, si groaza mea a fost cu atit mai mare cu cit nu facusem nimic ca sa dobindesc starea aceasta. Am umblat ceasuri intregi prin curte, dindu-mi seama intimplator ca sunt invizihil. Servitorii treceau pe linga mine fara sa ma vada; la inceput am crezut ca nu m-au vazut din neatentie, dar privind in jurul meu nu mi-am zarit umbra. Am urmarit pe unul din argati, care se ducea spre grajduri. Parca ar fi simtit ceva necurat inapoia lui, caci se intorcea mereu, cu privirile turburate, si in cele din urma a grabit pasul, facindu-si cruce. Cu toate incercarile mele, mi-a fost peste putinta sa ma fac vizibil inainte de miezul noptii cind m-am trezit zdrobit pe pat. Cred ca oboseala far margini care a urmat se datoreste mai ales eforturilor mele de a redeveni vizibil. Caci invizibilitatea o dobindisem intmplator, fara sa vreau si chiar fara sa-mi dau seama" ...
Aceasta este ultima lunga insemnare din jurnalul doctorului. Ceea ce urmeaza nu este insa mai putin turburator. "12 septembrie. De alaltaieri noaptea, nu ma mai pot intoarce. Am luat caietul acesta, si creionul, si scriu pe scara care duce la pod. Il voi ascunde, apoi, printre caietele mele de studii. Ma cuprinde insa groaza la gindul ca as putea totusi rataci drumul spre Shambala" ...
Insemnarea aceasta e datata doua zile dupa disparitie. Daca cineva ar fi putut descifra atunci manuscrisuil si ar fi cetit pagina proaspat scrisa, ar fi inteles ca doctorul se afla inca in casa, foarte aproape de ai sai ...
10
Atreia zi, hotarit sa inapoiez caietul si sa i-1 cetesc in intregime d-nei Zerlendi, m-am dus in strada S.
M-a intimpinat bitrina jupineasa. Doamna era bolnava, mi-a spus, iar duduia plecase la Paris.
- Dar cum, asa, deodata ?! m-am mirat eeu.
- Asa se hotareste dumneaei, mi-a raspuuns, aproape fara sa ma priveasca.
Se vedea ca n-are chef de destainuiri. I-am lasat cartea mea de vizita, spunindu-i ca voi trece peste citeva zile sa intreb de sanatatea doamnei. Dar n-am putut sa mai trec pe acolo decit o saptamina in urma. Poarta de la intrare era inchisa, si de-abia dupa ce am zgiltiit-o de mai multe ori si am apasat zadarnic pe butonul ruginit al soneriei, mi-a iesit inainte jupineasa. A strabatut anevoie gradina, in care cele din urma flori se ofilisera parca peste noapte, si s-a apropiat de poarta, bombanind.
- Cocoana a plecat la tara, mi-a spus, si-a dat sa se intoarca. Dar s-a oprit iar si a adiugat: Nu mi-a spus cind se intoarce ...
Am revenit de mai multe ori, in toamna si iarna aceea, in fata portii, intotdeauna incuiata, din strada S. In cel mai bun caz primeam acest raspuns:
- Nu e nimeni acasa ...
Dar uneori jupineasa nu iesea nici macar sa-mi raspunda. I-am trimis apoi mai multe scrisori d-nei Zerlendi, fara sa primesc insa vreodata vreun raspuns sau vreo confirmare ca mi-a deschis scrissorile. Mi-era peste putinta sa inteleg ce s-a initimplat. In nici un caz doamna Zerlendi nu avea de unde sa stie ca eu gasisem si luasem cu mine jurnalul sotului ei.
Stiam sigur ca nu ma vazuse nimeni cind il ascunsesem sub haina. Chiar daca as fi fost spionat prin gaura cheii, tot n-as fi putut fi surprins, caci furisasem caietul pitit linga biblioteca, inconjunat de celelalte caiete de exercitii ale doctorului.
Pe la sfirsitul lui februarie 1935, trecind prin fata casei de pe strada S. si zarind poarta deschisa, am intrat. Marturisesc ca am apasat cu multa emotie degetul pe soneria de la usa marchizei. Ma asteptam sa ma intimpine aceeasi batrina morocanoasa, dar spare uimirea mea mi-a deschis o slujnica tinara. Am intrebat daca e cineva acasa. "Toata lumea este acasa", mi-a raspuns. I-am dat cartea mea de vizita si am intrat in salon. Dupa citeva minute, usa dinspre dormitor s-a deschis, si in fata mea a aparut Smaranda. Era aproape de nerecunoscut; parea mai tinara cu zece ani, fata ii era agreabil fardata, culoarea parului era alta. A privit inca o data, cu mirare, cartea mea de vizita inainte de a-mi intinde mina. Se prefacu de minune ca nu ma cunoaste. Si-a rostit numele ca in fata unui necunoscut.
- Carui motiv datorez aceasta vizita ?!! m-a intrebat ea. I-am spus ca am lucrat citva timp in biblioteca doctorului Zerlendi, ca doamna ma cunoaste destul de bine - chiar dinsa ma invitase sa cercetez arhiva sotului ei - si am adaugat: o cunosc si pe ea, pe Smaranda.
- Cred ca e la mijloc o confuzie, mi-a raspuns ea zimbind. Sunt sigura ca nu mi-ati fost niciodata prezentat. Cunosc de altfel foarte putina lume in Bucureisti si v-as fi retinut faira indoiala numele sau infatisarea.
- Cu toate acestea, d-na Zerlendi ma cuunoaste foarte bine. Saptamini de-a rindul am lucrat aici, in biblioteca, staruii eu intinzind bratul spre usa masiva de stejar.
Smaranda mi-a urmarit gestul, apoi m-a privit uimita, nevenindu-i parca sa-si creada ochilor.
- Ceea ce imi spuneti e destul de stranniu, adauga ea, pentru ca intr-adevar aici s-a aflat cindva biblioteca tatalui meu. Dar asta, cu multi ani inainte, cu foarte multi ani inainte. Sub ocupatie, biblioteca aceea, care era exceptional de bogata, a fost risipita ...
Am incepul sa rid, nestiind ce sa raspund.
- Imi vine foarte greu sa cred cele ce--mi spuneti, respunsei eu dupa o lunga pauza, in care timp am privit-o in ochi, hotarit s-o fac sa inteleaga ca i-am demascat jocul. N-au trecuit decit vreo doua luni de cind am lucrat in biblioteca aceasta. O cunosc raft cu raft si va pot descrie pe dinafara tot ce se afla in ea.
As fi vrut sa continui, dar Smaranda s-a repezit la usa dormitorului si a strigat:
- Mama, vino te rog, citeva clipe ! ....
D-na Zerlendi a aparut, tinind de mina un baietas. M-am inclinat profund, dar am inteles din ochii ei ca nu vrea sa ma recunoasca.
- Domnul pretinde ca a lucrat acum vreoo doua luni in "biblioteca", vorbi ea aratind spre usa masiva de stejar.
D-na Zerlendi m-a privit cu o jignita mirare, apoi a mingiiat capul copilului si i-a soptit:
- Hans, du-te si te joaca ...
- Nu mi-ati scris chiar d-voastra si viiu, si nu m-ati condus chiar d-voastra in biblioteca ? incepui eu exasperat. M-ati rugat chiar sa continui biografia doctorului Honigberger, pe care o incepuse sotul d-voastra, adaugai eu.
D-na Zerlendi isi purta privirile, uluita, de la mine la Smaranda. Recunosc, se prefacea de minune, si simtii cum mi se urca singele in obraji.
- Primul meu sot, doctorul Zerlendi, s--a ocupat intr-adevar cu viata unui medic sas, dar va marturisesc, domnul meu ca nu-mi mai amintesc bine numele. Au trecut 25 de ani de la moartea primului meu sot, iar biblioteca nu mai exista de la razboi ...
Iar pentru ca eu ramasesem incremenit, cu ochii asupra usii pe care de atitea ori o deschisesem, si mumai cu doua luni inainte, d-na Zerlendi adauga:
- Smaranda, arata domnului odaia...
Am urmat-o in nestire, si am ramas ametit pe prag, privind noua infatisare a bibliotecii. Numai candelabrul si perdelele ramasesera la locul lor. Biroul, rafturile cu carti, covorul cel mare, totul disparuse. Odaia aceea imensa era acum un fel de living-room, in care se aflau doua masute de ceai, mai multe canapele, o masa de bridge, citeva blanuri in fata caminului. Pe locul unde fusesera bibliotecile, un tapet destul de uzat, acoperit in parte cu tablouri si arme vechi. Galerii de lemn, care inconjurau trei pereti, disparusera. Am inchis usa buimac.
- Aveti dreptate, am spus, biblioteca aa fost imprastiata. Daca as sti macar cine a cumparat-o, adaugai eu. As fi vrut sa ma ocup mai indeaproape de Honigberger ...
- Dar, domnul meu, vorbi d-na Zerlendi,, biblioteca a fost imprastiata. acum aproape 20 de ani ...
- Lucrul cel mai semnificativ ramine toot faptul ca nu m-a recunoasteti, zimbii eu.
Mi s-a parut ca mina d-nei Zerlendi tremura usor, dar nu pot spune ca intr-adevar asa a fost.
- Mirarea noastra este inca si mai maree, domnule, incepu Smaranda. Este cel putin ciudat ca cineva sa recunoasca odaia in care a fost o biblioteca acum 20 de ani, odaie in care, dupa stiinta mea, n-au prea intrat oameni straini in ultima vreme ...
Ma pregateam de plecare. Imi dadeam seama ca, din motive necunoscute mie, nici una din ele nu voia sa ma recunoasca. Sa fi actionat astfel in urma unei influente nevazute, venite de dincolo ?
- Ma intreb daca macar batrina jupineassa schioapa, cu care am vorbit de mai multe ori acum citeva saptamini, are sa ma recunoasca, adaugai eu.
D-na Zerlendi se intoarse brusc spre Smaranda.
- Vorbeste de Arnica, sopti ea, inspaimmintata !
- Dar a murit de 15 ani Arnica, exclama Smaranda. Cum ar fi putut s-o intilneasca acum citeva saptamini ...
Simteam cum mi se risipeste mintea si privirile mi se turbura. Citeva minute daca as mai fi intirziat, m-as fi pravalit acolo, la picioarele lor, in nesimtire. Am inginat citeva cuvinte de scuze si am plecat aproape fara si mai cutez si-mi ridic ochii. Numai dupa ce am ratacit multa vreme pe strazi si mi-am venit in fire, mi s-a parut ca inteleg tilcul acestei uluitoare intimplari. Dar n-am indraznit sa-1 marturisesc nimanui, si nici in aceasta povestire nu il voi destainui. Viata mea si asa a fost indestul de incercata, in urma tainelor pe care d-na Zerlendi m-a indemnat sa le cercetez, fara sa aiba dezlegarea doctorului ...
Citeva luni in urma celor istorisite mai sus, am trecut din nou pe strada S. Casele de la numarul 17 se darimau. Grilajul fusese in parte smuls, bazinul incarcat cu fiare vechi si lespezi.
Am ramas mai multa vreme la pinda, doar de-oi zari pe una din cele doua femei si voi putea afla ceva in legatura cu neinteleasa lor purtare. Dar nu erau decit lucratorii si un antreprenor, care ii zorea. Tirziu, m-am indreptat spre capatul strazii aproape indureat de taina aceasta, pe care nu o puteam in nici-un chip patrunde pina la capat. Mi s-a parut ca zaresc in fata mea pe baietasul cu care intrase dna Zerlendi in salon. Am strigat spre el.
- Hans, i-am spus, bine ca te intilnescc, Hans ! Copilul m-a privit cu o prefacuta, desivirsita mirare.
- Nu ma cheama Hans, mi-a raspuns el deestul de cuviincios. Ma cheama Stefan...
Si a pornit mai departe, fara a-si intoarce privirile, agale, ca un copil plictisit ca nu-si intilneste nici un tovaras de joc.
(Sfarsit)
-
Manu
- General de divizie
- Mesaje: 4120
- Membru din: 02 Feb 2007, 01:15
- Localitate: Cluj-Napoca
- Contact:
Cristina munceste de zor, lasati asa, nu are rost sa va grabiti, ca asa... am gasi poate pe undeva si liste de sarade, si concursuri de logica etc..
Errare humanum est, sed perseverare diabolicum...
In forum linguae Latinae venite! (via est: www.limbalatina.ro)
In forum linguae Latinae venite! (via est: www.limbalatina.ro)
-
Ghita Potra
- General de corp de armata
- Mesaje: 6070
- Membru din: 15 Oct 2007, 12:29
- Localitate: Cluj-Napoca
-
Manu
- General de divizie
- Mesaje: 4120
- Membru din: 02 Feb 2007, 01:15
- Localitate: Cluj-Napoca
- Contact:
Nu de dumneavoastra spuneam, ci ca era propusa repede o varianta de pe internet, iar astfel... ce rost mai avea munca Cristinei.
Errare humanum est, sed perseverare diabolicum...
In forum linguae Latinae venite! (via est: www.limbalatina.ro)
In forum linguae Latinae venite! (via est: www.limbalatina.ro)
-
Manu
- General de divizie
- Mesaje: 4120
- Membru din: 02 Feb 2007, 01:15
- Localitate: Cluj-Napoca
- Contact:
Ma gandeam ca daca tot a aparut intreaga nuvela, ar fi bine ca partile ei sa fie unite intr-un singur topic - cele cinci subiecte facut unul singur, bineinteles cu toate mesajele separate cum sunt. Andreea, daca poti ar economisii randuri de tabel in Coltul surprizelor.
Errare humanum est, sed perseverare diabolicum...
In forum linguae Latinae venite! (via est: www.limbalatina.ro)
In forum linguae Latinae venite! (via est: www.limbalatina.ro)