Vantul prin salcii
Moderator: Manu
-
cristina.vuscan
-
cristina.vuscan
Vantul prin salcii (Partea a douasprezecea)
12
întoarcerea lui Ulise
Cînd începu să se întunece, Şoarecele, cu o mutră agitată şi misterioasă, îi chemă înapoi în casă, îi aşeză pe fiecare în dreptul grămăjoarei lui şi începu să-i echipeze pentru expediţia ce avea să înceapă. El lua treaba foarte în serios, era cît se poate de conştiincios, şi pregătirile durară o groază de timp. Mai întîi fiecare dintre animale trebuia să se încingă cu o centură, să-şi atîrne o sabie la brîu, într-o parte, apoi un cuţit în partea cealaltă, ca să ţină echilibrul. După aceea o pereche de pistoale, un baston de poliţist, mai multe perechi de cătuşe, ceva bandaje şi plasturi, şi în cele din urmă o gamelă şi o cutie cu sandvişuri. Bursucul rîse bine dispus, apoi zise :
— Bine ! Şoricelule, dacă pe tine te amuză, pe mine nu mă supără ! Eu, unul, am să fac tot ce am de făcut cu bastonul ăsta.
Dar Şoarecele nu răspunse decît :
— Te rog, Bursucule ! Ştii bine că nu aş vrea să zici mai tîrziu că am uitat fie chiar şi cel mai mic lucru !
Cînd totul fu gata, Bursucul luă într-o lăbuţă un felinar camuflat, strînse în cealaltă bastonul său solid şi apoi spuse :
— Ei, acum urmaţi-mă ! Sobolul mai întîi, fiindcă sînt foarte mulţumit de el; apoi Şoarecele; Broscoiul la urmă. Şi ascultă aici, Broscuţă ! Nu cumva să trăncăneşti mult, ca de obicei, că, pe cinstea mea, te trimit înapoi !
Broscoiului atît îi era de teamă să nu fie lăsat pe dinafară, încît acceptă, fără să crîcnească, poziţia inferioară ce i se dăduse, şi animalele porniră. Bursucul îi conduse cîtva timp de-a lungul apei, apoi, deodată, îşi făcu vînt peste marginea unei găuri din malul rîului, niţel mai sus de nivelul apei. Sobolul şi Şoarecele îl urmară în tăcere şi intrară în gaură, făcîndu-şi şi ei vînt cum îl văzuseră pe Bursuc procedînd, dar, cînd veni rîndul Broscoiului, bineînţeles făcu ce făcu, alunecă şi căzu în apă, cu un bîldîbîc ! şi un ţipăt ascuţit de spaimă. Prietenii săi îl traseră afară, îl frecară şi-l stoarseră în grabă, îl consolară şi-l puseră pe picioare; dar Bursucul era supărat rău şi-i spuse că prima dată cînd se va mai face de rîs, îl vor lăsa în urmă fără doar şi poate.
Astfel se văzură, în cele din urmă, în tunelul secret şi expediţia începu cu adevărat !
Tunelul era rece şi întunecos, umed, scund şi îngust, şi bietul Broscoi începu să tremure, în parte fiindcă-i era frică de ce-l aştepta şi în parte fiindcă era ud leoarcă. Felinarul se afla departe înaintea lui, şi oricîtă osteneală îşi dădea, tot rămînea puţin în urmă, bîjbîind prin întuneric. Atunci îl auzi pe Şoarece strigîndu-i cam nerăbdător :
— Haide, Broscoiule, haide !
— şi-l apucă o spaimă grozavă că va fi lăsat în urmă, singur pe întuneric, şi se repezi înainte atît de năvalnic, că-l izbi pe Şoarece de Sobol şi pe Sobol de Bursuc, şi pentru cîteva clipe se produse o mare învălmăşeală.
Bursucul gîndi că sînt atacaţi pe la spate şi cum nu era loc să întrebuinţeze ciomagul sau cuţitul, scoase un pistol şi fu cît pe-aci să bage un glonţ în Broscoi. Cînd îşi dădu seama ce se întîmplase, fu supărat de-a binelea şi spuse :
— De data asta, să ştiţi că-l lăsăm aici pe pacostea asta de Broscoi !
Dar Broscoiul începu să se văicărească şi să se smiorcăie şi ceilalţi doi făgăduiră că răspund ei de buna lui purtare. în cele din urmă, Bursucul se linişti şi convoiul îşi reluă drumul înainte — dar, de data aceasta, Şoarecele încheia şirul, ţinînd o mînă energică pe umărul Broscoiului.
Astfel bîjbîiră prin tunel, cu urechile ciulite şi cu lăbuţele pe pistoale, pînă cînd, în sfîrşit, Bursucul spuse :
— Cred că ne-am apropiat bine de sala de ospăţ.
Apoi, auziră deodată, ca de departe — dar părea să fie chiar deasupra capetelor lor —, un murmur confuz de sunete, ca de lume care strigă şi se veseleşte şi bate din picioare şi ciocane în mese. Pe Broscoi îl apucară iar spaima şi nevricalele, dar Bursucul spuse liniştit :
— S-au pornit jderii !
Tunelul începu să urce şi ei continuau să orbecăie. Apoi zgomotul izbucni din nou, de data aceasta desluşit de tot şi foarte aproape deasupra lor. Se auzeau strigăte de : ”U-raa — u-raa — u-raa — u-raa !", tropăit de picioruşe în podele, clinchet de pahare şi bătăi de pumnuleţi în mese.
— Da' bine mai petrec ! zise Bursucul. Haideţi !
— înaintară grăbiţi de-a lungul tunelului, pînă cînd acesta se sfîrşi şi se văzură sub chepengul unei intrări care ducea sus, în cămara de lîngă sufragerie.
Era atîta vuiet în sala de ospăţ, că nu prea se temeau să fie auziţi. Bursucul comandă :
— Hai, băieţi, acuma — cu toţii odată !
Şi toţi patru puseră umărul la uşa cea grea şi o săltară. Ajutîndu-se unul pe celălalt, suiră pe rînd şi se văzură în cămara de lîngă sufragerie. Numai o uşă îi mai despărţea de sala de ospăţ, unde duşmanii lor, neştiutori, se veseleau.
Cînd ieşiră din tunel, larma era asurzitoare.
În cele din urmă, veselia zgomotoasă şi bătăile în mese se mai potoliră şi auziră o voce spunînd :
— Nu vreau să vă mai ţin mult (aplauze îndelungate), dar, înainte de a încheia (aplauze reînnoite), aş vrea să mai adaug cîteva cuvinte despre amabila noastră gazdă, domnul Broscoi ! (Rîsete prelungite.) Ce Broscoi bun, ce Broscoi modest, ce Broscoi de treabă ! (Lumea se sufoca de veselie.)
— îi arăt eu lui ! mormăi Broscoiul, scrîşnind din dinţi.
— Stăpîneşte-te un minut ! îi spuse Bursucul, reţinîndu-l cu greutate. Fiţi gata cu toţii !
— ...Daţi-mi voie să vă cînt un cuplet — urmă vocea — pe care l-am compus în cinstea Broscoiului... (Aplauze prelungite.)
Apoi, Căpitanul Jderilor — căci el era — începu cu glas subţire, piţigăiat :
Broscoiul merse la plimbare
Semeţ, mă rog, nevoie-mare...
Bursucul se sculă cît era de înalt, apucă voiniceşte bastonul cu amîndouă labele, privi împrejur spre tovarăşii săi şi strigă :
— A sosit momentul ! Urmaţi-mă !
Şi deschise larg uşa.
Aoleu !
Ce mai ţipete ascuţite, ce mai chiţcăieli piţigăiate, ce mai vaiete şi schelălăieli umplură încăperea !
Jderii, îngroziţi, se aruncau sub mese sau se căţărau ca nebunii pe ferestre în sus ! Nevăstuicile se năpusteau înnebunite în gura sobei, strivindu-se una pe-alta ! Mese şi scaune se răsturnau, sticle şi porţelanuri se izbeau de podea şi se făceau ţăndări, o panică de nedescris domnea în încăperea în care cei patru eroi îşi făcuseră intrarea, plini de mînie şi răspîndind groază în jur ! Bursucul, puternic, cu mustăţile zbîrlite, rotea un ciomag gros pe deasupra capului; Sobolul, negru şi sever, clătinînd bastonul şi urlînd groaznicul său strigăt de bătaie : ”Sînt Sobolul ! Sînt Sobolul !"; Şoarecele, sălbatic şi hotărît, cu brîul doldora de diferite arme; Broscoiul, nebun de aţîţare şi de mîndrie jignită, umflat încît părea de două ori mai mare ca de obicei, săltînd prin aer şi scoţînd orăcăieli furioase, ce-ţi strecurau fiori reci pe şira spinării !
— Broscoiul merse la plimbare ! urlă el. Le arăt eu plimbare !
şi se îndreptă drept spre Căpetenia Jderilor.
Nu erau în totul decît patru, dar jderilor, îngroziţi, li se părea sala plină de animale monstruoase, negre, cenuşii, cafenii şi galbene, care urlau şi roteau ciomege enorme. Se împrăştiară care încotro şi o luară la fugă cu ţipete ascuţite, de groază şi de spaimă, pe unde nimereau, pe ferestre, pe coşul sobei, oriunde, numai să scape din raza acelor ciomege înspăimîntătoare.
Lupta se sfîrşi curînd. Cei patru prieteni trecură ca un vîrtej de-a lungul sălii, pocnind cu bastoanele orice cap ce mai ieşea la iveală. În cinci minute, sala era golită. Prin ferestrele sparte ajungeau, slab, pînă la ei, ţipetele ascuţite ale jderilor îngroziţi, care o luaseră la fugă prin grădină. Pe jos zăceau ameţite cîteva duzini de adversari învinşi, iar Sobolul se grăbea să le pună cătuşe la mîini. Bursucul se odihnea după munca grea, proptindu-se în baston şi ştergîndu-şi năduşeala.
— Sobolule, — zise el — mai rar băiat ca tine ! Ia dă o raită pe-afară şi vezi ce mai fac santinelele tale, dihorii. Cred că, datorită ţie, n-au să ne prea dea de furcă la noapte !
Sobolul dispăru îndată pe o fereastră, iar Bursucul îi puse pe ceilalţi doi să ridice o masă, să culeagă dintre sfărîmăturile de pe jos nişte cuţite şi furculiţe, farfurii şi pahare, şi să vadă de pot găsi cîte ceva de-ale gurii.
— Musai să-nfulec ceva ! zise el, în felul lui cam grosolan de-a vorbi. Hai, măi Broscoiule, mişcă ! Şi vezi de scotoceşte serios ! Ţi-am dobîndit casa înapoi şi nu faci cinste cu nimic !
Broscoiul se simţea cam jignit că Bursucul nu-l lăuda şi pe el, cum îl lăudase pe Sobol, că nu-i spunea ce băiat pe cinste era, ce bine se luptase şi aşa mai departe. El, unul, era foarte mulţumit de sine — mai ales cînd se gîndea cum mersese drept spre Căpetenia Jderilor şi-l făcuse să zboare peste masă c-o lovitură de baston. Se apucă să scotocească — la fel şi Şoarecele — şi în curînd găsiră nişte peltea de coarne într-o chisea de sticlă, un pui rece, o limbă abia începută, nişte şarlote şi o grămadă de salată de raci, iar în cămară dădură peste un coş plin cu chifle albe şi peste o groază de brînză, unt şi ţelină. Erau gata să se aşeze la masă, cînd, iată, intră Sobolul, căţărîndu-se pe fereastră chicotind şi cu braţele pline de puşti.
— Gata — raportă el. După cîte înţeleg, cînd dihorii, încă dinainte foarte nervoşi şi cu inima cît un purice, au auzit ţipetele şi scandalul din sala de ospăţ, îndată au aruncat puştile şi au luat-o la fugă. Cîţiva însă au mai rămas o vreme, dar cînd i-au văzut pe jderi năpustindu-se din casă spre ei, s-au crezut trădaţi. Dihorii i-au luat la bătaie pe jderi, jderii s-au luptat să scape. S-au izbit, au sărit în lături, s-au pocnit, s-au rostogolit încăieraţi, pînă cînd cei mai mulţi dintre ei s-au prăvălit în rîu. Acum au pierit cu toţii, într-un fel sau altul; iată puştile lor. Aşadar, cu asta am terminat !
— Eminent şi merituos animal ! zise Bursucul, cu gura plină de friptură rece şi salată. Un singur lucru aş dori să mai faci, Sobolule, înainte de a te aşeza şi tu la masă cu noi. Nu te-aş mai deranja, dacă n-aş ştii că pe tine pot să mă bizui, cînd vreau să văd un lucru bine făcut. Mi-ar plăcea să pot spune la fel despre toţi cei pe care-i cunosc. L-aş trimite pe Şoarece, de n-ar fi poet. Aş vrea să-i iei cu tine sus pe flăcăii care zac împrăştiaţi pe-aci şi să-i pui să cureţe cîteva camere. Să facă ordine cum trebuie, ca să se poată sta în ele. Vezi să măture pe sub paturi, să pună cearşafuri şi feţe de pernă curate şi să îndoaie un colţ al plăpumii, cum se cuvine. Să pună o cană cu apă caldă, prosoape curate şi cîte o bucată de săpun în fiece cameră. După aia, poţi să-i mai cîrpeşti o dată, dacă îţi face plăcere, şi să-i dai afară pe uşa din dos. Bănuiesc că n-o să-i mai vedem de-acu-nainte. Apoi să vii să guşti cu noi din limba asta. E a-ntîia. Sînt foarte mulţumit de tine, Sobolule !
Bunul Sobol căută un baston, îşi înşiră prizonierii într-o coloană, pe podea, le dădu ordinul : ”înainte, marş !" şi îşi conduse escadronul sus, la etajul întîi. După cîtva timp reapăru zîmbind şi spuse că toate camerele erau gata, curate ca paharul.
— Şi de cîrpit, nu i-am mai cîrpit — adăugă el. Mi s-a părut că mîncaseră destulă cîrpeală pentru o singură seară. De altfel, jderii, cînd i-am întrebat, au fost şi ei de aceeaşi părere şi mi-au spus că nici nu se gîndesc să mă mai deranjeze. S-au arătat foarte pocăiţi şi mi-au spus că le pare grozav de rău de ce-au făcut, dar că numai Căpetenia lor era de vină, şi cu dihorii. Au mai spus că dacă vreodată vom crede că pot face ceva cu care să-şi răscumpere greşeala, să le spunem neapărat. Le-am mai dăruit cîte o chiflă la plecare şi le-am dat drumul pe uşa din dos. Au zbughit-o cît îi ţineau picioarele !
Apoi Sobolul îşi trase şi el scaunul mai aproape de masă şi se înfipse în limba rece, iar Broscoiul, ca un gentleman ce era, îndepărtă orice gînd de gelozie şi spuse din toată inima :
— Mulţumesc mult, Sobolule dragă, pentru toată osteneala şi toate necazurile pe care le-ai avut în seara asta şi, mai ales, pentru dibăcia de care ai dat dovadă azi-dimineaţă !
Bursucului îi plăcu asta şi zise :
— Iată cum vorbeşte un Broscoi de treabă !
Astfel îşi sfîrşiră cina, cu voie bună şi mulţumire, şi apoi se retraseră să se odihnească între cearşafuri curate, la adăpost în căminul strămoşesc al Broscoiului, recîştigat prin merite fără de pereche, strategie desăvîrşită şi o mînuire dibace a ciomegelor.
în dimineaţa următoare, Broscoiul, care dormise prea mult, ca de obicei, coborî la micul dejun foarte tîrziu şi găsi pe masă coji de ouă, cîteva resturi de pîine prăjită, rece şi uscată, o oală de cafea pe trei sferturi golită, şi cam atît ! Toate astea nu prea îi îmbunară dispoziţia, avînd în vedere că, mai întîi de toate, era casa lui. Prin ferestrele-uşi ale sufrageriei îi zări pe Sobol şi pe Şoarece şezînd în scaune de răchită, pe iarbă; păreau să-şi povestească snoave. Din cînd în cînd izbucneau în hohote de rîs şi zvîrleau din picioare, de voie bună. Bursucul, care era instalat într-un fotoliu, cufundat în gazeta de dimineaţă, ridică doar privirea şi dădu din cap cînd intră Broscoiul în odaie. Dar Broscoiul îşi cunoştea clientul. Se aşeză şi mîncă şi el ce găsi, mulţumindu-se să-şi spună c-are să se răfuiască el cu ceilalţi, mai curînd ori mai tîrziu. Cînd fu aproape gata, Bursucul ridică privirea şi spuse, scurt şi cuprinzător :
— Mi-e teamă, Broscoiule, c-o să ai o groază de lucru, în dimineaţa asta. Vezi bine că trebuie să dăm numaidecît un banchet, ca să sărbătorim chestia asta. Cu toţii se aşteaptă la aşa ceva din partea ta; la drept vorbind, aşa e regula.
— Da, desigur ! zise Broscoiul îndată. Fac orice ca să vă fiu pe plac. Deşi, nu prea înţeleg de ce vreţi un banchet de dimineaţă. Dar ştii că eu nu trăiesc pentru propria mea plăcere, ci vreau numai să descopăr ce doresc prietenii mei, iar apoi încerc să le împlinesc dorinţele, bunule, dragule Bursuc !
— Hai, nu fii mai nerod decît eşti — răspunse Bursucul supărat — şi nu mai chicoti şi stropi în cafea, cînd vorbeşti; ce maniere-s astea ? Bineînţeles că banchetul are să fie diseară, dar invitaţiile trebuie scrise şi expediate imediat, şi tu trebuie să le scrii. Hai, aşază-te la masă, uite aici un teanc de hîrtie de scris, cu inscripţia ”Broscoeşti" sus, în dreapta, în albastru şi auriu; apucă-te şi scrie invitaţii pentru toţi prietenii tăi. Dacă te ţii serios de treabă, le avem gata înaintea prînzului. O să fac şi eu ceva, iau şi eu asupră-mi parte din bătaia de cap; eu o să comand ospăţul.
— Cum ! exclamă Broscoiul, nenorocit. Eu să zac în casă şi să scriu un teanc de păcătoase de scrisori, într-o dimineaţă ca asta, cînd ard de nerăbdare să dau o raită pe proprietatea mea, să-i pun pe toţi la punct, să fac ordine în toate cele, să le arăt cine e stăpînul aici şi să mă mai distrez puţin ? Nici prin gînd nu-mi trece ! Să fiu al... zău aşa !... Ei, stai niţel, nu te supăra ! Ei, da, desigur că vreau, Bursucule dragă ! Ce contează plăcerea mea pe lîngă a voastră ? Dacă vrei tu, aşa voi face. Du-te, Bursucule, şi comandă ospăţul, comandă ce-ţi place ! Apoi, du-te şi tu la tinerii noştri prieteni care se înveselesc afară, uitînd de grijile şi de necazurile mele. Sacrific această frumoasă dimineaţă pe altarul datoriei şi al prieteniei !
Bursucul îl privi cu neîncredere. Dar înfăţişarea sinceră, deschisă, a Broscoiului nu-l făcea să bănuiască nici un motiv nedemn al acestei schimbări în purtarea lui. Aşadar, părăsi odaia, îndreptîndu-se spre bucătărie. De îndată ce se închisese uşa îndărătul Bursucului, Broscoiul se repezi spre masa de scris. în timp ce vorbea, îi venise o idee straşnică. Avea să scrie el invitaţiile; şi încă ce invitaţii ! Are să aibă grijă să pomenească rolul de căpetenie pe care-l avusese în luptă şi cum îl trîntise la pămînt pe Căpitanul Jderilor. Are să facă aluzie la aventurile sale, la calea triumfală pe care o străbătuse; iar pe verso avea să dea un fel de mic program al serbării de diseară. Cam aşa ceva îşi schiţă el în cap :
DISCURS...................Ţinut de BROSCOI.
(Vor fi şi alte discursuri ale BROSCOIULUI, în timpul serii.)
ALOCUŢIUNE...............Ţinută de BROSCOI.
Cu următoarele subiecte : — Sistemul închisorilor noastre. — Căile navigabile ale Angliei. — Despre comerţul cu cai şi cum să-l facem. — Proprietatea, drepturile şi îndatoririle ei. — înapoi la glia strămoşească. — Tipul unui nobil de ţară englez.
CÎNTEC..............Interpretat de BROSCOI.
(Compus de el însuşi.)
ALTE COMPOZIŢII.............de BROSCOI.
vor fi cîntate în cursul serii de către.......COMPOZITOR.
Ideea îi plăcu grozav şi se puse pe lucru de zor, aşa încît pînă la amiază termină toate invitaţiile. Chiar atunci i se raportă că un mic jder jerpelit şi ud leoarcă era la uşă şi întreba cu sfială dacă nu putea fi de vreun folos. Broscoiul ieşi, dîndu-şi aere, şi constată că era unul dintre prizonierii din ajun, foarte respectuos şi doritor de-a fi pe plac. îl bătu pe umăr, îi băgă teancul de invitaţii în labă şi-i spuse s-o şteargă pe loc şi să le ducă la destinaţie cît putea de repede. Dacă avea chef să se întoarcă seara — nu că-i promitea — da' s-ar fi putut să capete şi un bacşiş. Bietul jder părea, într-adevăr, foarte recunoscător şi se grăbi să plece să-şi împlinească însărcinarea.
Cînd celelalte animale se întoarseră pentru dejun, foarte însufleţite şi vesele după o dimineaţă întreagă petrecută pe malul apei, Sobolul, pe care-l cam mustrase conştiinţa, îl privi cu oarecare îndoială pe Broscoi, aşteptîndu-se să-l vadă morocănos sau abătut. Cînd colo, era atît de bine dispus şi de umflat, încît Sobolul începu să miroasă că nu-i a bună; iar Şoarecele şi Bursucul schimbară priviri pline de tîlc.
De cum sfîrşiră masa, Broscoiul îşi înfipse labele în buzunarul pantalonilor şi spuse în treacăt :
— Ei, acu' simţiţi-vă ca la voi acasă, băieţi ! Dacă vă trebuie ceva, cereţi tot ce poftiţi !
Şi o porni ţanţoş spre grădină. Gîndea să pună la punct acolo o idee-două, pentru discursurile pe care avea să le ţină. Dar Şoarecele îl înşfăcă de braţ.
Broscoiul cam ghici ce avea de gînd şi încercă să scape; dar cînd îl prinse şi Bursucul zdravăn de braţul celălalt, începu să-şi dea seama că pierdea partida. Cele două animale îl conduseră astfel pînă în mica odaie de fumat, de lîngă antreu, încuiară uşa şi-l aşezară într-un scaun. Apoi stătură amîndoi în faţa lui, în timp ce Broscoiul şedea şi tăcea, privindu-i foarte bănuitor şi morocănos.
— Ascultă, Broscoiule — zise Şoarecele. E vorba de banchetul acela. îmi pare foarte rău că trebuie să-ţi vorbesc aşa. Dar vrem să înţelegi limpede, o dată pentru totdeauna, că n-or să fie nici discursuri, nici cîntece. încearcă şi dă-ţi seama că de data asta nu vrem să te convingem, ci îţi spunem că aşa va fi.
Broscoiul văzu că era prins în capcană. Îl descoperiseră, îi ghiciseră gîndurile cele mai lăuntrice şi i-o luaseră înainte. Visul lui frumos era spulberat.
— N-am voie să le cînt nici măcar un singur cuplet ? se rugă el, jalnic.
— Nu, nici un cuplet — răspunse cu tărie Şoarecele, deşi i se rupea inima cînd băgă de seamă cum îi tremurau buzele bietului Broscoi dezamăgit. Degeaba te frămînţi, Broscuţă — după cum ştii foarte bine, cupletele tale nu-s decît înfumurare, lăudăroşenie şi fudulie. Iar în discursuri nu faci decît să te tămîiezi pe tine însuţi şi să exagerezi teribil şi... şi...
— Şi să-ndrugi gogoşi, adăugă Bursucul, în felul lui cam grosolan.
— E pentru binele tău, Broscuţă ! Urmă Şoarecele. Ştii foarte bine că trebuie să întorci foaia, mai curînd sau mai tîrziu. Acum e momentul să faci asta, e un fel de cotitură în viaţa ta. Te rog, crede-mă : mă doare să-ţi spun toate astea mai mult decît pe tine să le auzi.
Broscoiul rămase vreme îndelungată cufundat în gînduri. în cele din urmă îşi înălţă capul. Pe faţa lui se puteau citi urmele unei emoţii puternice.
— Aţi învins, prieteni — spuse cu o voce frîntă. Desigur, nu vă ceream mare lucru : voiam doar o seară să mai las să ţîşnească duhul meu, să dau frîu liber imaginaţiei şi vervei mele, să aud aplauzele tumultuoase care mie, unuia, îmi pare că scot la iveală însuşirile mele cele mai bune. Totuşi ! Voi aveţi dreptate, ştiu bine, iar eu n-am. De-aici înainte voi fi cu totul alt Broscoi. Prieteni, niciodată nu va mai trebui să roşiţi din cauza mea ! Dar, vai, cît de aspră e viaţa !
Şi, ţinînd batista la ochi, părăsi camera cu mers împleticit.
— Bursucule, — zise Şoarecele — eu mă simt ca o brută; sînt curios cum te simţi mata ?
— Ştiu, ştiu — răspunse Bursucul, întunecat la faţă. Dar n-avem încotro. Băiatul ăsta trebuie să continue să trăiască aici, trebuie să-şi păstreze ce-i al lui şi să fie respectat. Ţi-ar plăcea, mai bine, să ajungă de rîsul tuturor, să-şi bată joc de el dihorii şi jderii ?
— Fireşte că nu — zise Şoarecele. Fiindcă veni vorba de jderi, noroc c-am dat de jderuleţul acela tocmai cînd pornise cu invitaţiile Broscoiului. Aveam oarecare bănuieli după cele ce-mi spuseseşi, aşa că am citit vreo două; erau dezgustătoare. Le-am sechestrat pe toate şi bunul nostru Sobol şade acum în salonaşul albastru şi scrie invitaţii obişnuite.
*****
în cele din urmă, începu să se apropie ceasul banchetului. Broscoiul, care, lăsîndu-i pe ceilalţi, se retrăsese în camera lui de culcare, tot mai şedea acolo, trist şi cufundat în gînduri. Cu fruntea sprijinită în lăbuţă, el cugeta adînc şi îndelung. Treptat, faţa lui se limpezi şi începu să se lumineze de surîsuri lungi şi din ce în ce mai stăruitoare. Apoi se porni să chicotească, sfios şi jenat. în cele din urmă se ridică, încuie uşa, trase perdelele, adună toate scaunele de prin odaie şi le aranjă în semicerc. Se instală în faţa lor, umflîndu-se vizibil. Făcu o plecăciune, tuşi de două ori şi apoi îşi dădu drumul, pornindu-se a cînta, cu voce tare, publicului fermecat, pe care închipuirea lui îl vedea atît de limpede.
CEL DIN URMĂ CÎNTECEL AL BROSCOIULUI
Broscoiul — s-a întors — acasă !
Ce panică a fost, ce urlete în săli, pe coridoare,
Ce exclamaţii printre vaci şi chiote printre armăsari,
Broscoiul — s-a întors — acasă !
Broscoiul — s-a întors — acasă !
Ferestrele săreau în ţăndări şi uşile trosneau, să sară din ţîţîni !
Toţi jderii încercau, speriaţi, să fugă
Şi leşinau, zăcînd fără suflare, în spaima lor grozavă.
Broscoiul — s-a întors — acasă !
Tam-ta-ra-ram ! Se-aude toba mare !
Fanfarele răsună, soldaţii dau onorul,
Şi salvele de tun pornesc cu vuiet mare;
Se-aud claxoane de automobil,
Eroul a sosit !
Strigaţi cu toţii : Uraa ! cu mic, cu mare,
în astă uriaşă adunare,
Strigaţi cu toţii : Uraa ! cît puteţi de tare !
Trăiască animalul de care
Sîntem cu toţii mîndri, pe drept cuvînt !
E ziua triumfală — a lui Broscoi !
Cîntă cîntecul acesta foarte tare, cu solemnitate şi cu multă simţire. Cînd termină, îl mai cîntă o dată, de la început pînă la sfîrşit.
Apoi scoase un oftat adînc; adînc, adînc de tot.
Pe urmă îşi [***] peria de cap în ligheanul cu apă, îşi despărţi părul printr-o cărare pe mijloc şi-l perie cît se poate de lins de fiecare parte a feţei. După asta, descuie uşa şi coborî liniştit scările să-şi întîmpine musafirii, despre care ştia că trebuiau să înceapă a se aduna în salon.
Cînd intră, toate animalele îl aclamară şi se adunară împrejurul său, felicitîndu-l şi spunîndu-i tot felul de lucruri plăcute despre curajul lui, despre isteţimea lui şi despre îndemînarea cu care se luptase. Broscoiul însă nu făcea decît să zîmbească cu modestie şi murmura :
— Aş, de unde !
Şi uneori, ca să mai schimbe :
— Dar deloc ! Ba dimpotrivă !
Lutrul, care stătea în faţa sobei, pe covor, descriind cu toate amănuntele, unui cerc de admiratori, cum ar fi condus el lucrurile, dacă ar fi fost de faţă, înaintă cu o exclamaţie de bucurie, se repezi la Broscoi, îmbrăţişîndu-l, şi încercă să-l poarte în triumf prin cameră. Dar Broscoiul îl mustră, cu blîndeţe, şi zise drăguţ, desprinzîndu-se din braţele lui :
— Bursucul a fost cel care a întocmit planul genial de bătaie, Sobolul şi Şoarecele-de-apă au făcut ce-a fost mai greu; eu am servit doar ca ostaş de rînd, am făcut foarte puţin, mai nimic.
Animalele nu ştiau ce să creadă; erau uluite de purtarea asta neaşteptată din partea lui. În timp ce trecea de la un oaspe la celălalt, dînd răspunsuri modeste, Broscoiul simţi că era pentru toţi cei de faţă subiectul unui interes din ce în ce mai mare.
Bursucul comandase tot ce era mai bun şi banchetul era o reuşită. Animalele vorbeau, rîdeau şi pălăvrăgeau de zor, dar Broscoiul, care — se înţelege de la sine — şedea în capul mesei, ţinea privirea plecată şi murmura mici nimicuri amabile către animalele ce-i şedeau alături. Din cînd în cînd, arunca o privire pe furiş spre Bursuc şi spre Şoarece, şi de fiecare dată îi surprindea holbîndu-se unul la celălalt cu gura deschisă de mirare — şi asta îl mulţumea cel mai mult. Cîteva dintre animalele mai tinere şi mai poznaşe începură să şoptească, spre sfîrşitul serii, că parcă se petrecea mai bine aici, pe vremuri. Cîţiva bătură în masă şi strigară :
— Broscoiule ! Discursul ! Să ne ţină Broscoiul un discurs ! Să ne cînte ! Ce e cu Cîntecul domnului Broscoi ?
Dar Broscoiul clătină din cap încetişor, ridică o lăbuţă în semn de blîndă împotrivire şi, stăruind pe lîngă oaspeţi să se mai servească cu bunătăţile de pe masă, discutînd cu ei nimicuri la ordinea zilei, întrebîndu-i cu mult interes de membrii familiei lor care nu aveau încă vîrsta potrivită ca să ia parte la reuniuni în societate, izbuti să-i facă să priceapă că aceasta era o masă stăpînită cu stricteţe de regulile bunei-cuviinţe.
Era într-adevăr un alt Broscoi !
După aceste întîmplări extraordinare, cele patru animale îşi urmară, în mare voioşie şi mulţumire, traiul atît de crunt întrerupt de războiul civil, şi nu mai fură stingherite de alte lupte sau invazii.
Broscoiul, după ce se sfătui cu prietenii săi, alese un frumos lanţ de aur şi un medalion împodobit cu perle şi le trimise fetei temnicerului împreună cu o scrisoare, despre care pînă şi Bursucul trebui să admită că era modestă, recunoscătoare şi plină de apreciere pentru serviciile aduse. Mecanicului de locomotivă i se mulţumi, la rîndul lui, şi fu răsplătit pentru toată osteneala şi necazurile pricinuite. Sub constrîngerea severă a Bursucului, pînă şi femeia cu barcazul fu găsită şi despăgubită pentru calul ce-i fusese răpit. E adevărat că Broscoiul se codi din răsputeri să facă una ca asta, căci el se considera o unealtă trimisă de Providenţă ca să pedepsească femeile grase, cu braţe pistruiate, care nu ştiau să recunoască un adevărat gentleman. Suma ce trebui s-o sacrifice nu era, ce-i drept, prea însemnată, căci preţuirea ţiganului fu admisă de către experţi ca aproape corespunzătoare.
Uneori, în serile lungi de vară, prietenii obişnuiau să dea împreună o raită prin Pădurea Sălbatică — domesticită acum pe deplin, în ceea ce-i privea. Era o plăcere să vezi cu cît respect îi întîmpinau locuitorii şi cum mamele-jderi îşi adunau puii la gura vizuinelor şi spuneau, arătînd cu degetul :
— Uite colo, puiule ! Trece ilustrul domn Broscoi ! Şi, alături de el, e viteazul Şoarece-de-apă, un luptător neînfricat ! Şi uite-l şi pe faimosul domn Sobol, despre care l-ai auzit pe taică-tău povestind atît de des !
Dar, cînd puişorii erau neascultători şi nu mai puteau fi stăpîniţi, mamele obişnuiau să-i potolească ameninţîndu-i că, de nu se astîmpără şi de nu-s cuminţi şi ascultători, va veni să-i ia Bursucul cel groaznic şi cenuşiu. Aceasta era o minciună sfruntată, căci Bursucul, deşi nu prea se sinchisea să vadă lumea, iubea totuşi mult copiii, dar era o minciună care reuşea totdeauna să aibă efectul dorit.
SFÎRŞIT
De azi inainte, cartea completa poate fi gasita si in biblioteca Pontes.
întoarcerea lui Ulise
Cînd începu să se întunece, Şoarecele, cu o mutră agitată şi misterioasă, îi chemă înapoi în casă, îi aşeză pe fiecare în dreptul grămăjoarei lui şi începu să-i echipeze pentru expediţia ce avea să înceapă. El lua treaba foarte în serios, era cît se poate de conştiincios, şi pregătirile durară o groază de timp. Mai întîi fiecare dintre animale trebuia să se încingă cu o centură, să-şi atîrne o sabie la brîu, într-o parte, apoi un cuţit în partea cealaltă, ca să ţină echilibrul. După aceea o pereche de pistoale, un baston de poliţist, mai multe perechi de cătuşe, ceva bandaje şi plasturi, şi în cele din urmă o gamelă şi o cutie cu sandvişuri. Bursucul rîse bine dispus, apoi zise :
— Bine ! Şoricelule, dacă pe tine te amuză, pe mine nu mă supără ! Eu, unul, am să fac tot ce am de făcut cu bastonul ăsta.
Dar Şoarecele nu răspunse decît :
— Te rog, Bursucule ! Ştii bine că nu aş vrea să zici mai tîrziu că am uitat fie chiar şi cel mai mic lucru !
Cînd totul fu gata, Bursucul luă într-o lăbuţă un felinar camuflat, strînse în cealaltă bastonul său solid şi apoi spuse :
— Ei, acum urmaţi-mă ! Sobolul mai întîi, fiindcă sînt foarte mulţumit de el; apoi Şoarecele; Broscoiul la urmă. Şi ascultă aici, Broscuţă ! Nu cumva să trăncăneşti mult, ca de obicei, că, pe cinstea mea, te trimit înapoi !
Broscoiului atît îi era de teamă să nu fie lăsat pe dinafară, încît acceptă, fără să crîcnească, poziţia inferioară ce i se dăduse, şi animalele porniră. Bursucul îi conduse cîtva timp de-a lungul apei, apoi, deodată, îşi făcu vînt peste marginea unei găuri din malul rîului, niţel mai sus de nivelul apei. Sobolul şi Şoarecele îl urmară în tăcere şi intrară în gaură, făcîndu-şi şi ei vînt cum îl văzuseră pe Bursuc procedînd, dar, cînd veni rîndul Broscoiului, bineînţeles făcu ce făcu, alunecă şi căzu în apă, cu un bîldîbîc ! şi un ţipăt ascuţit de spaimă. Prietenii săi îl traseră afară, îl frecară şi-l stoarseră în grabă, îl consolară şi-l puseră pe picioare; dar Bursucul era supărat rău şi-i spuse că prima dată cînd se va mai face de rîs, îl vor lăsa în urmă fără doar şi poate.
Astfel se văzură, în cele din urmă, în tunelul secret şi expediţia începu cu adevărat !
Tunelul era rece şi întunecos, umed, scund şi îngust, şi bietul Broscoi începu să tremure, în parte fiindcă-i era frică de ce-l aştepta şi în parte fiindcă era ud leoarcă. Felinarul se afla departe înaintea lui, şi oricîtă osteneală îşi dădea, tot rămînea puţin în urmă, bîjbîind prin întuneric. Atunci îl auzi pe Şoarece strigîndu-i cam nerăbdător :
— Haide, Broscoiule, haide !
— şi-l apucă o spaimă grozavă că va fi lăsat în urmă, singur pe întuneric, şi se repezi înainte atît de năvalnic, că-l izbi pe Şoarece de Sobol şi pe Sobol de Bursuc, şi pentru cîteva clipe se produse o mare învălmăşeală.
Bursucul gîndi că sînt atacaţi pe la spate şi cum nu era loc să întrebuinţeze ciomagul sau cuţitul, scoase un pistol şi fu cît pe-aci să bage un glonţ în Broscoi. Cînd îşi dădu seama ce se întîmplase, fu supărat de-a binelea şi spuse :
— De data asta, să ştiţi că-l lăsăm aici pe pacostea asta de Broscoi !
Dar Broscoiul începu să se văicărească şi să se smiorcăie şi ceilalţi doi făgăduiră că răspund ei de buna lui purtare. în cele din urmă, Bursucul se linişti şi convoiul îşi reluă drumul înainte — dar, de data aceasta, Şoarecele încheia şirul, ţinînd o mînă energică pe umărul Broscoiului.
Astfel bîjbîiră prin tunel, cu urechile ciulite şi cu lăbuţele pe pistoale, pînă cînd, în sfîrşit, Bursucul spuse :
— Cred că ne-am apropiat bine de sala de ospăţ.
Apoi, auziră deodată, ca de departe — dar părea să fie chiar deasupra capetelor lor —, un murmur confuz de sunete, ca de lume care strigă şi se veseleşte şi bate din picioare şi ciocane în mese. Pe Broscoi îl apucară iar spaima şi nevricalele, dar Bursucul spuse liniştit :
— S-au pornit jderii !
Tunelul începu să urce şi ei continuau să orbecăie. Apoi zgomotul izbucni din nou, de data aceasta desluşit de tot şi foarte aproape deasupra lor. Se auzeau strigăte de : ”U-raa — u-raa — u-raa — u-raa !", tropăit de picioruşe în podele, clinchet de pahare şi bătăi de pumnuleţi în mese.
— Da' bine mai petrec ! zise Bursucul. Haideţi !
— înaintară grăbiţi de-a lungul tunelului, pînă cînd acesta se sfîrşi şi se văzură sub chepengul unei intrări care ducea sus, în cămara de lîngă sufragerie.
Era atîta vuiet în sala de ospăţ, că nu prea se temeau să fie auziţi. Bursucul comandă :
— Hai, băieţi, acuma — cu toţii odată !
Şi toţi patru puseră umărul la uşa cea grea şi o săltară. Ajutîndu-se unul pe celălalt, suiră pe rînd şi se văzură în cămara de lîngă sufragerie. Numai o uşă îi mai despărţea de sala de ospăţ, unde duşmanii lor, neştiutori, se veseleau.
Cînd ieşiră din tunel, larma era asurzitoare.
În cele din urmă, veselia zgomotoasă şi bătăile în mese se mai potoliră şi auziră o voce spunînd :
— Nu vreau să vă mai ţin mult (aplauze îndelungate), dar, înainte de a încheia (aplauze reînnoite), aş vrea să mai adaug cîteva cuvinte despre amabila noastră gazdă, domnul Broscoi ! (Rîsete prelungite.) Ce Broscoi bun, ce Broscoi modest, ce Broscoi de treabă ! (Lumea se sufoca de veselie.)
— îi arăt eu lui ! mormăi Broscoiul, scrîşnind din dinţi.
— Stăpîneşte-te un minut ! îi spuse Bursucul, reţinîndu-l cu greutate. Fiţi gata cu toţii !
— ...Daţi-mi voie să vă cînt un cuplet — urmă vocea — pe care l-am compus în cinstea Broscoiului... (Aplauze prelungite.)
Apoi, Căpitanul Jderilor — căci el era — începu cu glas subţire, piţigăiat :
Broscoiul merse la plimbare
Semeţ, mă rog, nevoie-mare...
Bursucul se sculă cît era de înalt, apucă voiniceşte bastonul cu amîndouă labele, privi împrejur spre tovarăşii săi şi strigă :
— A sosit momentul ! Urmaţi-mă !
Şi deschise larg uşa.
Aoleu !
Ce mai ţipete ascuţite, ce mai chiţcăieli piţigăiate, ce mai vaiete şi schelălăieli umplură încăperea !
Jderii, îngroziţi, se aruncau sub mese sau se căţărau ca nebunii pe ferestre în sus ! Nevăstuicile se năpusteau înnebunite în gura sobei, strivindu-se una pe-alta ! Mese şi scaune se răsturnau, sticle şi porţelanuri se izbeau de podea şi se făceau ţăndări, o panică de nedescris domnea în încăperea în care cei patru eroi îşi făcuseră intrarea, plini de mînie şi răspîndind groază în jur ! Bursucul, puternic, cu mustăţile zbîrlite, rotea un ciomag gros pe deasupra capului; Sobolul, negru şi sever, clătinînd bastonul şi urlînd groaznicul său strigăt de bătaie : ”Sînt Sobolul ! Sînt Sobolul !"; Şoarecele, sălbatic şi hotărît, cu brîul doldora de diferite arme; Broscoiul, nebun de aţîţare şi de mîndrie jignită, umflat încît părea de două ori mai mare ca de obicei, săltînd prin aer şi scoţînd orăcăieli furioase, ce-ţi strecurau fiori reci pe şira spinării !
— Broscoiul merse la plimbare ! urlă el. Le arăt eu plimbare !
şi se îndreptă drept spre Căpetenia Jderilor.
Nu erau în totul decît patru, dar jderilor, îngroziţi, li se părea sala plină de animale monstruoase, negre, cenuşii, cafenii şi galbene, care urlau şi roteau ciomege enorme. Se împrăştiară care încotro şi o luară la fugă cu ţipete ascuţite, de groază şi de spaimă, pe unde nimereau, pe ferestre, pe coşul sobei, oriunde, numai să scape din raza acelor ciomege înspăimîntătoare.
Lupta se sfîrşi curînd. Cei patru prieteni trecură ca un vîrtej de-a lungul sălii, pocnind cu bastoanele orice cap ce mai ieşea la iveală. În cinci minute, sala era golită. Prin ferestrele sparte ajungeau, slab, pînă la ei, ţipetele ascuţite ale jderilor îngroziţi, care o luaseră la fugă prin grădină. Pe jos zăceau ameţite cîteva duzini de adversari învinşi, iar Sobolul se grăbea să le pună cătuşe la mîini. Bursucul se odihnea după munca grea, proptindu-se în baston şi ştergîndu-şi năduşeala.
— Sobolule, — zise el — mai rar băiat ca tine ! Ia dă o raită pe-afară şi vezi ce mai fac santinelele tale, dihorii. Cred că, datorită ţie, n-au să ne prea dea de furcă la noapte !
Sobolul dispăru îndată pe o fereastră, iar Bursucul îi puse pe ceilalţi doi să ridice o masă, să culeagă dintre sfărîmăturile de pe jos nişte cuţite şi furculiţe, farfurii şi pahare, şi să vadă de pot găsi cîte ceva de-ale gurii.
— Musai să-nfulec ceva ! zise el, în felul lui cam grosolan de-a vorbi. Hai, măi Broscoiule, mişcă ! Şi vezi de scotoceşte serios ! Ţi-am dobîndit casa înapoi şi nu faci cinste cu nimic !
Broscoiul se simţea cam jignit că Bursucul nu-l lăuda şi pe el, cum îl lăudase pe Sobol, că nu-i spunea ce băiat pe cinste era, ce bine se luptase şi aşa mai departe. El, unul, era foarte mulţumit de sine — mai ales cînd se gîndea cum mersese drept spre Căpetenia Jderilor şi-l făcuse să zboare peste masă c-o lovitură de baston. Se apucă să scotocească — la fel şi Şoarecele — şi în curînd găsiră nişte peltea de coarne într-o chisea de sticlă, un pui rece, o limbă abia începută, nişte şarlote şi o grămadă de salată de raci, iar în cămară dădură peste un coş plin cu chifle albe şi peste o groază de brînză, unt şi ţelină. Erau gata să se aşeze la masă, cînd, iată, intră Sobolul, căţărîndu-se pe fereastră chicotind şi cu braţele pline de puşti.
— Gata — raportă el. După cîte înţeleg, cînd dihorii, încă dinainte foarte nervoşi şi cu inima cît un purice, au auzit ţipetele şi scandalul din sala de ospăţ, îndată au aruncat puştile şi au luat-o la fugă. Cîţiva însă au mai rămas o vreme, dar cînd i-au văzut pe jderi năpustindu-se din casă spre ei, s-au crezut trădaţi. Dihorii i-au luat la bătaie pe jderi, jderii s-au luptat să scape. S-au izbit, au sărit în lături, s-au pocnit, s-au rostogolit încăieraţi, pînă cînd cei mai mulţi dintre ei s-au prăvălit în rîu. Acum au pierit cu toţii, într-un fel sau altul; iată puştile lor. Aşadar, cu asta am terminat !
— Eminent şi merituos animal ! zise Bursucul, cu gura plină de friptură rece şi salată. Un singur lucru aş dori să mai faci, Sobolule, înainte de a te aşeza şi tu la masă cu noi. Nu te-aş mai deranja, dacă n-aş ştii că pe tine pot să mă bizui, cînd vreau să văd un lucru bine făcut. Mi-ar plăcea să pot spune la fel despre toţi cei pe care-i cunosc. L-aş trimite pe Şoarece, de n-ar fi poet. Aş vrea să-i iei cu tine sus pe flăcăii care zac împrăştiaţi pe-aci şi să-i pui să cureţe cîteva camere. Să facă ordine cum trebuie, ca să se poată sta în ele. Vezi să măture pe sub paturi, să pună cearşafuri şi feţe de pernă curate şi să îndoaie un colţ al plăpumii, cum se cuvine. Să pună o cană cu apă caldă, prosoape curate şi cîte o bucată de săpun în fiece cameră. După aia, poţi să-i mai cîrpeşti o dată, dacă îţi face plăcere, şi să-i dai afară pe uşa din dos. Bănuiesc că n-o să-i mai vedem de-acu-nainte. Apoi să vii să guşti cu noi din limba asta. E a-ntîia. Sînt foarte mulţumit de tine, Sobolule !
Bunul Sobol căută un baston, îşi înşiră prizonierii într-o coloană, pe podea, le dădu ordinul : ”înainte, marş !" şi îşi conduse escadronul sus, la etajul întîi. După cîtva timp reapăru zîmbind şi spuse că toate camerele erau gata, curate ca paharul.
— Şi de cîrpit, nu i-am mai cîrpit — adăugă el. Mi s-a părut că mîncaseră destulă cîrpeală pentru o singură seară. De altfel, jderii, cînd i-am întrebat, au fost şi ei de aceeaşi părere şi mi-au spus că nici nu se gîndesc să mă mai deranjeze. S-au arătat foarte pocăiţi şi mi-au spus că le pare grozav de rău de ce-au făcut, dar că numai Căpetenia lor era de vină, şi cu dihorii. Au mai spus că dacă vreodată vom crede că pot face ceva cu care să-şi răscumpere greşeala, să le spunem neapărat. Le-am mai dăruit cîte o chiflă la plecare şi le-am dat drumul pe uşa din dos. Au zbughit-o cît îi ţineau picioarele !
Apoi Sobolul îşi trase şi el scaunul mai aproape de masă şi se înfipse în limba rece, iar Broscoiul, ca un gentleman ce era, îndepărtă orice gînd de gelozie şi spuse din toată inima :
— Mulţumesc mult, Sobolule dragă, pentru toată osteneala şi toate necazurile pe care le-ai avut în seara asta şi, mai ales, pentru dibăcia de care ai dat dovadă azi-dimineaţă !
Bursucului îi plăcu asta şi zise :
— Iată cum vorbeşte un Broscoi de treabă !
Astfel îşi sfîrşiră cina, cu voie bună şi mulţumire, şi apoi se retraseră să se odihnească între cearşafuri curate, la adăpost în căminul strămoşesc al Broscoiului, recîştigat prin merite fără de pereche, strategie desăvîrşită şi o mînuire dibace a ciomegelor.
în dimineaţa următoare, Broscoiul, care dormise prea mult, ca de obicei, coborî la micul dejun foarte tîrziu şi găsi pe masă coji de ouă, cîteva resturi de pîine prăjită, rece şi uscată, o oală de cafea pe trei sferturi golită, şi cam atît ! Toate astea nu prea îi îmbunară dispoziţia, avînd în vedere că, mai întîi de toate, era casa lui. Prin ferestrele-uşi ale sufrageriei îi zări pe Sobol şi pe Şoarece şezînd în scaune de răchită, pe iarbă; păreau să-şi povestească snoave. Din cînd în cînd izbucneau în hohote de rîs şi zvîrleau din picioare, de voie bună. Bursucul, care era instalat într-un fotoliu, cufundat în gazeta de dimineaţă, ridică doar privirea şi dădu din cap cînd intră Broscoiul în odaie. Dar Broscoiul îşi cunoştea clientul. Se aşeză şi mîncă şi el ce găsi, mulţumindu-se să-şi spună c-are să se răfuiască el cu ceilalţi, mai curînd ori mai tîrziu. Cînd fu aproape gata, Bursucul ridică privirea şi spuse, scurt şi cuprinzător :
— Mi-e teamă, Broscoiule, c-o să ai o groază de lucru, în dimineaţa asta. Vezi bine că trebuie să dăm numaidecît un banchet, ca să sărbătorim chestia asta. Cu toţii se aşteaptă la aşa ceva din partea ta; la drept vorbind, aşa e regula.
— Da, desigur ! zise Broscoiul îndată. Fac orice ca să vă fiu pe plac. Deşi, nu prea înţeleg de ce vreţi un banchet de dimineaţă. Dar ştii că eu nu trăiesc pentru propria mea plăcere, ci vreau numai să descopăr ce doresc prietenii mei, iar apoi încerc să le împlinesc dorinţele, bunule, dragule Bursuc !
— Hai, nu fii mai nerod decît eşti — răspunse Bursucul supărat — şi nu mai chicoti şi stropi în cafea, cînd vorbeşti; ce maniere-s astea ? Bineînţeles că banchetul are să fie diseară, dar invitaţiile trebuie scrise şi expediate imediat, şi tu trebuie să le scrii. Hai, aşază-te la masă, uite aici un teanc de hîrtie de scris, cu inscripţia ”Broscoeşti" sus, în dreapta, în albastru şi auriu; apucă-te şi scrie invitaţii pentru toţi prietenii tăi. Dacă te ţii serios de treabă, le avem gata înaintea prînzului. O să fac şi eu ceva, iau şi eu asupră-mi parte din bătaia de cap; eu o să comand ospăţul.
— Cum ! exclamă Broscoiul, nenorocit. Eu să zac în casă şi să scriu un teanc de păcătoase de scrisori, într-o dimineaţă ca asta, cînd ard de nerăbdare să dau o raită pe proprietatea mea, să-i pun pe toţi la punct, să fac ordine în toate cele, să le arăt cine e stăpînul aici şi să mă mai distrez puţin ? Nici prin gînd nu-mi trece ! Să fiu al... zău aşa !... Ei, stai niţel, nu te supăra ! Ei, da, desigur că vreau, Bursucule dragă ! Ce contează plăcerea mea pe lîngă a voastră ? Dacă vrei tu, aşa voi face. Du-te, Bursucule, şi comandă ospăţul, comandă ce-ţi place ! Apoi, du-te şi tu la tinerii noştri prieteni care se înveselesc afară, uitînd de grijile şi de necazurile mele. Sacrific această frumoasă dimineaţă pe altarul datoriei şi al prieteniei !
Bursucul îl privi cu neîncredere. Dar înfăţişarea sinceră, deschisă, a Broscoiului nu-l făcea să bănuiască nici un motiv nedemn al acestei schimbări în purtarea lui. Aşadar, părăsi odaia, îndreptîndu-se spre bucătărie. De îndată ce se închisese uşa îndărătul Bursucului, Broscoiul se repezi spre masa de scris. în timp ce vorbea, îi venise o idee straşnică. Avea să scrie el invitaţiile; şi încă ce invitaţii ! Are să aibă grijă să pomenească rolul de căpetenie pe care-l avusese în luptă şi cum îl trîntise la pămînt pe Căpitanul Jderilor. Are să facă aluzie la aventurile sale, la calea triumfală pe care o străbătuse; iar pe verso avea să dea un fel de mic program al serbării de diseară. Cam aşa ceva îşi schiţă el în cap :
DISCURS...................Ţinut de BROSCOI.
(Vor fi şi alte discursuri ale BROSCOIULUI, în timpul serii.)
ALOCUŢIUNE...............Ţinută de BROSCOI.
Cu următoarele subiecte : — Sistemul închisorilor noastre. — Căile navigabile ale Angliei. — Despre comerţul cu cai şi cum să-l facem. — Proprietatea, drepturile şi îndatoririle ei. — înapoi la glia strămoşească. — Tipul unui nobil de ţară englez.
CÎNTEC..............Interpretat de BROSCOI.
(Compus de el însuşi.)
ALTE COMPOZIŢII.............de BROSCOI.
vor fi cîntate în cursul serii de către.......COMPOZITOR.
Ideea îi plăcu grozav şi se puse pe lucru de zor, aşa încît pînă la amiază termină toate invitaţiile. Chiar atunci i se raportă că un mic jder jerpelit şi ud leoarcă era la uşă şi întreba cu sfială dacă nu putea fi de vreun folos. Broscoiul ieşi, dîndu-şi aere, şi constată că era unul dintre prizonierii din ajun, foarte respectuos şi doritor de-a fi pe plac. îl bătu pe umăr, îi băgă teancul de invitaţii în labă şi-i spuse s-o şteargă pe loc şi să le ducă la destinaţie cît putea de repede. Dacă avea chef să se întoarcă seara — nu că-i promitea — da' s-ar fi putut să capete şi un bacşiş. Bietul jder părea, într-adevăr, foarte recunoscător şi se grăbi să plece să-şi împlinească însărcinarea.
Cînd celelalte animale se întoarseră pentru dejun, foarte însufleţite şi vesele după o dimineaţă întreagă petrecută pe malul apei, Sobolul, pe care-l cam mustrase conştiinţa, îl privi cu oarecare îndoială pe Broscoi, aşteptîndu-se să-l vadă morocănos sau abătut. Cînd colo, era atît de bine dispus şi de umflat, încît Sobolul începu să miroasă că nu-i a bună; iar Şoarecele şi Bursucul schimbară priviri pline de tîlc.
De cum sfîrşiră masa, Broscoiul îşi înfipse labele în buzunarul pantalonilor şi spuse în treacăt :
— Ei, acu' simţiţi-vă ca la voi acasă, băieţi ! Dacă vă trebuie ceva, cereţi tot ce poftiţi !
Şi o porni ţanţoş spre grădină. Gîndea să pună la punct acolo o idee-două, pentru discursurile pe care avea să le ţină. Dar Şoarecele îl înşfăcă de braţ.
Broscoiul cam ghici ce avea de gînd şi încercă să scape; dar cînd îl prinse şi Bursucul zdravăn de braţul celălalt, începu să-şi dea seama că pierdea partida. Cele două animale îl conduseră astfel pînă în mica odaie de fumat, de lîngă antreu, încuiară uşa şi-l aşezară într-un scaun. Apoi stătură amîndoi în faţa lui, în timp ce Broscoiul şedea şi tăcea, privindu-i foarte bănuitor şi morocănos.
— Ascultă, Broscoiule — zise Şoarecele. E vorba de banchetul acela. îmi pare foarte rău că trebuie să-ţi vorbesc aşa. Dar vrem să înţelegi limpede, o dată pentru totdeauna, că n-or să fie nici discursuri, nici cîntece. încearcă şi dă-ţi seama că de data asta nu vrem să te convingem, ci îţi spunem că aşa va fi.
Broscoiul văzu că era prins în capcană. Îl descoperiseră, îi ghiciseră gîndurile cele mai lăuntrice şi i-o luaseră înainte. Visul lui frumos era spulberat.
— N-am voie să le cînt nici măcar un singur cuplet ? se rugă el, jalnic.
— Nu, nici un cuplet — răspunse cu tărie Şoarecele, deşi i se rupea inima cînd băgă de seamă cum îi tremurau buzele bietului Broscoi dezamăgit. Degeaba te frămînţi, Broscuţă — după cum ştii foarte bine, cupletele tale nu-s decît înfumurare, lăudăroşenie şi fudulie. Iar în discursuri nu faci decît să te tămîiezi pe tine însuţi şi să exagerezi teribil şi... şi...
— Şi să-ndrugi gogoşi, adăugă Bursucul, în felul lui cam grosolan.
— E pentru binele tău, Broscuţă ! Urmă Şoarecele. Ştii foarte bine că trebuie să întorci foaia, mai curînd sau mai tîrziu. Acum e momentul să faci asta, e un fel de cotitură în viaţa ta. Te rog, crede-mă : mă doare să-ţi spun toate astea mai mult decît pe tine să le auzi.
Broscoiul rămase vreme îndelungată cufundat în gînduri. în cele din urmă îşi înălţă capul. Pe faţa lui se puteau citi urmele unei emoţii puternice.
— Aţi învins, prieteni — spuse cu o voce frîntă. Desigur, nu vă ceream mare lucru : voiam doar o seară să mai las să ţîşnească duhul meu, să dau frîu liber imaginaţiei şi vervei mele, să aud aplauzele tumultuoase care mie, unuia, îmi pare că scot la iveală însuşirile mele cele mai bune. Totuşi ! Voi aveţi dreptate, ştiu bine, iar eu n-am. De-aici înainte voi fi cu totul alt Broscoi. Prieteni, niciodată nu va mai trebui să roşiţi din cauza mea ! Dar, vai, cît de aspră e viaţa !
Şi, ţinînd batista la ochi, părăsi camera cu mers împleticit.
— Bursucule, — zise Şoarecele — eu mă simt ca o brută; sînt curios cum te simţi mata ?
— Ştiu, ştiu — răspunse Bursucul, întunecat la faţă. Dar n-avem încotro. Băiatul ăsta trebuie să continue să trăiască aici, trebuie să-şi păstreze ce-i al lui şi să fie respectat. Ţi-ar plăcea, mai bine, să ajungă de rîsul tuturor, să-şi bată joc de el dihorii şi jderii ?
— Fireşte că nu — zise Şoarecele. Fiindcă veni vorba de jderi, noroc c-am dat de jderuleţul acela tocmai cînd pornise cu invitaţiile Broscoiului. Aveam oarecare bănuieli după cele ce-mi spuseseşi, aşa că am citit vreo două; erau dezgustătoare. Le-am sechestrat pe toate şi bunul nostru Sobol şade acum în salonaşul albastru şi scrie invitaţii obişnuite.
*****
în cele din urmă, începu să se apropie ceasul banchetului. Broscoiul, care, lăsîndu-i pe ceilalţi, se retrăsese în camera lui de culcare, tot mai şedea acolo, trist şi cufundat în gînduri. Cu fruntea sprijinită în lăbuţă, el cugeta adînc şi îndelung. Treptat, faţa lui se limpezi şi începu să se lumineze de surîsuri lungi şi din ce în ce mai stăruitoare. Apoi se porni să chicotească, sfios şi jenat. în cele din urmă se ridică, încuie uşa, trase perdelele, adună toate scaunele de prin odaie şi le aranjă în semicerc. Se instală în faţa lor, umflîndu-se vizibil. Făcu o plecăciune, tuşi de două ori şi apoi îşi dădu drumul, pornindu-se a cînta, cu voce tare, publicului fermecat, pe care închipuirea lui îl vedea atît de limpede.
CEL DIN URMĂ CÎNTECEL AL BROSCOIULUI
Broscoiul — s-a întors — acasă !
Ce panică a fost, ce urlete în săli, pe coridoare,
Ce exclamaţii printre vaci şi chiote printre armăsari,
Broscoiul — s-a întors — acasă !
Broscoiul — s-a întors — acasă !
Ferestrele săreau în ţăndări şi uşile trosneau, să sară din ţîţîni !
Toţi jderii încercau, speriaţi, să fugă
Şi leşinau, zăcînd fără suflare, în spaima lor grozavă.
Broscoiul — s-a întors — acasă !
Tam-ta-ra-ram ! Se-aude toba mare !
Fanfarele răsună, soldaţii dau onorul,
Şi salvele de tun pornesc cu vuiet mare;
Se-aud claxoane de automobil,
Eroul a sosit !
Strigaţi cu toţii : Uraa ! cu mic, cu mare,
în astă uriaşă adunare,
Strigaţi cu toţii : Uraa ! cît puteţi de tare !
Trăiască animalul de care
Sîntem cu toţii mîndri, pe drept cuvînt !
E ziua triumfală — a lui Broscoi !
Cîntă cîntecul acesta foarte tare, cu solemnitate şi cu multă simţire. Cînd termină, îl mai cîntă o dată, de la început pînă la sfîrşit.
Apoi scoase un oftat adînc; adînc, adînc de tot.
Pe urmă îşi [***] peria de cap în ligheanul cu apă, îşi despărţi părul printr-o cărare pe mijloc şi-l perie cît se poate de lins de fiecare parte a feţei. După asta, descuie uşa şi coborî liniştit scările să-şi întîmpine musafirii, despre care ştia că trebuiau să înceapă a se aduna în salon.
Cînd intră, toate animalele îl aclamară şi se adunară împrejurul său, felicitîndu-l şi spunîndu-i tot felul de lucruri plăcute despre curajul lui, despre isteţimea lui şi despre îndemînarea cu care se luptase. Broscoiul însă nu făcea decît să zîmbească cu modestie şi murmura :
— Aş, de unde !
Şi uneori, ca să mai schimbe :
— Dar deloc ! Ba dimpotrivă !
Lutrul, care stătea în faţa sobei, pe covor, descriind cu toate amănuntele, unui cerc de admiratori, cum ar fi condus el lucrurile, dacă ar fi fost de faţă, înaintă cu o exclamaţie de bucurie, se repezi la Broscoi, îmbrăţişîndu-l, şi încercă să-l poarte în triumf prin cameră. Dar Broscoiul îl mustră, cu blîndeţe, şi zise drăguţ, desprinzîndu-se din braţele lui :
— Bursucul a fost cel care a întocmit planul genial de bătaie, Sobolul şi Şoarecele-de-apă au făcut ce-a fost mai greu; eu am servit doar ca ostaş de rînd, am făcut foarte puţin, mai nimic.
Animalele nu ştiau ce să creadă; erau uluite de purtarea asta neaşteptată din partea lui. În timp ce trecea de la un oaspe la celălalt, dînd răspunsuri modeste, Broscoiul simţi că era pentru toţi cei de faţă subiectul unui interes din ce în ce mai mare.
Bursucul comandase tot ce era mai bun şi banchetul era o reuşită. Animalele vorbeau, rîdeau şi pălăvrăgeau de zor, dar Broscoiul, care — se înţelege de la sine — şedea în capul mesei, ţinea privirea plecată şi murmura mici nimicuri amabile către animalele ce-i şedeau alături. Din cînd în cînd, arunca o privire pe furiş spre Bursuc şi spre Şoarece, şi de fiecare dată îi surprindea holbîndu-se unul la celălalt cu gura deschisă de mirare — şi asta îl mulţumea cel mai mult. Cîteva dintre animalele mai tinere şi mai poznaşe începură să şoptească, spre sfîrşitul serii, că parcă se petrecea mai bine aici, pe vremuri. Cîţiva bătură în masă şi strigară :
— Broscoiule ! Discursul ! Să ne ţină Broscoiul un discurs ! Să ne cînte ! Ce e cu Cîntecul domnului Broscoi ?
Dar Broscoiul clătină din cap încetişor, ridică o lăbuţă în semn de blîndă împotrivire şi, stăruind pe lîngă oaspeţi să se mai servească cu bunătăţile de pe masă, discutînd cu ei nimicuri la ordinea zilei, întrebîndu-i cu mult interes de membrii familiei lor care nu aveau încă vîrsta potrivită ca să ia parte la reuniuni în societate, izbuti să-i facă să priceapă că aceasta era o masă stăpînită cu stricteţe de regulile bunei-cuviinţe.
Era într-adevăr un alt Broscoi !
După aceste întîmplări extraordinare, cele patru animale îşi urmară, în mare voioşie şi mulţumire, traiul atît de crunt întrerupt de războiul civil, şi nu mai fură stingherite de alte lupte sau invazii.
Broscoiul, după ce se sfătui cu prietenii săi, alese un frumos lanţ de aur şi un medalion împodobit cu perle şi le trimise fetei temnicerului împreună cu o scrisoare, despre care pînă şi Bursucul trebui să admită că era modestă, recunoscătoare şi plină de apreciere pentru serviciile aduse. Mecanicului de locomotivă i se mulţumi, la rîndul lui, şi fu răsplătit pentru toată osteneala şi necazurile pricinuite. Sub constrîngerea severă a Bursucului, pînă şi femeia cu barcazul fu găsită şi despăgubită pentru calul ce-i fusese răpit. E adevărat că Broscoiul se codi din răsputeri să facă una ca asta, căci el se considera o unealtă trimisă de Providenţă ca să pedepsească femeile grase, cu braţe pistruiate, care nu ştiau să recunoască un adevărat gentleman. Suma ce trebui s-o sacrifice nu era, ce-i drept, prea însemnată, căci preţuirea ţiganului fu admisă de către experţi ca aproape corespunzătoare.
Uneori, în serile lungi de vară, prietenii obişnuiau să dea împreună o raită prin Pădurea Sălbatică — domesticită acum pe deplin, în ceea ce-i privea. Era o plăcere să vezi cu cît respect îi întîmpinau locuitorii şi cum mamele-jderi îşi adunau puii la gura vizuinelor şi spuneau, arătînd cu degetul :
— Uite colo, puiule ! Trece ilustrul domn Broscoi ! Şi, alături de el, e viteazul Şoarece-de-apă, un luptător neînfricat ! Şi uite-l şi pe faimosul domn Sobol, despre care l-ai auzit pe taică-tău povestind atît de des !
Dar, cînd puişorii erau neascultători şi nu mai puteau fi stăpîniţi, mamele obişnuiau să-i potolească ameninţîndu-i că, de nu se astîmpără şi de nu-s cuminţi şi ascultători, va veni să-i ia Bursucul cel groaznic şi cenuşiu. Aceasta era o minciună sfruntată, căci Bursucul, deşi nu prea se sinchisea să vadă lumea, iubea totuşi mult copiii, dar era o minciună care reuşea totdeauna să aibă efectul dorit.
SFÎRŞIT
De azi inainte, cartea completa poate fi gasita si in biblioteca Pontes.
-
Emanuel.Selaru
- Maior
- Mesaje: 728
- Membru din: 28 Mar 2008, 10:20
- Localitate: Buzau
Re: Vantul prin salcii (Partea a douasprezecea)
Foarte frumoasa cartea Cris. Dar asa-i de rau cand se termina... Oricum, astept cu nerabdare surpriza de care ai pomenit in mesajul tau anterior!