Povestioare de Bruno Ferrero

[CarmenT]

Greierele şi moneda
Un înţelept indian avea un prieten bun care locuia la Milano. Se cunoscuseră în India, unde italianul fusese într-o călătorie împreună cu familia sa Indianul făcuse pe ghidul pentru italieni, ducându-i să vadă cele mai frumoase locuri din ţara sa.
Fiindu-i recunoscător pentru aceasta, milanezul nostru l-a invitat pe indian la el acasă. Dorea să-i răsplătească purtarea de grijă şi să-i prezinte oraşul său. Indianul nu prea dorea să meargă acolo, dar până la urmă cedă la insistenţele prietenului său italian şi, într-o bună zi, ajunse cu un avion la Malpensa.
În ziua următoare, milanezul şi indianul se plimbau împreună prin centrul oraşului. Indianul - cu chipul său smead, cu barba sa neagră şi turbanul galben - atrăgea privirile trecătorilor, iar milanezul nostru umbla mândru alături de prietenul său atât de exotic.
La un moment dat, în Piaţa San Babila, indianul se opri dintr-o dată şi spuse:
- Auzi şi tu ce aud eu?
Puţin descumpănit, milanezul nostru îşi ciuli cât putu urechea, recunoscând că nu auzea nimic altceva decât zgomotul puternic al traficului din oraş.
- Undeva pe aproape este un greier care cântă, continuă, sigur pe sine indianul.
- Te înşeli, replică milanezul. Eu nu aud altceva decât rumoarea obişnuită a oraşului. Şi apoi, doar nu-ţi închipui că sunt greieri pe aici.
- Nu mă înşel. Aud cântecul unui greier, insistă indianul şi se apucă, hotărât, să caute printre frunzele unor arbuşti rătăciţi în acel loc.
După câteva momente, îi arătă prietenului său, care îl privea sceptic, o mică insectă, un minunat greier cântător care căuta să se ascundă scârţâind ceva spre cei care îi tulburaseră concertul.
- Ai văzut că era un greier? zise indianul.
- Aşa este, recunoscu milanezul. Voi, indienii, aveţi auzul mult mai fin decât noi, albii.
- De astă dată tu te înşeli, spuse zâmbind înţeleptul indian. la uite...
Spunând acestea, indianul scoase din buzunar o monedă şi, prefăcându-se că-i scapă, o lăsă să cadă pe trotuar.
De îndată, câteva persoane întoarseră capul.
- Ai văzut? mai spuse indianul. Moneda asta a produs un clinchet mai subţire şi mai slab decât cântecul greierelui. Ai observat însă câţi albi au auzit-o?

[CarmenT]

Profesorul şi vâslaşul
Într-o bună zi, unul dintre cei mai mari profesori universitari, candidat la Premiul Nobel şi renumit în întreaga lume, ajunse pe malul unui lac. Ceru unui vâslaş să-l plimbe un pic pe lac cu barca sa. Omul nostru îi făcu pe plac. Când se îndepărtară de mal, profesorul începu să-l întrebe:
- Dumneata ştii istorie?
- Nu.
- Atunci un sfert din viaţa dumitale este pierdut. Dar astronomie?
- Nu.
- Atunci jumătate din viaţa dumitale este pierdută. Poate filosofie?
- Nu.
- Atunci trei sferturi din viaţa dumitale sunt pierdute.
Dintr-o dată se iscă o înfricoşătoare furtună. În mijlocul lacului, bărcuţa era purtată încoace şi încolo, de parcă era o coajă de nucă. Strigând tare, pentru a acoperi urletul furtunii, vâslaşul nostru îl întrebă pe profesor:
- Dumneavoastră ştiţi înota?
- Nu, răspunse acesta.
- Atunci, întreaga dumneavoastră viaţă este pierdută.

[Manu]

Tari povestioarele... mai ales prima chiar mi-a placut.
Imi amintesc de vremurile cand se mai publica cate un foileton pe aici, acum... mai rar scrie cineva pe la Coltul nostru al suprizelor, noroc cu saradele care salveaza sectiunea.

[CarmenT]

Da, si mie mi s-a parut tare pustiu pe aici si am zis sa mai inviorez putin atmosfera.
O povestioara noua:
Pomul cel generos
Era odată un pom care prinsese drag de un copil. Acesta venea în fiecare zi să îl vadă.
Aduna din el frunze împletind cu ele cununi pentru a se juca de-a regele pădurii. Se căţăra pe trunchiul său şi se legăna agăţat de crengile sale. Mânca din fructele sale şi se jucau împreună de-a v-aţi-ascunselea.
Când era obosit, copilul adormea la umbra pomului, în vreme ce frunzişul îi rostea un cântec de leagăn.
Şi copilul îndrăgea din toată inima pomul.
De aceea, acesta era fericit.
Timpul însă trecea şi copilul crescu. Fiindcă de acum copilul era mare, pomul nostru rămânea adesea singur.
Într-o zi, copilul veni să vadă pomul şi acesta îi spuse:
- Apropie-te, copile, caţără-te pe trunchiul meu, leagănă-te de ramurile mele, mănâncă-mi fructele, joacă-te la umbra mea şi fii fericit.
- Sunt prea mare de acum ca să mă mai caţăr în copaci şi să mă mai joc, spuse copilul. Vreau să-mi cumpăr câte ceva şi să petrec. Vreau bani. Poţi să-mi dai bani?
- Îmi pare rău, răspunse pomul, dar eu nu am bani. Eu am doar frunze şi fructe. Dar culege-mi fructele, copile, şi du-te de le vinde în oraş. Aşa vei avea bani şi vei fi fericit.
Atunci copilul se caţără în pom, culese toate fructele şi se duse cu ele.
Iar pomul se simţi fericit.
Trecu însă mult timp şi copilul nu se întoarse... Pomul se întrista pentru aceasta.
Apoi, într-o bună zi, el se întoarse; pomul nostru fremăta de bucurie şi spuse:
- Apropie-te, copile, caţără-te pe trunchiul meu, leagănă-te de ramurile mele şi fii fericit
- Sunt prea ocupat şi nu am timp să mă caţăr prin copaci, răspunse copilul. Vreau o casă unde să mă aşez şi eu, continuă. Vreau o soţie şi copii, de aceea am nevoie de asta. Poţi tu să-mi dai o casă?
- Eu nu am aşa ceva, zise pomul. Casa mea este codrul, dar poţi să-mi tai ramurile şi să-ţi construieşti una. Aşa vei fi fericit.
Copilul tăie toate crengile pomului şi le luă pentru a-şi construi o casă. Iar pomul se simţi fericit.
Multă vreme însă copilul nu mai veni pe acolo. Atunci când se întoarse, pomul fu atât de fericit încât de-abia mai putea vorbi.
- Apropie-te, copile, îngăimă, vino să te joci. Sunt prea în vârstă şi prea obosit ca să mă mai joc, zise copilul. Vreau o barcă pentru a fugi departe de aici. Îmi poţi tu oare da una?
- Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă, zise pomul. Aşa vei putea pleca de aici şi vei fi fericit. Atunci copilul tăie trunchiul şi-şi făcu o barcă pentru a fugi. Iar pomul se simţi fericit... dar nu deplin.
După tare multă vreme, copilul se întoarse iarăşi.
- Îmi pare rău, copile, zise pomul, dar nu mai am nimic să-ţi dau... Nu mai am fructe.
- Dinţii mei nu mai sunt aşa de puternici ca să pot mânca fructe, spuse copilul.
- Nu mai am crengi ca să te poţi legăna.
- Sunt prea bătrân pentru a mă mai legăna de crengi, spuse copilul.
- Nu mai am trunchi, zise pomul. Nu te mai poţi căţăra.
- Sunt prea ostenit pentru a mă mai căţăra, spuse copilul.
- Îmi pare tare rău, zise oftând pomul. Aş dori tare mult să-ţi dăruiesc ceva... Dar nu mai am nimic. Nu mai sunt decât o bătrână buturugă. Regret nespus...
- De acum nu mai am nevoie de mare lucru, zise copilul. Vreau doar un locşor liniştit unde să mă aşez la odihnă. Mă simt tare obosit.
- Ei bine - zise pomul, îndreptându-se atâta cât îi stătea în putinţă - ei bine, nici nu trebuie mai mult decât o buturugă bătrână pentru a şedea la odihnă. Apropie-te, copile, aşează-te şi te odihneşte.
Copilul asta şi făcu.
Iar pomul se simţi fericit.

[CarmenT]

Raportul dat vulturului
Vulturul, regele păsărilor, auzise de o vreme că suratele preamăreau calităţile privighetorii. Ca un adevărat suveran, voia să îşi dea seama dacă era adevărat ceea ce se spunea şi, pentru a se lămuri, trimise doi subalterni - pe porumbel şi pe ciocârlie - să cerceteze chestiunea Cele două păsări aveau să cântărească frumuseţea şi cântul privighetorii.
Acestea îşi îndepliniră misiunea şi apoi se întoarseră la vultur.
Cel dintâi raportă porumbelul:
- Privighetoarea are un penaj atât de modest încât este de-a dreptul ridicolă: acest fapt m-a scârbit într-atât încât nu am mai fost câtuşi de puţin atent la cântul său. Ciocârlia spuse şi ea:
- Glasul privighetorii m-a încântat până într-atât încât am uitat pur şi simplu să mă uit la penajul său.

[cristina.vuscan]

Ce draguta povestioara... Mai sunt? Exista undeva si cartea?
Cris
Povestile si fabulele sunt slabiciunea mea.