Vantul prin salcii

Mesaj de **Manu** » 31 Iul 2008, 14:21

Da, interesant... asteptam urmatoarea parte...

cristina.vuscan · Mesaj de **cristina.vuscan** » 03 Aug 2008, 21:11

7
Cîntăreţul din nai la porţile dimineţii

Sfredeluşul sălciilor îşi ciripea cîntecul subţirel, ascuns în marginea întunecată a malului apei. Deşi era trecut de zece noaptea, aerul încă mai păstra cîteva fîşii întîrziate din lumina zilei ce se dusese. Dogoarea după-amiezei înăbuşitoare se destrăma şi se îndepărta la atingerea degetelor răcoroase ale nopţii scurte, de miez de vară. Sobolul sta culcat pe mal, gîfîind încă de osteneala zilei grele, fără de nori din zori şi pînă-n asfinţit tîrziu. Aştepta întoarcerea prietenului său. Fusese pe apă cu cîţiva tovarăşi, lăsîndu-l pe Şoarece liber pentru o întîlnire mai lungă cu Lutrul. Cînd se înapoiase găsise casa întunecată şi goală şi nici urmă de Şoarece. Fără îndoială că rămăsese pînă tîrziu în tovărăşia vechiului său camarad. Era încă prea cald ca să se poată sta în casă, aşa că Sobolul se întinse pe nişte frunze mari, răcoroase. Se gîndea la ziua ce trecuse şi la întîmplările ei, care fuseseră toate foarte plăcute.
Pasul uşurel al Şoarecelui se auzi apropiindu-se pe iarba arsă de soare.
— A, ce răcoare binecuvîntată ! zise el şi se aşeză, privind îngîndurat rîul, tăcut şi preocupat.
— Ai rămas la cină, desigur ? întrebă Sobolul.
— N-am avut încotro — zise Şoarecele. Nici n-au vrut să audă cînd am pomenit de plecare. Ştii cît sînt de drăguţi totdeauna. Şi-au dat osteneala să mă simt cît se poate de bine, pînă în ultima clipă. Dar m-am simţit ca un nemernic tot timpul, căci vedeam limpede că erau foarte nenorociţi, deşi căutau să nu se bage de seamă. Sobolule, mi-e teamă că au necazuri. Micul Portly lipseşte iar de acasă; tu ştii cît ţine taică-său la el, deşi nu prea vorbeşte despre asta.
— Cine, puştiul ăla ? zise Sobolul nepăsător. Ei şi ? Mă mir că-i mai poartă de grijă ! Mereu o ia razna şi se rătăceşte, şi iar te pomeneşti cu el; îi plac aventurile. Las' că nu i se întîmplă nimic. Toată lumea de pe-aci îl cunoaşte şi-l iubeşte, ca şi pe tata Lutru. Poţi fi sigur că unul sau altul dintre animale are să dea peste el şi are să-l aducă acasă sănătos şi teafăr. Ce, noi nu l-am găsit de atîtea ori, la nu ştiu cîţi kilometri depărtare de casă ! Şi era foarte liniştit şi voios !
— Da, dar de data asta e ceva mai serios — zise Şoarecele cu gravitate. Acum lipseşte de cîteva zile şi Lutrii au scotocit prin tot locul, prin dealuri şi văi, fără să găsească cea mai mică urmă. Au întrebat toate animalele, la kilometri împrejur, şi nimeni nu ştie nimic despre el. Se vede cît de colo că Lutrul e mult mai îngrijorat decît vrea să mărturisească. Atîta am putut să pricep şi eu, că micul Portly n-a prea învăţat încă bine să înoate. Mi-am dat seama că taică-său se gîndeşte la stăvilar, în anotimpul ăsta, şi locul acela totdeauna îl atrăgea pe micuţ. Şi apoi sînt pe-acolo, deh, capcane şi tot felul de năzbîtii, ştii doar. Lutrul nu e dintre acei ce se îngrijorează fără de pricină pentru vreunul din copiii săi. Or, acum e-ngrijorat. Cînd am plecat, a ieşit cu mine; spunea că simte nevoia de aer şi că vrea să-şi dezmorţească picioarele. Dar mi-am dat seama că nu era asta, aşa că l-am tras de limbă şi în cele din urmă am putut afla ce-ţi spusei. Se ducea să petreacă noaptea stînd de veghe lîngă vad. Ţii minte locul unde era altădată vadul vechi, pe timpul cînd încă nu se clădise podul ?
— îl ştiu foarte bine — zise Sobolul. Dar de ce-ar sta Lutrul de veghe tocmai acolo ?
— Fiindcă se pare că acolo i-a dat lui Portly prima lecţie de înot — urmă Şoarecele. De pe limba aceea de nisip de lîngă mal. Şi tot acolo l-a învăţat să pescuiască. Acolo a prins Portly primul peşte, de care era mîndru nevoie mare. Copilul iubea locul acela. Lutrul crede că, dacă s-ar întoarce cătinel de pe unde este — dacă mai este pe undeva, mititelul de el —, s-ar putea să se îndrepte spre locul care-i plăcea atîta; sau, dacă ar da peste el, şi l-ar aminti şi poate s-ar opri acolo să se joace. Aşa că Lutrul se duce în fiecare noapte acolo şi stă de veghe — la întîmplare, înţelegi, doar aşa, la întîmplare !
Rămaseră tăcuţi cîtva timp, gîndindu-se amîndoi la acelaşi lucru : bietul animal, singur şi cu inima mîhnită, ghemuit lîngă vad, veghind şi aşteptînd toată noaptea, la întîmplare.
— Da, da, — zise apoi Şoarecele — cred că ar trebui să intrăm în casă.
Dar nu se urni din loc.
— Şoarece, — zise Sobolul — nici nu mă pot gîndi să intru în casă să mă culc şi să nu fac nimic, deşi se pare că nu e nimic de făcut. Să scoatem barca şi să vîslim pe apă-n sus. Cam peste vreun ceas o să iasă luna şi atunci vom căuta şi noi, cu toată luarea-aminte. Oricum, va fi mai bine decît să mergem la culcare şi să nu facem nimic.
— Chiar aşa mă gîndeam şi eu — zise Şoarecele. E şi păcat să te bagi în pat pe-o astfel de noapte; nu mai e mult pînă-n zori; s-ar putea întîmpla să avem norocul, în timp ce ne plimbăm, să dibuim vreo veste despre el de la cei ce se scoală devreme.
Scoaseră barca şi Şoarecele luă lopeţile. Vîsli cu băgare de seamă. Departe, în mijlocul apei, se vedea o dîră luminoasă care reflecta slab cerul; dar acolo unde cădeau pe apă umbre, de pe mal, din tufişuri, din pomi, acestea păreau compacte ca şi malurile, astfel încît Sobolul trebuia să cîrmească cu chibzuinţă.
Deşi întunecoasă şi singuratică, noaptea era plină de zgomote mici, de cîntece, şoapte şi foşnete. Ele îi trădau pe micii locuitori zoriţi care nu dormeau şi-şi vedeau de treburile şi de jocurile lor, de-a lungul nopţii, pînă ce razele soarelui îi trimiteau în sfîrşit la odihna binemeritată. Chiar şi zgomotele apei erau mai puternice decît ziua, susurul şi clipocitul ei mai neaşteptate şi mai apropiate. Adesea tresăreau, părîndu-li-se că aud deodată chemarea lămurită a unui glas apropiat.
Linia orizontului se desena limpede pe cer. într-un anumit punct se profila, mai întunecată, pe o transparenţă fosforescentă şi argintie, care se înălţa şi creştea, creştea mereu. în cele din urmă, peste marginea pămîntului în aşteptare, luna se ridică în măreţie lentă, pînă se înălţă clară deasupra orizontului şi pluti înainte, descătuşată. Atunci începură să vadă din nou suprafeţe : cîmpii întinse, grădini liniştite şi apa însăşi de la un mal la celălalt. Totul se desfăşura lin, limpezit de mister şi spaimă, strălucind ca-n lumina zilei, dar atît de deosebit ! Locurile cunoscute îi întîmpinau din nou, în alte veşminte, ca şi cum s-ar fi ascuns ca să-şi îmbrace podoabe noi, curate, şi s-ar fi înapoiat tăcute, surîzînd şi aşteptînd, sfioase, să vadă de vor fi recunoscute în ele.
Cei doi prieteni legară barca de o salcie, descinseră în această împărăţie paşnică, de argint, şi explorară cu răbdare tufişurile, copacii găunoşi, meandrele şi micile lor canale, şanţurile şi dîrele lăsate de apele secate, îmbarcîndu-se iarăşi şi trecînd de partea cealaltă. Urmară în felul acesta cursul apei, tot cercetînd mereu, în timp ce luna, senină şi calmă pe un cer fără nori, făcea tot ce putea — deşi atît de departe — spre a-i ajuta în căutarea lor, pînă cînd îi veni ceasul şi coborî, şovăielnic, spre pămînt, părăsindu-i, iar taina cuprinse din nou pămîntul şi apa.
Apoi, încetul cu încetul, începu să se petreacă o schimbare. Orizontul se limpezi, cîmpul şi copacii începură să se zărească mai desluşit, dar parcă aveau altă înfăţişare, începeau să se desprindă din taina ce-i învăluise. O pasăre fluieră scurt şi tăcu. De undeva porni o adiere uşoară şi făcu să foşnească papura şi trestiile. Şoarecele, care şedea în partea de dinapoi a bărcii, în timp ce Sobolul vîslea, se sculă brusc şi ciuli urechile, cu luare-aminte pătimaşă. Sobolul, care cu lovituri uşoare de lopată doar ţinea barca plutind, în timp ce scruta cu grijă malurile, îl privi curios.
— S-a dus ! suspină Şoarecele, căzînd înapoi la locul său. Atît de frumos, şi de straniu, şi de nou ! Decît să se sfîrşească atît de repede, aproape c-aş dori să nu fi auzit zvonul ăsta niciodată. Căci a deşteptat în mine un dor care mă doare, şi-mi pare că nimic altceva n-aş mai face decît să ascult mereu. Nu ! Iată că se aude iar ! strigă înviorat din nou.
Fermecat, tăcu îndelung, cuprins de vrajă.
— Acum se-ndepărtează, începe să-mi scape — zise într-un tîrziu. O, Sobolule ! Ce frumuseţe ! Murmurul vesel, bucuria, chemarea subţire, limpede, fericită, a acelui fluier îndepărtat ! Niciodată n-am visat o astfel de muzică ! Chemarea ce o cuprinde e parcă mai puternică însă decît e melodia de dulce ! Vîsleşte înainte, Sobolule, vîsleşte! Cîntecul şi chemarea trebuie să fie pentru noi.
Sobolul, minunîndu-se foarte, se supuse :
— Nu aud nimic — zise el — decît vîntul şuierînd prin papură, trestii şi sălcii.
Şoarecele tăcu; poate nici nu auzise. Furat de vrajă, dus departe, tremurînd din tot trupul, toate simţurile îi erau stăpînite de acel ceva nou, care-i prinsese sufletul plăpînd, îi dădea avînt şi-l legăna, ca pe un copil neputincios, dar fericit, cuprins de îmbrăţişarea unui braţ puternic.
în tăcere, Sobolul vîsli statornic şi în curînd ajunseră la un punct unde rîul se împărţea, un braţ lung desprinzîndu-se într-o parte. Printr-o mişcare uşoară a capului, Şoarecele, care de mult lăsase cîrma, îl îndreptă pe vîslaş spre acel braţ de apă. Lumina, la început sfioasă, creştea mereu, se revărsa, şi acum puteau vedea culoarea florilor ce împestriţau marginea apei.
— E mai limpede, mai aproape ! Exclamă Şoarecele bucuros. Acum, desigur că auzi şi tu ! Ah, în sfîrşit, văd că auzi !
Cu răsuflarea tăiată, ţeapăn, Sobolul se opri din vîslit, cînd şuvoiul cîntecului de nai se revărsă asupră-i, ca un val, îl prinse şi-l stăpîni cu totul. Văzu lacrimi pe obrazul tovarăşului său, plecă uşor capul şi înţelese. Cîtăva vreme rămaseră astfel, cu capetele plecate, mîngîiaţi de dreţele violacee ce mărgineau malul. Apoi, chemarea poruncitoare ce mergea mînă în mînă cu melodia pătrunzător de dulce îl făcu pe Sobol să apuce iar vîslele în neştire. Lumina creştea mereu, dar nici o pasăre nu cînta, cum le e obiceiul la apropierea dimineţii. Afară de muzica diafană, totul era cufundat într-o linişte nefirească, mîngîietoare.
Pe cînd lunecau înainte, iarba îmbelşugată din lunca ce se întindea de fiece parte părea în dimineaţa aceasta de o prospeţime şi de o verdeaţă neîntrecute. Niciodată nu văzuseră trandafirii atît de vii, răscoagele atît de fremătătoare, creţuştele atît de înmiresmate şi de pătrunzătoare. Apoi, murmurul stăvilarului de care se apropiau începu a stăpîni văzduhul şi simţiră că sfîrşitul expediţiei lor, oricare avea să fie, nu era departe.
Un semicerc larg de spumă, lumini sclipitoare şi valuri verzi — stăvilarul cel mare unea canalul din mal în mal, tulbura toată suprafaţa calmă cu vîrtejuri şi dîre învolburate şi înăbuşea orice alt sunet cu şoapta lui solemnă şi alinătoare. Cam în mijlocul apei, în îmbrăţişarea scînteietoare a stăvilarului, era ancorată o mică insulă, împrejmuită des cu sălcii, cu mesteceni argintii şi cu arini. Tăcută, sfioasă, dar plină de înţeles, îşi ascundea parcă taina îndărătul unui văl, pînă în clipa cînd avea să vină ceasul şi, odată cu el, şi cei chemaţi şi aleşi.
încet, dar fără nici un fel de îndoială sau ezitare, ci cu un fel de aşteptare solemnă, cele două animale trecură prin apa zbuciumată şi tumultuoasă şi-şi legară barca de malul înflorit al insulei. Descinseră în tăcere şi-şi croiră drum prin flori, prin buruieni îmbălsămate şi prin tufişuri, pînă ce ajunseră într-o poieniţă de un verde minunat, împrejmuită cu pomii roditori ai Naturii : merişori, cireşi sălbatici şi porumbari.
— Ăsta e locul visului meu, locul despre care mi-a cîntat naiul — şopti Şoarecele vrăjit. Aici, în acest loc sfînt, aici ori nicăieri, îl vom găsi pe El 1 !

Nota 1. Este vorba despre zeul Pan, întruchiparea mitologică a naturii.

Atunci, deodată, Sobolul simţi cum îl cuprinde o Sfială mare, o Sfială ce-i muia trupul, îl silea să-şi plece capul şi-l încremenea locului. Nu era groază sau spaimă — se simţea minunat de liniştit şi de fericit — ci era o sfială ce se abătuse asupra lui şi-l stăpînea. Cu toate că nu vedea nimic, ştiu că nu putea să însemne altceva decît vreo Prezenţă augustă, foarte, foarte aproape. Se întoarse, cu greu, să privească spre prietenul său şi-l văzu alături, ghemuit, copleşit, tremurînd din tot trupul. O tăcere desăvîrşită continua să domnească în ramurile pline de păsăret din juru-le; iar lumina tot creştea şi creştea.
Poate n-ar fi îndrăznit niciodată să-şi ridice ochii, de n-ar fi fost chemarea încă prezentă şi atotputernică — deşi cîntecul tăcuse acum. Nu se putea împotrivi, chiar de l-ar fi aşteptat pieirea după ce avea să privească cu ochi muritori la lucruri pe drept ascunse. Tremurînd, se supuse şi înălţă capul, umil; atunci, în lumina plină a zorilor ce se revărsau — în timp ce toată Firea, împodobită cu belşug de culoare neînchipuit, părea să-şi ţină răsuflarea — privi în ochii Prietenului şi Ajutătorului însuşi. Văzu coarnele răsucite înapoi, lucind în lumina crescîndă a dimineţii, văzu nasul semeţ, coroiat între ochii blînzi, ce-şi coborau şăgalnic privirea spre dînşii, în timp ce un zîmbet uşor plutea în colţurile gurii bărboase; văzu muşchii vibrînd sub pielea braţului ce odihnea de-a curmezişul pieptului lat, mîna lungă şi unduioasă care mai ţinea încă ţevile naiului de trestie, abia desprins de pe buzele întredeschise; văzu curbele splendide ale mădularelor păroase aşternute pe iarbă, în tihnă maiestuoasă. La urmă de tot văzu, cuibărită chiar la picioarele lui, dormind adînc, în pace şi mulţumire deplină, făptura mică, rotundă, durdulie, copilăroasă, a puiului de Lutru. Toate astea le văzu timp de o clipă, proiectate viu pe cerul dimineţii. încetase să mai respire şi privea cu toată făptura; privind, tot mai trăia şi, trăind, se minuna.
— Soarele ! găsi el răsuflarea să şoptească înfiorat. Ţi-e teamă ?
— Teamă ? De El ? O, niciodată, niciodată ! Şi totuşi, totuşi... Da, Sobolule, mi-e teamă !
Şi cele două animale, ghemuindu-se la pămînt, plecară capetele, în adoraţie.
Deodată, în toată splendoarea, se ridică deasupra liniei orizontului discul mare, de aur, al soarelui, privindu-i în faţă; şi primele raze, săgetînd peste cîmpiile întinse din jurul apei, le loviră pe animale drept în ochi şi le orbiră. Cînd putură din nou vedea, Apariţia pierise şi văzduhul era încărcat de cîntecul păsărilor, care slăveau ivirea dimineţii.
Priveau în gol, cu o tristeţe crescîndă, pe măsură ce-şi dădeau seama, cu încetul, de tot ce le fusese dat să vadă şi de tot ce pierduseră. O adiere de vînt jucăuşă se ridică atunci de pe oglinda apei, scutură frunzişul tremurător al plopilor, zgudui trandafirii înrouraţi şi le suflă uşurel şi mîngîietor pe obraji. Cu atingerea ei blîndă veni uitarea. Căci acesta e darul din urmă şi cel mai bun, pe care blîndul semizeu are grijă să-l reverse asupra celor cărora li s-a arătat, ajutîndu-i : darul uitării. Ca amintirea copleşitoare să nu stăruie, să nu crească şi să nu umbrească dragostea de viaţă şi plăcerea — iar măreaţa amintire, urmărindu-i, să nu strice vieţile de mai tîrziu ale micilor animale ajutate să iasă din greutăţi, ca să poată fi astfel fericite şi cu inima uşoară, ca mai înainte.
Sobolul îşi frecă ochii şi privi către Şoarece, care se uita împrejuru-i zăpăcit.
— Iartă-mă, n-am auzit ce-ai spus. Ce-ai spus, Şoarece ? întrebă el.
— Cred că am spus doar atît — zise Şoarecele încet — că ăsta e locul pe care-l căutam, şi dacă nu-i aici, nici altundeva nu poate fi. Ia te uită ! Chiar el e, ştrengarul mititel !
Şi, cu un strigăt de bucurie, alergă spre Portly, care dormea.
Sobolul însă rămase o clipă pe gînduri, tăcut. Ca unul ce se trezeşte brusc dintr-un vis frumos, se străduieşte să şi-l amintească şi nu reţine decît o simţire nelămurită a frumuseţii visului, a frumuseţii neasemuite ! Pînă cînd şi aceasta, la rîndul ei, păleşte, iar visătorul acceptă, cu amărăciune, deşteptarea aspră şi rece şi toate neajunsurile ei. Astfel, după ce se luptă o vreme să-şi adune amintirile, Sobolul dădu din cap cu tristeţe şi-l urmă pe Şoarece.
Portly se deşteptă, scoase un ţipăt de bucurie şi se gudură de plăcere cînd dădu cu ochii de prietenii tatălui său, care atît de des se jucaseră cu el. Dar, după o clipă, faţa lui îşi pierdu înfăţişarea bucuroasă; el începu să adulmece de jur-împrejur, cu scîncete jalnice, Ca un copil ce-a adormit în braţele doicii şi, trezindu-se, se vede singur, părăsit într-un loc străin, şi caută prin toate colţurile şi ascunzişurile, aleargă din odaie în odaie cu deznădejdea mută crescîndu-i în suflet, tot aşa Portly cerceta insula, căuta şi tot căuta, îndărătnic şi neobosit. Pînă cînd, în cele din urmă, veni clipa cea neagră, cînd trebui să se hotărască a renunţa şi se aşeză jos, plîngînd amar.
Sobolul dădu fuga să-l mîngîie pe micuţ, dar Şoarecele, şovăind, privea lung şi neîncrezător la nişte urme adînc întipărite în iarbă.
— Un animal mare a fost pe aici — murmură el încet şi dus pe gînduri.
Şi stătu şi se gîndi, se tot gîndi, cu sufletul ciudat de tulburat.
— Haide, Şoarece ! îl chemă Sobolul. Gîndeşte-te la bietul Lutru, care aşteaptă sus, la vad !
Portly se consolase repede la promisiunea plăcerii ce-l aştepta : o excursie pe apă, într-o barcă adevărată, în barca domnului Şoarece. Cele două animale îl duseră la mal, îl aşezară în siguranţă între ei doi, pe fundul bărcii, şi porniră vîslind pe canal în jos. Soarele era acum sus pe cer şi lucea fierbinte asupră-le, păsările cîntau voioase şi fără de grijă, iar florile zîmbeau şi le făceau semne de pe ambele maluri, dar parcă aveau mai puţină bogăţie şi strălucire în culori — aşa găseau animalele — decît îşi aminteau nelămurit că văzuseră de curînd pe undeva — se întrebau unde.
Ajunşi din nou la apa mare, îndreptară capul bărcii în susul ei, spre locul unde ştiau că stă de veghe, singuratic, prietenul lor. Cînd ajunseră aproape de vadul binecunoscut, Sobolul trase barca la mal. îl ridicară pe micul Portly din barcă şi-l aşezară pe potecă, îi spuseră să meargă înainte şi, bătîndu-l prietenos pe umăr, îşi luară rămas-bun de la el. Apoi ieşiră în larg. Nu-şi luau ochii de la micul animal. Văzură cum urcă poteca, cu mers legănat, mulţumit şi ţanţoş, cum ridică brusc botul şi începe deodată să alerge stîngaci, iuţind mereu pasul, cu scîncete ascuţite, gudurîndu-se şi dînd semne de recunoaştere. Privind în susul apei, îl putură vedea pe Lutru ţîşnind încordat şi ţeapăn, din umbra unde stătuse pînă atunci ghemuit în răbdare mută. Auziră strigătul lui uimit şi bucuros, pe cînd zvîcnea printre trestii, spre potecă. Apoi Sobolul, cu o lovitură puternică de lopată, întoarse barca şi o lăsă în voia curentului puternic, să-i ducă iar în jos, încotro va voi, căci misiunea lor era acum terminată cu bine.
— Mă simt ciudat de obosit, Şoarece — zise Sobolul, plecîndu-se greoi peste vîsle, în timp ce barca îşi lua direcţia. Ai să spui, poate, că am vegheat toată noaptea; dar asta nu-i nimic. La fel ne petrecem şi jumătate din nopţile săptămînii, pe timpul ăsta al anului. Nu; mă simt ca şi cum aş fi trecut prin ceva cu totul neobişnuit, aproape înspăimîntător, care abia s-a sfîrşit, şi totuşi nu s-a întîmplat nimic deosebit.
— Sau ceva foarte surprinzător, minunat şi plin de frumuseţe — murmură Şoarecele, rezemîndu-se de marginea bărcii şi închizînd ochii. Şi eu simt ca tine, Sobolule, sînt mort de oboseală, deşi nu e o oboseală trupească. Noroc că plutim în sensul apei, ne duce ea acasă. Ce bine e să simţi iar soarele cum îţi pătrunde în oase ! Şi să asculţi vîntul cîntînd prin trestii !
— E ca o muzică, o muzică îndepărtată — zise Sobolul, dînd din cap somnoros.
— Aşa mă gîndeam şi eu — murmură Şoarecele, visător şi sfîrşit de oboseală. Muzică de joc, din cea cu triluri ce curg şi se înşiră fără încetare, dar are şi cuvinte în ea, cuvinte şi iar triluri... Uneori le pot prinde, apoi iar e muzică de dans, şi iar nu-i decît şoapta subţire şi blîndă a stufărişului.
— Tu auzi mai bine decît mine — zise Sobolul trist. Eu nu pot să prind cuvintele.
— Să încerc să ţi le redau — zise Şoarecele blînd, cu ochii încă închişi. Acum iar se preface în cuvinte... se aude slab, dar limpede : ”Ca sfiala să nu stăruie, / Veselia să vi-o năruie, / Veţi vedea puterea mea, atunci cînd vă voi ajuta, / Dar apoi o veţi uita !" Acum stufărişul reia refrenul ”Veţi uita, veţi uita", suspină şi ultimele cuvinte se sting în şoaptă. Apoi glasul se întoarce :
”Mădulare, de sînge şi răni le feresc / Şi sar capcana ce o găsesc. / Pe cînd lărgesc laţul / Poate-mi zăriţi o clipă braţul, / Căci, sigur, apoi veţi uita !" Vîsleşte mai aproape, Sobolule, mai aproape de stufăriş ! E greu să prinzi cuvintele, sînt din ce în ce mai slabe.
”Ajut şi vindec, ospătez / Pui singurei în codrul umed, / Rătăcitorii îi găsesc, de răni şi boli îi îngrijesc, / Apoi le poruncesc să uite !" Mai aproape, Sobolule, mai aproape ! Nu, e-n zadar; cîntecul s-a făcut una cu foşnetul stufărişului.
— Dar ce înseamnă aceste cuvinte ? întrebă, mirîndu-se, Sobolul.
— Asta nu ştiu — zise Şoarecele simplu. Ţi le-am redat aşa cum le-am auzit. Ah ! iată că se întorc iar, şi de data asta tare şi limpede. De data asta, în sfîrşit, e de-adevăratelea, nu te poţi îndoi... cîntecul e simplu — pătimaş — minunat...
— Atunci, spune-mi-l — zise Sobolul, după ce aşteptase răbdător cîteva minute, pe jumătate adormit de soarele fierbinte.
Dar nici un răspuns nu veni. Privi şi înţelese tăcerea. Cu un zîmbet de mare fericire întipărit pe chipu-i, ce tot mai părea cufundat în ascultare, Şoarecele, obosit, dormea adînc.

Sfarsitul partii a saptea

Mesaj de **Manu** » 04 Aug 2008, 02:08

Oare broscoiul mai apare in peisaj?
Am intrat acum noaptea pe forum si m-am bucurat sa gasesc o noua parte din carte.

cristina.vuscan · Mesaj de **cristina.vuscan** » 04 Aug 2008, 07:27

In urmatorul capitol... Si inca in ce forta va aparea...Si tot glorios, cu Broscoiul in frunte, se va termina si cartea... Cris

Emanuel.Selaru · Mesaj de **Emanuel.Selaru** » 07 Aug 2008, 13:19

Foarte frumoasa si partea aceasta Cris! Abea acum am gasit-o. Foarte simpatici soarecele si sobolul, mereu sa sara in ajutor. Imi place mult cum se si termina. Nu te ironizez Manu, dar, daca ai citit noaptea, cred ca a fost super, asta din cauza partii de sfarsit, mai ales ca poate erai obosit de peste zi. Chiar foarte frumos! Asteptam si partea a 8!

cristina.vuscan · Mesaj de **cristina.vuscan** » 10 Aug 2008, 07:40

8
Aventurile Broscoiului

Cînd Broscoiul se văzu închis între zidurile unei temniţe umede şi reci şi-şi dădu seama că tot întunericul duşmănos al unei fortăreţe medievale îl despărţea de lumea de afară, plină de soare şi de şosele bine asfaltate, unde, pînă mai ieri, fusese atît de fericit (de parcă toate şoselele din Anglia ale lui ar fi fost), se aruncă pe podea cît era de lung, vărsă lacrimi amare şi se lăsă pradă unei negre disperări. ”Acum totul s-a sfîrşit — zicea el — în orice caz s-a sfîrşit epoca de glorie a Broscoiului, ceea ce-i totuna; s-a dus Broscoiul cel frumos şi iubit de toată lumea, Broscoiul bogat şi ospitalier, Broscoiul liber şi fără de griji, voios şi prietenos ! Cum pot spera să fiu iar liber — zicea el — eu, care, pe drept, am fost închis după ce am furat o maşină atît de frumoasă, într-un mod atît de îndrăzneţ, şi am fost atît de obraznic şi nemaipomenit de necuviincios cu atîţia poliţişti graşi şi roşii la faţă ! (Aici sughiţurile de plîns îl înecau.) Animal nerod ce-am fost — zicea el — acum trebuie să zac în temniţa asta, pînă ce lumea, altădată mîndră să mă cunoască, va fi uitat pînă şi numele Broscoiului ! O, cît era de înţelept Bursucul ! — zicea el. O, cît era de priceput şi de deştept Şoarecele, şi cît de rezonabil era Sobolul ! Ce judecată sănătoasă aveau ei ! ce bine cunoşteau oamenii şi lucrurile ! Broscoi nefericit şi singur !" Cu astfel de vaiete îşi petrecu el zilele şi nopţile timp de cîteva săptămîni, refuzînd mesele şi gustările, deşi ursuzul temnicer bătrîn — care ştia că buzunarele Broscoiului erau bine căptuşite — dădea adesea a înţelege că — la un anumit preţ — s-ar putea aranja să i se trimită din afară felurite lucruri care să-i îndulcească viaţa, şi chiar oarecare trufandale.
Dar iată că temnicerul avea o fiică, o fetişcană plăcută la vedere şi bună la inimă, care-l ajuta pe taică-său în însărcinările mai uşoare ale meseriei sale. Ei îi plăceau grozav animalele. în afară de un canar — a cărui colivie atîrna în timpul zilei de un cui bătut în peretele masiv al turnului (spre marea enervare a deţinuţilor, care voiau să tragă un somnuleţ după masă), iar noaptea era învelită cu o pătură pe masa odăii celei mai bune — mai ţinea cîţiva şoareci tărcaţi şi o veveriţă sprintenă şi neastîmpărată.
Această fată cu inima bună, înduioşîndu-se de nefericirea Broscoiului, zise într-o zi către tatăl ei :
— Tată ! Nu mai pot îndura să văd bietul animal atît de nefericit şi slăbind întruna ! Lasă-mă pe mine să-l îngrijesc ! Ştii cît îmi plac animalele. Am să-l învăţ să-mi mănînce din mînă, să stea în două labe, şi cîte şi mai cîte.
Tată-său îi răspunse că n-avea decît să facă ce voia cu dînsul. Era sătul de Broscoi, de arţagul lui, de aerele ce şi le da şi de zgîrcenia lui. Aşa încît în ziua aceea ea se duse să-şi îndeplinească pornirile milostive şi bătu la uşa celulei Broscoiului.
— Haide, Broscoiule, înveseleşte-te — zise ea cu blîndeţe, cînd intră — ridică-te, şterge-ţi ochii şi fii animal cuminte. Te rog, încearcă şi mănîncă niţel. Vezi că ţi-am adus aici din mîncarea mea; e caldă, acum am scos-o din cuptor !
Era varză cu carne, între două farfurii, şi mireasma ei umplu celula îngustă. Mirosul pătrunzător al verzei ajunse la nasul Broscoiului, care zăcea întins pe jos, deznădăjduit, şi pentru o clipă îl bătu gîndul că poate viaţa nu era chiar atît de inutilă şi disperată cum îşi închipuia el. Dar continuă să se tînguiască şi să dea din picioare şi nu se lăsă mîngîiat. Aşadar, fata cea deşteaptă plecă deocamdată; dar, de bună seamă, rămase în urma ei destul miros de varză caldă, iar Broscoiul, printre sughiţuri, adulmeca şi se gîndea. începură treptat să-i vină gînduri noi şi interesante : despre cavalerism, despre poezie, despre fapte mari ce mai aşteptau să fie făcute; despre poieni largi şi vite ce păşteau acolo, mîngîiate de soare şi de vînt; despre grădini de zarzavat, mărginite cu straturi drepte de verdeţuri, despre gura-leului, strălucind în soare, cu albine roind împrejuru-i. îşi aminti de zgomotul plăcut ce-l făceau farfuriile cînd se punea masa la Broscoeşti şi de scîrţîitul picioarelor de scaune pe podea, cînd fiecare se trăgea mai aproape de masă.
Aerul celulei înguste luă o nuanţă mai trandafirie. Broscoiul începu să se gîndească la prietenii lui şi cum, desigur, ei aveau putinţa să facă ceva pentru dînsul, la avocaţi, care desigur că ar fi fost foarte interesaţi de cazul lui şi fericiţi să se ocupe de el. (Ce dobitoc fusese să nu stea de vorbă cu cîţiva dintre ei !) În cele din urmă, se gîndi la marea lui deşteptăciune şi la nemărginitele lui mijloace. Ce nu putea el, dacă îşi punea mintea la bătaie ! Tratamentul avusese efect.
Cînd se întoarse fata, cîteva ceasuri mai tîrziu, aducea o tavă pe care erau aşezate o ceaşcă aburindă cu ceai parfumat şi o farfurie plină cu pîine prăjită, încă fierbinte, unsă cu unt. Era tăiată gros, bine rumenită pe amîndouă părţile, şi untul se prelingea printre găuri în picături mari, aurii ca mierea dintr-un fagure. Mirosul acestei pîini prăjite unse cu unt îi vorbea Broscoiului; îi vorbea cu glas desluşit : de bucătării calde, de mici dejunuri luate în dimineţi friguroase, dar luminoase; de flacăra liniştită a focului din cămin în seri de iarnă, cînd hoinăreala era sfîrşită şi-ţi rezemai de grilajul căminului picioarele încălţate în papuci călduroşi; şi mai vorbea de torsul pisicilor mulţumite, de ciripitul subţire al canarilor somnoroşi. Broscoiul se ridică puţin, în cele din urmă îşi şterse ochii, sorbi ceaiul şi mestecă pîinea. în curînd începu să vorbească nesilit despre el însuşi, despre casa în care trăia, ce făcea el acolo, ce persoană importantă era şi ce bine gîndeau despre el prietenii lui.
Fata temnicerului vedea că vorba îi face tot atît de bine cît şi ceaiul — aşa şi era — şi îl încuraja să vorbească.
— Povesteşte-mi despre Broscoeşti — spuse ea. Are nume frumos.
— Broscoeştii — zise Broscoiul mîndru — este un loc ales de mine, are tot ce pofteşti; e cea mai potrivită reşedinţă pentru un gentleman; e unică în felul ei. Datează în parte din veacul al XIV-lea, dar e înzestrată cu tot confortul modern. Instalaţiile sanitare cele mai perfecţionate. La cinci minute de biserică, de poştă şi de terenurile de golf. Potrivită pentru...
— Drăguţul de el ! îl întrerupse fata, rîzînd. Dar nu vreau s-o închiriez. Lasă poveştile, spune-mi ceva ca lumea. Dar întîi aşteaptă să-ţi mai aduc nişte ceai cu pîine prăjită.
Dădu fuga şi se întoarse curînd cu altă tavă plină. Broscoiul, muşcînd cu lăcomie din pîinea prăjită şi revenindu-şi la dispoziţia lui obişnuită, îi povesti despre hangarul cu bărci, despre havuzul cu peşti şi despre vechea grădină de zarzavat, împrejmuită de ziduri; despre cocinile cu purceluşi şi despre grajduri, despre porumbar şi despre coteţul de găini; despre lăptărie şi despre căsuţa spălătoriei, despre rafturile cu porţelanuri şi despre dulapurile pline cu pînzeturi (partea aceasta îi plăcu fetei deosebit de mult). îi povesti despre sala cea mare, unde se ţineau ospeţele, şi ce bine se petrecea cînd celelalte animale se strîngeau în jurul mesei, iar Broscoiul era în vervă, cînta cîntece, spunea snoave şi amuza pe toată lumea. Apoi ea ceru să-i povestească despre celelalte animale, prietenii lui; o interesa mult tot ceea ce îi putea spune despre ei şi despre viaţa lor şi cum îşi petreceau timpul. Bineînţeles că ea nu spuse că îi plăceau animalele ca jucării, căci era destul de înţeleaptă ca să-şi dea seama că asta l-ar fi jignit grozav pe Broscoi. Cînd îi ură noapte bună, după ce-i umpluse cana cu apă şi-i scuturase salteaua de paie, Broscoiul semăna iar foarte mult cu animalul pofticios şi mulţumit de sine ce fusese odinioară. Cîntă un cîntec, două, din acelea pe care obişnuia să le cînte cînd dădea ospeţe, apoi se ghemui în pat şi dormi minunat toată noaptea, cu visele cele mai plăcute.
Mai avură multe convorbiri interesante după aceasta, pe cînd zilele plicticoase se scurgeau. Fetei temnicerului îi părea tot mai rău de Broscoi; găsea că era mai mare ruşinea ca un biet animal mic să zacă în închisoare pentru ceea ce i se părea ei un păcat neînsemnat. Bineînţeles că Broscoiul, încrezut cum era, îşi închipuia că-i purta atîta interes fiindcă îl plăcea; şi aproape regreta că nu era de neam aşa bun ca el, căci, altfel, ar fi fost o fetişcană drăguţă, şi apoi îl admira atît de mult !
într-o dimineaţă, fata veni foarte îngîndurată. Nu-i răspundea decît la întîmplare şi Broscoiului i se păru că nu dădea atenţia cuvenită vorbelor lui pline de duh şi istorisirilor lui strălucite.
— Broscoiule — zise ea deodată — ascultă, te rog ! Am o mătuşă care e spălătoreasă.
— Lasă, lasă — răspunse Broscoiul, cu drăgălăşenie şi amabilitate — nu-i nimica, nu te mai gîndi la asta. Eu am mai multe mătuşi cărora le-ar şedea bine să fie spălătorese.
— Te rog, taci o clipă, Broscoiule, zise fata. Vorbeşti prea mult, ăsta e cusurul tău de căpetenie. Eu încerc să mă gîndesc, şi tu mă ţăcăni la cap. După cum am spus, am o mătuşă spălătoreasă; spală pentru toţi deţinuţii din fortăreaţa asta — vezi bine că ţinem să păstrăm pentru familia noastră orice treabă care se plăteşte. Vine să ia rufele luni de dimineaţă şi le aduce vineri seară. Astăzi este joi. Acu', iacă ce-mi dădu prin gînd : tu eşti foarte bogat — cel puţin aşa îmi tot spui — iar ea foarte săracă. Ţie nu ţi-ar păsa de vreo cîteva miişoare, iar pentru ea ar fi mare lucru. Vezi, dacă ştim cum s-o luăm, s-o mituim — cum spuneţi, mi se pare, voi, animalele — ai putea să aranjezi cu ea să-ţi dea rochia şi boneta ei, şi toate celelalte, şi s-o ştergi din fortăreaţă, fiind luat drept spălătoreasa temniţei. Semănaţi în multe privinţe, mai ales la siluetă.
— Nu cred — se repezi Broscoiul ofensat. Am o siluetă foarte elegantă pentru specia mea.
— Şi mătuşă-mea de asemenea, răspunse fata, pentru specia ei. Dar fă cum crezi de cuviinţă. Animal nesuferit, trufaş, nerecunoscător ce eşti, nu vezi că-mi pare rău de tine şi vreau să te ajut ?
— Da, da, aşa e; îţi mulţumesc foarte mult — se grăbi să spună Broscoiul. Dar gîndeşte-te puţin ! Doar n-ai vrea ca domnul Broscoi, moşierul de la Broscoeşti, să circule prin ţinut deghizat în spălătoreasă !
— Atunci stai aici şi fii Broscoi — răspunse fata plină de duh. Se vede că ai de gînd să pleci de aici în trăsură cu patru cai !
Cinstitul Broscoi era totdeauna gata să recunoască atunci cînd n-avea dreptate.
— Eşti o fată bună şi deşteaptă — spuse el — iar eu sînt, într-adevăr, un broscoi trufaş şi prost. Recomandă-mă respectabilei tale mătuşi, dacă vrei să fii atît de bună, şi nu mă îndoiesc că această stimabilă doamnă şi cu mine vom şti să aranjăm chestiunea în condiţii satisfăcătoare pentru amîndouă părţile.
în seara următoare, fata o introduse pe mătuşă-sa în celula Broscoiului, cu rufele lui din acea săptămînă legate într-un prosop. Bătrînica fusese mai dinainte pregătită pentru această întrevedere şi, cînd văzu nişte monede de aur, pe care Broscoiul, prevăzător, le aşezase pe masă, la vedere, chestiunea fu ca şi aranjată; nu mai rămase mult de discutat. În schimbul acestei plăţi pe loc, Broscoiul primi o rochie de stambă înflorată, un şorţ, o broboadă şi o bonetă neagră, lustruită de vreme. Singura condiţie a bătrînei fu să i se vîre un căluş în gură, să fie legată şi zvîrlită într-un colţ. Prin aceste manevre, nu prea convingătoare — explică ea — şi cu ajutorul unor amănunte picante pe care avea să le născocească ea însăşi, spera să-şi păstreze slujba, deşi lucrurile păreau cam suspecte.
Broscoiul era încîntat de această idee. Putea astfel să părăsească închisoarea cu oarecare stil, rămînîndu-i neatinsă reputaţia de animal curajos pînă la disperare şi primejdios foarte. Ajută, deci, cu tragere de inimă fetei temnicerului s-o facă pe mătuşă-sa a părea victima unor împrejurări de care nu putea fi făcută răspunzătoare.
— Acum e rîndul tău, Broscoiule — zise fata. Scoate-ţi haina şi vesta; eşti destul de gras şi aşa.
Prăpădindu-se de rîs, îl îndesă în rochia de stambă înflorată, îi aranjă broboada, în felul cum şi-o leagă spălătoresele, şi-i legă sub bărbie boneta neagră decolorată.
— Eşti leit mătuşă-mea — chicoti ea, — dar sînt sigură că n-ai arătat în viaţa ta nici pe departe atît de respectabil. Ei, acu' adio, Broscoiule, şi noroc ! Coboară drept înainte pe drumul pe care-ai venit. Dacă cineva îţi spune vreo vorbă, cum vor face probabil — aşa sînt bărbaţii — bineînţeles că le poţi răspunde niţel, dar nu uita că eşti o femeie văduvă, singură pe lume şi că trebuie să-ţi păstrezi reputaţia.
Cu inima tremurîndă, dar cu pasul cît se poate de hotărît, Broscoiul porni cu şovăială într-o aventură care părea foarte necugetată şi plină de riscuri; dar în curînd fu plăcut surprins, cînd văzu cît de uşor mergeau lucrurile. Fu chiar umilit puţin la gîndul că popularitatea lui, cît şi sexul căruia se părea că i-o datorează erau de fapt ale altcuiva. Silueta scundă şi îndesată a spălătoresei, în binecunoscuta ei rochie de stambă înflorată, părea un paşaport pentru orice uşă zăvorîtă şi pentru orice poartă înfricoşătoare. Chiar cînd şovăia, neştiind încotro s-o apuce, îl ajuta să se hotărască paznicul porţii următoare. Zorit să plece la masă, îl poftea să se grăbească şi să nu-l ţină s-aştepte toată noaptea. Tachinările şi glumele pe care trebui să le îndure — şi cărora, bineînţeles, trebuia să le găsească pe loc un răspuns bine ticluit — fură, într-adevăr, primejdia de căpetenie. Broscoiul era un animal foarte conştient de demnitatea lui şi găsea acele glume în cea mai mare parte grosolane şi total lipsite de duh. Totuşi, se stăpîni cu mare greutate — îşi potrivi răspunsurile pe măsura tovarăşilor săi şi a personajului pe care îl înfăţişa şi căută, pe cît cu putinţă, să nu depăşească hotarele bunei-cuviinţe.
I se păru o veşnicie pînă traversă ultima curte interioară, refuzînd invitaţiile stăruitoare ce veneau din cea din urmă cameră de gardă şi ferindu-se de braţele larg deschise ale ultimului gardian, care se ruga, cu patimă prefăcută, să-i dea o îmbrăţişare de adio. Dar în cele din urmă văzu poarta cea mare a închisorii închizîndu-se în urma lui, simţi aerul proaspăt al lumii de afară adiindu-i pe frunte şi ştiu că e liber !
Ameţit de reuşita destul de uşoară a îndrăzneţei sale încercări, păşea repede spre luminile oraşului, fără să ştie cîtuşi de puţin ce avea să facă mai întîi, convins de un singur lucru : că trebuia să se depărteze, cît de repede posibil, de o vecinătate în care persoana pe care era silit s-o reprezinte era atît de binecunoscută şi o figură atît de populară.
Pe cînd mergea înainte, meditînd, atenţia îi fu atrasă de nişte lumini roşii şi verzi, ce străluceau puţin mai departe, într-un colţ al oraşului. Urechea îi fu atinsă de un zgomot pufăit şi sforăit de locomotive şi de lovituri de ciocan în nişte linii pe care se mutau vagoane de marfă. ”Aha — gîndi el — ce mai noroc ! în clipa asta, o staţie de cale ferată e ceea ce îmi trebuie cel mai mult pe lume şi, ce e şi mai bine, e că n-am nevoie să trec prin oraş ca să ajung acolo şi n-am să mai fiu silit să joc rolul ăsta umilitor, cu replici care, deşi foarte potrivite, nu prea mă întăresc în respectul faţă de mine însumi."
Merse aşadar spre gară, cercetă orarul trenurilor şi află că un tren în direcţia casei sale trebuia să pornească peste o jumătate de ceas. ”Iar am noroc !" îşi zise Broscoiul, a cărui bună dispoziţie creştea acum repede, şi se îndreptă spre casa de bilete.
Dădu numele gării pe care o ştia cea mai apropiată de satul care se mîndrea cu Broscoeştii şi, automat, vîrî degetele — în căutarea banilor trebuincioşi — acolo unde trebuia să fie buzunarul vestei. Dar aici dădu de rochia de stambă, care-l ajutase atît de mărinimos pînă acum şi pe care el, ingratul, o uitase cu desăvîrşire; ea îi zădărnici toate sforţările. Ca într-un vis urît, se luptă să scotocească prin materialul neobişnuit, idiot, care părea că-i ţine mîinile, îi moaie tot trupul şi-şi bate joc de el. în timpul acesta, ceilalţi călători, înşiraţi la rînd, înapoia lui, aşteptau nerăbdători, venind cu cîte o idee mai mult sau mai puţin bună şi comentînd situaţia, unii cu severitate, alţii cu umor. în cele din urmă, într-un fel oarecare — nu ştia nici el cum — străbătu piedicile, îşi atinse ţinta, puse mîna pe locul dintotdeauna al buzunarelor de vestă, dar nu găsi nici bani, nici buzunar care să-i ţină şi nici vestă care să ţină buzunarul !
Spre groaza lui, îşi aminti că-şi lăsase atît haina, cît şi vesta în celulă şi, o dată cu ele, agenda, banii, cheile, ceasul, chibriturile, creionul — tot ce face viaţa demnă de a fi trăită, tot ce-l deosebeşte pe animalul cu multe buzunare, mîndria creaţiunii, de exemplarele inferioare, cu un singur buzunar sau fără buzunare, care ţopăie sau umblă de colo pînă colo prin lume, neînarmate pentru luptă.
în situaţia lui jalnică, făcu o ultimă sforţare, disperată, să aranjeze lucrurile şi, întorcîndu-se la maniera lui elegantă de altădată, amestec de mare proprietar şi de tip cultivat, zise :
— Ia te uită ! Văd că mi-am uitat portofelul acasă. Dă-mi te rog biletul şi-am să-ţi trimit banii mîine, sînt bine cunoscută în regiune.
Casierul se holbă o clipă la el şi la boneta lui decolorată de soare, apoi rîse.
— Cred şi eu că eşti bine cunoscută în regiune — răspunse el — dacă ai încercat deseori de-alde astea. Ia dă-te încolo de la geam, madam; încurci pasagerii serioşi !
Un domn bătrîn, care în ultimele minute îl tot împinsese din spate cu bastonul, acum îi făcu vînt şi — ce era şi mai rău — îl numi femeie neroadă. Asta îl necăji pe Broscoi mai mult decît tot ce se întîmplase în seara aceea.
Cu planurile zădărnicite şi plin de disperare, coborî în neştire pe peronul unde aştepta trenul, în timp ce lacrimile i se prelingeau de fiece parte a nasului. ”Crudă soartă — gîndi el — să fii atît de aproape de tihna şi siguranţa căminului şi să-ţi stea în cale nişte nenorociţi de bani şi neîncrederea meschină a unor conţopişti plătiţi." Foarte curînd, fuga lui avea să fie descoperită, urmărirea avea să înceapă, aveau să-l prindă, să-l umilească, să-l ferece în lanţuri, să-l tîrască înapoi la închisoare, la pîine cu apă şi la culcuş de paie. Paza şi pedeapsa aveau să fie dublate. Şi vai ! ce-o să-l mai ocărască şi-o să rîdă de el fata ! Ce-i de făcut ? Iute de picior nu era, iar figura lui, din nenorocire, era uşor de recunoscut. S-ar putea, oare, să se strecoare sub o bancă, într-un compartiment ? Văzuse şcolari adoptînd metoda asta, după ce-şi întrebuinţaseră în mod mai plăcut banii încredinţaţi de părinţi pentru călătorie. Pe cînd chibzuia, se pomeni în faţa locomotivei, pe care tocmai o ungea şi-o ştergea grijuliu, prin tot locul, mecanicul ei, un om zdravăn, cu o cană de ulei într-o mînă şi un smoc de cîlţi în cealaltă.
— Ce e, maică ? îl întrebă mecanicul. Ce te doare ? Nu prea arăţi veselă.
— Vai, domnule ! răspunse Broscoiul, plîngînd şi mai tare. Sînt o sărmană spălătoreasă nenorocită, mi-am pierdut toţi banii şi nu pot să-mi scot bilet, şi trebuie negreşit să ajung acasă diseară, într-un fel sau altul; nu ştiu ce să mă fac. Doamne, Doamne !
— A naibii treabă, zău ! zise mecanicul, gîndindu-se. Ţi-ai pierdut banii şi nu poţi să ajungi acasă, şi te pomeneşti că te-or aştepta şi cîţiva ţînci !
— Am o droaie de copilaşi — suspină Broscoiul. Şi-o să le fie foame, or să se joace cu chibriturile şi-or să răstoarne lămpile, bieţii mititei ! Or să se încaiere, şi cine ştie ce pocinoage or să mai facă. Doamne, Doamne !
— Ei, îţi spun eu ce-o să facem — zise mecanicul cel bun. Spui că eşti spălătoreasă de meserie. Foarte bine. Şi eu sînt mecanic de locomotivă, după cum vezi. N-ai putea spune că nu mă murdăresc grozav cu treaba asta. Stric o groază de cămăşi, de se prăpădeşte nevastă-mea tot spălîndu-le. Dacă vrei să-mi speli cîteva cămăşi cînd ajungi acasă şi să mi le trimiţi, te iau cu mine pe locomotivă. Este contrar regulamentului căilor ferate, dar prin aceste locuri, mai îndepărtate, nu ne ţinem noi chiar aşa strict de regulament.
Deşi era disperat, Broscoiul se simţi, deodată, în culmea fericirii, cînd se căţără iute în adăpostul locomotivei. Bineînţeles că în viaţa lui nu spălase o cămaşă. De-ar fi încercat, nici n-ar fi ştiut cum. De altfel, nici nu se gîndea să se apuce de aşa ceva. Dar îşi zise : ”Cînd voi fi ajuns cu bine acasă, la Broscoeşti, şi voi avea iar bani şi buzunare în care să-i ţin, am să trimit mecanicului bani destui ca să-şi plătească o spălătoreasă cît de bună, aşa că va fi acelaşi lucru, poate chiar mai bine".
Impiegatul flutură steguleţul, locomotiva scoase un şuier ca de adio şi trenul porni, ieşind din gară. Curînd viteza spori şi Broscoiul putea vedea, acum, de ambele părţi, cîmpii adevărate, copaci, tufişuri, vaci, cai, totul zburînd pe lîngă el. Cînd se gîndi că fiece minut îl ducea mai aproape de casă, de prieteni iubitori, de bani ce-i vor zornăi prin buzunare, de un pat moale în care se putea dormi, de lucruri bune de mîncat, de laudă şi admiraţie la auzul aventurilor sale şi a deşteptăciunii lui nemaipomenite, începu să ţopăie de colo pînă colo şi să fredoneze frînturi de cîntece, spre marea mirare a mecanicului, care mai întîlnise din cînd în cînd spălătorese, dar niciodată una ca asta.
Făcuseră mulţi kilometri — Broscoiul se şi gîndea ce o să mănînce la cină, acasă — cînd observă că mecanicul, cu o expresie mirată pe faţă, se apleacă peste marginea locomotivei şi ascultă cu atenţie încordată. Apoi îl văzu urcîndu-se pe maldărul de cărbuni şi scrutînd zarea, din vîrful lor. Se întoarse şi-i spuse Broscoiului :
— E foarte ciudat; sîntem ultimul tren în direcţia asta, astă-seară; şi, totuşi, aş putea să jur că am auzit altul în urma noastră !
Broscoiul se opri pe loc din caraghioslîcurile lui. Deveni grav şi deprimat, şi o durere surdă îi trecu din partea de jos a şirei spinării pînă în picioare şi-l făcu să simtă nevoia să şadă. încerca, deznădăjduit, să nu se gîndească la tot ce era posibil.
între timp luna răsărise strălucitoare, şi mecanicul, care încerca să-şi ţină echilibrul pe grămada de cărbuni, putea să cuprindă cu vederea toată linia, pe o distanţă lungă. Deodată, strigă :
— Acum văd bine ! E o locomotivă, pe şinele noastre; vine cu o viteză mare ! Parcă ne-ar urmări !
Nefericitul Broscoi, ghemuindu-se în praful de cărbune, încercă din răsputeri să se gîndească ce era de făcut, dar rezultatele erau jalnice.
— Se apropie repede de noi ! strigă mecanicul. Şi locomotiva e plină de oameni dintre cei mai ciudaţi ! Indivizi îmbrăcaţi ca santinelele de pe vremuri fac semne cu halebardele; poliţişti cu coif fac semne cu bastoanele; bărbaţi îmbrăcaţi jerpelit, cu meloane pe cap, tari — fără îndoială, detectivi în civil — fac semne cu revolverele şi cu bastoanele de promenadă. Toţi fac semne şi toţi strigă acelaşi lucru : ”Opriţi, opriţi, opriţi !"
Atunci Broscoiul căzu în genunchi printre cărbuni şi, ridicîndu-şi mîinile împreunate în rugăciune fierbinte, strigă :
— Scapă-mă, scapă-mă, dragule, bunule domn mecanic, şi mărturisesc totul ! Nu sînt spălătoreasa simplă ce par să fiu ! Nu mă aşteaptă copii nevinovaţi acasă; n-am nici un copil. Sînt un broscoi — binecunoscutul şi popularul domn Broscoi, mare proprietar rural. Chiar acum am scăpat, prin marea mea îndrăzneală şi deşteptăciune, dintr-o temniţă groaznică, în care mă aruncaseră duşmanii mei. Dacă cei de pe locomotivă reuşesc să mă prindă, asta înseamnă iar lanţuri, pîine şi apă, paie şi mizerie, pentru bietul, nenorocitul Broscoi nevinovat !
Mecanicul privi în jos spre el, foarte sever, şi zise :
— Hai, spune adevărul acu'; pentru ce te-au băgat la închisoare ?
— Nu era mare lucru — răspunse bietul Broscoi, roşindu-se tare. Doar fiindcă am luat cu împrumut un automobil, în timp ce proprietarii lui erau la dejun. în momentul acela nici nu le trebuia. Nu mă gîndeam să-l fur, zău că nu; dar lumea — mai ales în magistratură — are vederi atît de severe cînd e vorba de fapte necugetate şi foarte îndrăzneţe.
Mecanicul făcu o mutră gravă foarte şi spuse :
— Mi-e teamă că ai fost într-adevăr un broscoi ticălos şi, de drept, ar trebui să te predau justiţiei pe care ai jignit-o, dar văd bine că eşti la mare strîmtoare şi ananghie, aşa că n-am să te las singur. Mai întîi, nu-mi plac automobilele, iar, pe de altă parte, nu-mi place să primesc ordine de la poliţişti cînd sînt pe locomotiva mea. Şi, oricît ar părea de ciudat, de cîte ori văd un animal plîngînd, mi se înmoaie inima. Aşadar, curaj, Broscoiule ! Voi face tot ce-mi stă în putere şi poate că tot îi mai batem !
încărcară iar cărbuni, mînuind lopata cu înfrigurare. Cuptorul trosnea, scînteile ţîşneau, locomotiva sălta şi zbura — totuşi urmăritorii cîştigau încetul cu încetul distanţă.
Mecanicul, oftînd, îşi şterse fruntea cu o mînă de cîlţi şi zise :
— Mi-e teamă că e în zadar, Broscoiule. Vezi, ei n-au încărcătură şi locomotiva lor e mai bună. Nu ne rămîne decît un lucru de făcut, şi e singura ta scăpare ! aşa că ascultă cu luare-aminte ce-ţi spun. Niţel mai sus de aici e un tunel lung, iar de cealaltă parte a lui, linia trece printr-o pădure deasă. Am să iau viteza cea mai mare în timp ce vom trece prin tunel, iar ceilalţi au să încetinească puţin, bineînţeles, de teama unui accident. După ce vom fi trecut, am să dau drumul la aburi şi am să frînez cît voi putea de tare şi, la momentul potrivit, trebuie să sari şi să te ascunzi în pădure, înainte ca ei să iasă din tunel şi să te poată vedea. După aceea, voi merge iar cu viteză maximă, şi n-au decît să mă urmărească pe mine, cît şi pînă unde or să poftească. Acum, bagă de seamă şi fii gata să sari cînd am să-ţi spun !
Mai încărcară cărbuni, trenul intră glonţ în tunel, cu locomotiva năpustindu-se, trosnind şi huruind. în cele din urmă, zvîcniră afară la celălalt capăt, în aerul curat şi lumina paşnică a lunii, şi văzură pădurea aşternîndu-se întunecată şi primitoare de fiecare parte a liniei. Mecanicul dădu drumul aburilor şi puse frînă. Broscoiul coborî pe scară şi, pe cînd trenul îşi încetini mersul, aproape la pas de plimbare, îl auzi pe mecanic strigînd :
— Hai, acu' sări !
Broscoiul sări, se rostogoli la vale pe un mic dîmb de pămînt, se ridică iar, teafăr, se tîrî pînă în pădure şi se ascunse.
Cînd scoase nasul din ascunziş, văzu cum trenul lui lua iar viteză şi dispărea rapid. Apoi ţîşni din tunel şi locomotiva urmăritoare, trosnind şi fluierînd, iar echipajul ei amestecat ameninţa cu arme de tot felul, strigînd :
— Opriţi, opriţi, opriţi !
Cînd nu se mai văzură, Broscoiul rîse din toată inima — pentru prima oară de cînd fusese băgat la închisoare.
Dar încetă curînd să rîdă, cînd îşi dădu seama că era foarte tîrziu, întuneric şi frig, că se afla într-o pădure necunoscută, fără bani, fără speranţa de a mînca ceva în seara aceea şi încă foarte departe de prieteni şi de casă, iar tăcerea de moarte din juru-i, după trosnetele şi huruiala trenului, era impresionantă.
Nu îndrăznea să părăsească adăpostul copacilor, aşa încît se afundă în pădure cu intenţia să lase linia ferată cît mai mult în urmă.
După atîtea săptămîni petrecute între ziduri, găsi pădurea stranie, neprietenoasă şi — după cum i se păru — înclinată să-şi rîdă de el. Mici păsări de noapte, ciocănind întruna, îl făcură să creadă că pădurea era plină de paznicii care-l căutau şi-l împresurau. O cucuvea, zburînd tăcută spre el, îi atinse umărul cu aripa, şi-l făcu să tresară îngrozit, convins că era o mînă; apoi dispăru ca o molie, rîzînd cu un glas gros : ho ! ho ! ho ! Broscoiul găsi gluma de foarte prost-gust. într-un rînd, întîlni un vulpoi; acesta se opri, îl măsură batjocoritor de sus pînă jos şi zise :
— Sal'tare, spălătoreaso ! Jumătate pereche de ciorapi şi o faţă de pernă lipsă săptămîna asta ! Ai grijă să nu se mai întîmple !
Şi se cărăbăni, chicotind. Broscoiul se uită după o piatră, s-o arunce după el, dar nu găsi nici una şi asta îl supără mai mult ca orice. În cele din urmă, tremurînd de frig, flămînd şi sfîrşit de oboseală, căută adăpost într-o scorbură, unde îşi făcu, din ramuri şi frunze uscate, un pat pe cît putu de bun, şi dormi tun, pînă dimineaţa.

Sfarsitul partii a opta

Emanuel.Selaru · Mesaj de **Emanuel.Selaru** » 11 Aug 2008, 12:28

Foarte frumos Cris! Oare ce s-o mai intampla cu broscoiul?

Mesaj de **Manu** » 18 Aug 2008, 18:33

Acum am citit si eu partea a opta, interesant, sper sa se continue cu broscoiul, stiam eu ca el va fi personajul cu mai multe intamplari interesante.

cristina.vuscan · Mesaj de **cristina.vuscan** » 19 Aug 2008, 09:40

Acusica vine si partea a noua... Doar a fost si Broscoiul in vacanta...

9
Hoinari de tot felul

Şoarecele-de-apă nu-şi găsea odihna şi nu prea ştia de ce. După toate aparenţele, bogăţia verii era încă în toi. Deşi pe ogoare verdele făcuse loc auriului, iar boabele de măceş se înroşeau şi pădurile purtau ici-colo pete gălbui, lumina, căldura, culoarea dăinuiau încă nemicşorate şi nici un fior de răcoare nu venise încă să prevestească scurgerea anului. Dar din corul obişnuit al livezilor şi tufişurilor rămăsese doar cîte un cîntec de seară, executat ici şi colo de puţinele voci neobosite încă. Gingaşul prihor începea să se audă iar, şi în văzduh plutea ceva a schimbare, a despărţire. Cucul bineînţeles că de mult tăcuse, dar mai lipseau încă mulţi prieteni înaripaţi, ce făcuseră parte luni întregi din peisajul obişnuit şi din mica lor populaţie. Părea că rîndurile se răresc mereu, pe zi ce trece. Şoarecele, totdeauna atent la mişcarea zburătoarelor, vedea că zilnic ele se îndreptau spre sud. Chiar noaptea, culcat în pat, i se părea că deosebeşte, trecînd pe deasupra-i prin întuneric, bătaia şi tremurul nerăbdătoarelor aripi ce ascultau de o chemare poruncitoare. Marele Hotel al Naturii îşi are şi el sezonul lui, ca toate celelalte. Oaspeţii, unul cîte unul, îşi fac bagajele, plătesc şi-şi iau rămas-bun; la table d'hote 1 se pun din ce în ce mai puţine tacîmuri. O serie întreagă de încăperi se închid, covoarele se ridică, chelnerii pleacă. Atunci, aceia dintre oaspeţi care rămîn en pension 2 pînă la redeschiderea din plin, în anul următor, nu se pot împiedica să fie oarecum impresionaţi de toate aceste pregătiri de plecare. Discutarea însufleţită a proiectelor de călătorie, a drumurilor de urmat, a reşedinţelor noi, scăderea zilnică a cercului de prieteni îi fac să-şi piardă liniştea, îi deprimă şi-i înclină spre gîlceavă. ”De ce această dorinţă de schimbare ? De ce nu staţi liniştiţi aici, ca şi noi, şi nu continuaţi să fiţi bine dispuşi şi tihniţi ? Nu cunoaşteţi acest hotel în afara sezonului; nici nu ştiţi ce bine petrecem între noi, cei care rămînem şi vedem tot ce se întîmplă în timpul

Nota 1. Masă-pensiune, servită la ore fixe (fr.).
Nota 2. În pensiune (fr.).

anului." ”Foarte adevărat, fără îndoială — răspund totdeauna ceilalţi; chiar vă invidiem — poate că într-alt an — dar acum avem angajamente luate, şi autobuzul e la uşă, nu mai avem timp !" Şi te lasă, cu un zîmbet şi o înclinare din cap. Iar noi le ducem dorul şi ne e totodată cam ciudă că ne-au părăsit. Şoarecele era un animal care se mulţumea cu ce avea; se simţea înrădăcinat în ţinut. Putea pleca cine voia, el, unul, rămînea; totuşi, fără să vrea, era atent la faptele ce se petreceau în văzduh şi le simţea înrîurirea.
Era greu să te apuci de vreo treabă serioasă, cu fîţîiala asta în juru-ţi. Părăsind malul apei, unde papura creştea groasă şi înaltă într-un rîu devenit leneş şi firav, porni în plimbare spre sat, străbătu vreo două izlazuri, prăfuite şi uscate, şi se afundă în ţinutul cel mare al grîului galben, unduios, plin de foşnet, de mişcare paşnică şi de şoapte subţirele. Aici îi plăcea adesea să se plimbe prin pădurea de fire înalte şi drepte, ce-şi purtau cerul auriu deasupra capului său — un cer ce necontenit juca, sclipea, şoptea lin sau se lăsa în voia vîntului, trecînd şi iar venind în vîrtej, ca un rîs voios. Şi aici avea mulţi prieteni mărunţei, care formau un cerc aparte. Ei duceau o viaţă plină de peripeţii şi activitate, dar găseau totdeauna o clipă de răgaz să stea la taifas şi să schimbe veşti cu un musafir. Astăzi, însă, deşi destul de politicoşi, şoarecii de cîmp şi şoarecii de grîu păreau preocupaţi. Mulţi săpau şi construiau zoriţi tunele; alţii, adunaţi în mici grupuri, cercetau planuri şi schiţe de apartamente mititele, despre care se spunea că erau înzestrate cu tot ce-ţi poftea inima, bine împărţite şi situate aproape de magaziile cu alimente. Unii trăgeau afară cufere prăfuite şi coşuri cu haine, alţii erau cufundaţi pînă la coate în lucruri pe care le împachetau. Pretutindeni erau împrăştiate grămezi şi legături de grîu, ovăz, secară, jir şi nuci, care aşteptau să fie transportate.
— Iată-l şi pe Şoricelul nostru ! strigară ei, de îndată ce-l văzură. Vino să ne dai o mînă de ajutor, Şoarece; hai, nu sta degeaba !
— Ce v-aţi apucat să faceţi ? zise Şoarecele-de-apă sever. Ştiţi că nu e încă timpul să vă gîndiţi la locuinţa de iarnă, mai va... !
— Da, da, ştim — explică un şoarece de cîmp, cam ruşinat — dar e mai bine să te pregăteşti din timp, nu-i aşa ? Trebuie neapărat să scoatem toată mobila, bagajul şi proviziile, înainte să înceapă maşinile alea nesuferite să ţăcăne pe tot cîmpul. Şi, apoi, ştii cum e, apartamentele bune se iau atît de repede în ziua de azi; dacă întîrzii, trebuie să te mulţumeşti cu ce se nimereşte. Şi cîte mai sînt de aranjat, pînă să te poţi muta ! Desigur că-i cam devreme, dar nu facem decît să ne pregătim.
— Dă-le încolo de pregătiri — zise Şoarecele. E o zi minunată. Hai la vîslit sau hai să dăm o raită pînă la marginea pădurii şi să luăm masa la iarbă verde; hai, zău, să facem ceva !
— Da, mulţumesc, dar cred că azi n-am să pot — răspunse grăbit şoarecele de cîmp. Poate că-n altă zi, cînd o să avem timp mai mult...
Şoarecele-de-apă pufăi dispreţuitor, se întoarse să plece, se împiedică de-o cutie de pălării şi căzu, bombănind tot felul de cuvinte neplăcute.
— Dacă lumea ar fi mai atentă — zise un şoarece de cîmp, cam înţepat — şi s-ar uita pe unde umblă, nu s-ar lovi şi n-ar trebui să-şi piardă cumpătul. Ţine minte deviza asta, Şoarece ! Mai bine te-ai aşeza undeva. Peste un ceas, două, poate o să avem mai mult timp să stăm cu tine.
— După cum văd eu, nu prea o să aveţi timp de-acum pînă la Crăciun — bombăni Şoarecele, părăsind cîmpul.
Se întoarse cam amărît la apa lui, la credincioasa lui apă, care tot curgea înainte, statornic, care niciodată nu făcea bagaje şi nu-şi muta locul iarna.
În răchita de la marginea apei, descoperi şezînd o rîndunică. Mai veni una şi se aşeză lîngă ea, şi apoi o a treia; agitîndu-se neîncetat pe creanga lor, păsărelele vorbeau între ele, serios şi încet.
— Ce, aţi şi început ? zise Şoarecele, îndreptîndu-se spre ele. De ce atîta grabă ? E de-a dreptul ridicol.
— Ei, nu plecăm încă, dacă despre asta vorbeşti — răspunse prima rîndunică. Facem doar planuri şi le punem pe toate la cale. Discutăm, înţelegi, ce drum luăm anul acesta, unde ne oprim, şi aşa mai departe. Asta-i jumătate din plăcere !
— Plăcere ? zise Şoarecele. Tocmai asta nu înţeleg. Dacă trebuie neapărat să părăsiţi locul acesta plăcut şi pe prietenii voştri care au să vă ducă dorul, căsuţele voastre confortabile în care abia v-aţi aşezat, nu mă îndoiesc că, atunci cînd va suna ceasul, veţi pleca vitejeşte, veţi îndura toate neplăcerile, lipsa de confort, schimbările şi toate lucrurile noi şi veţi face ca şi cum n-aţi fi prea nefericite. Dar cum vă vine să vorbiţi despre asta, sau măcar să vă gîndiţi, cît timp nu e neapărată nevoie ?!...
— Da, nu înţelegi, vezi bine — zise a doua rîndunică. Mai întîi, ne îmboldeşte ceva dinăuntru, un dulce neastîmpăr; apoi vin amintirile, una cîte una, ca porumbeii ce revin acasă. Noaptea, ele bat din aripi prin visurile noastre şi ziua se rotesc zburînd împreună cu noi. Sîntem setoase să ne întrebăm una pe alta, să ne asemuim impresiile de călătorie, să ne convingem că totul a fost adevărat. Pe rînd se întorc miresmele şi sunetele; numele locurilor, de mult uitate, ne revin treptat şi ne cheamă.
— N-aţi putea să rămîneţi doar anul acesta ? întrebă Şoarecele trist. O să ne dăm cu toţii toată osteneala să vă facem să vă simţiţi bine. Nici n-aveţi idee ce bine petrecem aici, în timpul cînd voi sînteţi departe.
— Am încercat o dată să rămîn — zise a treia rîndunică. Mă legasem într-atîta de un loc, încît, cînd a sosit timpul, am rămas pe loc şi le-am lăsat pe celelalte să plece fără mine. Timp de cîteva săptămîni a mers totul destul de bine, dar după aceea ! Ah, lungimea obositoare a nopţilor ! Zilele fără soare, în care tremuram ! Aerul atît de umed şi de rece, şi nici o insectă la kilometri în jur ! Nu, degeaba încercam; curajul meu s-a frînt şi, într-o noapte rece şi furtunoasă, am întins aripile şi mi-am luat zborul, apucînd-o spre inima ţinutului, din pricina vîntului puternic dinspre răsărit. Ningea tare pe cînd străbăteam trecătorile munţilor înalţi şi a trebuit să lupt aprig pînă să răzbesc, dar niciodată n-am să uit senzaţia de fericire pe care am avut-o cînd am simţit iar soare fierbinte pe spate — în timp ce coboram grăbită spre lacurile ce se aşterneau albastre şi liniştite, jos, n-am să uit gustul primei insecte grase pe care am găsit-o ! Trecutul mi se părea un vis urît; viitorul, un şir de zile fericite, de vacanţă, pe cînd mă îndreptam spre miazăzi, săptămînă după săptămînă, tihnită, zburînd în voie, alene, rămînînd pretutindeni cît puteam mai mult, dar mereu atentă la chemare. Nu, nu, acum sînt păţită; de atunci nu mi-a mai trecut prin gînd să fiu neascultătoare.
— Ah, da, chemarea Sudului ! Ciripiră celelalte două, visătoare. Cîntecele, coloritul, strălucirea văzduhului ! Ah, îţi aminteşti... — şi, uitînd de Şoarece, lunecară iarăşi spre amintiri pasionante, în timp ce el asculta fascinat şi cu inima înfierbîntată.
Şi într-însul începuse să vibreze pînă la urmă acea coardă ce dormise nebănuită pînă acum. Dacă numai vorbele acestor păsări legate de sud — îşi zicea el —, numai umbra amintirilor lor avea puterea să deştepte această simţire nouă şi sălbatică de-l înfiora pînă în creştet, ce-ar face din el o clipă de viaţă adevărată acolo, o atingere pătimaşă a adevăratului soare de miazăzi, o adiere a însăşi miresmei sale ? Cu ochii închişi, se lăsă o clipă în voia visului — şi, cînd îi deschise şi privi împrejuru-i, rîul i se păru de oţel rece, cîmpiile verzi îi părură cenuşii şi fără de lumină. Apoi, inima lui credincioasă se învinui de slăbiciune şi trădare.
— Atunci de ce vă mai înapoiaţi ? le întrebă el pe rîndunici, cu invidie. Ce găsiţi să vă atragă în acest locşor mohorît ?
— Crezi — răspunse prima rîndunea — că nu simţim şi chemarea cealaltă, la timpul ei ? Ne cheamă iarba grasă din poiană, livezile umede, ochiurile de apă încălzite, în jurul cărora mişună insectele, vitele ce pasc prin păşuni, strînsul fînului, ne cheamă acareturile gospodăreşti, adunate în jurul Casei cu cele mai frumoase Streşini.
— Crezi — întrebă a doua rîndunea — că tu eşti singurul căruia i se strînge inima de dor după cîntecul cucului ?
— Are să vină timpul — zise a treia — cînd vom fi iar bolnave de dor după nuferii liniştiţi ce se leagănă la suprafaţa apelor de pe-aici. Dar astăzi, toate acestea ne par lipsite de viaţă şi de culoare. Acuma sîngele nostru zvîcneşte în alt ritm.
începură iar să ciripească între ele şi, de data aceasta, vorbiră despre mări violete, nisipuri gălbui şi ziduri locuite de şopîrle.
Cu neastîmpăr în suflet, Şoarecele o porni iar din loc, se căţără pe panta ce începea să urce lin din malul de miazănoapte al apei şi, acolo, se culcă şi privi spre cercul cel mare de dealuri sterpe care-i ascundeau vederea mai departe, spre miazăzi. Acesta fusese pînă acum orizontul lui simplu, munţii lui din lună, hotarul dincolo de care nu mai era nimic vrednic de rîvnit, de văzut sau de cunoscut. Astăzi, cînd ochii îi stăruiau spre miazăzi cu un dor de curînd născut fremătîndu-i în inimă, cerul limpede de deasupra liniei lungi şi joase a acelor dealuri părea plin de făgăduinţe. Astăzi nevăzutul era totul, necunoscutul era singurul fapt real în viaţă. Dincoace de aceste dealuri era acum golul adevărat, de cealaltă parte se aşternea priveliştea bogată şi viu colorată, pe care ochiul lui lăuntric o vedea atît de limpede. Ce mări se aşterneau dincolo, săltînd în creste de valuri verzi ! Ce coaste scăldate în soare, de-a lungul cărora vile albe străluceau pe fondul pădurilor de măslin ! Ce porturi liniştite, pline de corăbii îndrăzneţe, gata să pornească spre insule purpurii, cu vinuri şi arome — insule aşezate în ape molatice !
Se ridică şi se îndreptă iar spre rîu; apoi se răzgîndi şi se duse la marginea drumeagului prăfuit. Acolo, ascuns în tufişurile dese şi răcoroase şi-n mărăcinii încîlciţi din vecinătatea cîmpului, se putea gîndi la şosea şi la lumea minunată spre care ducea, la toţi hoinarii care vor fi umblat pe ea, şi la fericirile şi aventurile în căutarea cărora o porniseră ei sau pe care le găsiseră fără a le căuta, acolo, afară, departe, dincolo !
Auzi zgomot de paşi şi zări apropiindu-se silueta cuiva care venea călcînd cam obosit. Văzu că era un Şoarece, dar unul foarte prăfuit. Călătorul, cînd ajunse la el, salută cu un gest de politeţe care avea ceva străin — şovăi o clipă — apoi, cu un zîmbet plăcut, se abătu de pe potecă şi se aşeză lîngă el pe iarba răcoroasă. Părea obosit şi Şoarecele-de-apă îl lăsă să se odihnească, fără a-i pune întrebări, înţelegînd cîte ceva din gîndurile celuilalt, ştia cît preţuiesc animalele o tovărăşie tăcută, în răstimpuri, cînd muşchii slăbiţi se înmoaie şi mintea obosită stă în loc.
Hoinarul era slab, cu trăsături ascuţite şi hotărîte şi cam îndoit din umeri. Avea labele subţiri şi lungi, multe creţuri pe la colţurile ochilor, şi purta nişte cerceluşi de aur în urechile frumuşele şi bine potrivite. Jacheta lui tricotată fusese odată albastră, pantalonii peticiţi şi pătaţi aveau şi ei fondul albastru, şi puţinele lucruşoare pe care le avea le purta legate într-o basma albastră.
După ce se odihni cîtva timp, străinul oftă, adulmecă aerul şi privi în jur.
— Ăsta e trifoi, suflul ăsta cald pe care-l aduce vîntul — zise el; şi în spatele nostru se aud vaci păscînd şi pufăind uşor, după fiecare gură de iarbă pe care o smulg. De departe se aude zgomot de cosaşi şi acolo, deasupra pădurii, se înalţă dunga albăstruie de fum dintr-o colibă. Rîul curge pe undeva pe aproape, căci aud strigătul unei găinuşe-de-baltă şi, după înfăţişarea ta, văd că eşti marinar de apă dulce. Parcă ar dormi totul şi-ar merge totuşi mereu înainte. Plăcută viaţă duci, prietene; fără îndoială, cea mai bună din lume, dacă eşti destul de puternic s-o duci !
— Da, asta e viaţa adevărată, singura viaţă care merită trăită — răspunse Şoarecele-de-apă, cufundat în visuri şi fără convingerea deplină ce-l însufleţea altădată.
— Chiar aşa n-aş zice — răspunse străinul pe ocolite; dar fără îndoială că e cea mai bună. Am încercat-o şi eu, aşa că ştiu. Şi, fiindcă am încercat-o chiar acum — timp de şase luni — şi ştiu că e cea mai bună, iată-mă cu picioarele roase şi flămînd, depărtîndu-mă de ea, hoinar spre sud, după chemarea de altădată, înapoi la viaţa veche, viaţa care-i a mea şi nu vrea să mă lase s-o părăsesc. ”Aşadar, şi ăsta e unul dintre ei", gîndi Şoarecele.
— Şi de unde vii acum ? întrebă.
Nu prea îndrăznea să întrebe încotro pornise, răspunsul îl ştia prea bine.
— O gospodărie mică şi drăguţă — răspunse hoinarul scurt. Sus în partea ceea — arătă cu capul spre nord. Am terminat cu ea. Aveam tot ce-mi trebuia, tot ce aveam dreptul să cer de la viaţă şi chiar mai mult; şi iată-mă aici ! Şi bucuros că sînt aici, totuşi bucuros ! Cu atîţia kilometri mai departe pe drumul meu, cu atîtea ceasuri mai aproape de dorul inimii mele !
Ochii lui strălucitori fixau orizontul. Părea a se strădui să prindă un sunet care lipsea acestui ţinut de ogoare, răsunînd de ritmul voios al păşunilor şi al curţilor gospodăreşti.
— Nu eşti unul dintre noi — zise Şoarecele-de-apă — şi nici agricultor; nici din ţara asta nu eşti, după cît pot să judec.
— Ai dreptate — răspunse străinul. Sînt un şoarece călător pe mări, asta sînt, şi portul din care mă trag eu este Constantinopol. De fapt, şi acolo sînt străin într-un fel. Vei fi auzit de Constantinopol, amice ? Frumoasă cetate, veche şi glorioasă. Vei fi auzit şi despre Sigurd, regele Norvegiei; cum a venit acolo pe apă, cu şaizeci de corăbii, şi cum el şi oamenii lui au trecut pe străzile împodobite în cinstea lor cu purpură şi aur. împăratul şi împărăteasa au coborît şi s-au ospătat împreună cu el pe puntea vasului. Cînd s-a înapoiat Sigurd acasă, mulţi dintre norvegienii lui au rămas şi au intrat în garda împăratului. Strămoşul meu, născut norvegian, a rămas şi el, cu corăbiile pe care Sigurd i le dăduse împăratului. Dintotdeauna am fost navigatori; şi nu e de mirare; în ce mă priveşte, oraşul în care m-am născut nu-i mai mult patria mea decît oricare dintre porturile plăcute de aici şi pînă la rîul Londrei. Pe toate le cunosc şi ele mă cunosc. Lasă-mă pe oricare dintre cheiurile sau coastele lor, şi mă simt ca acasă.
— Bănuiesc că faci călătorii lungi — zise Şoarecele-de-apă cu interes crescînd. Trec luni şi luni fără să dai cu ochii de pămînt, ţi se termină proviziile, apa e împărţită în raţii, şi sufletul ţi se înfrăţeşte cu oceanul cel mare; cam aşa, nu ?
— Nicidecum — răspunse Şoarecele-de-mare cu sinceritate. O viaţă cum o descrii tu n-ar fi deloc pe placul meu. Mă îndeletnicesc cu comerţul de coastă şi rareori pierd pămîntul din ochi. Zilele plăcute pe care le petrec pe uscat mă atrag tot atît de mult cît şi călătoriile pe mare. Ah, porturile mărilor din sud ! Parfumul lor !
— Deh, poate c-ai ales partea mai bună — zise Şoarecele-de-apă cam cu îndoială. Povesteşte-mi dară ceva despre călătoriile tale de coastă şi, dacă vrei, spune-mi cam ce amintiri poate nădăjdui un animal deştept să aducă cu sine ca să-şi încălzească bătrîneţile la gura sobei ? Căci, trebuie să-ţi mărturisesc, sînt zile cînd viaţa mea îmi pare cam îngustă şi mărginită.
— Ultima mea călătorie pe apă — începu Şoarecele-de-mare —, care mai tîrziu m-a adus pe aceste locuri, nutrind mari nădejdi pentru ferma mea din inima ţinutului, îţi va sluji de pildă pentru oricare dintre călătoriile mele şi are să-ţi arate pe scurt viaţa mea aventuroasă. Ca de obicei, ea a început cu necazuri familiale. Cînd s-a anunţat furtuna casnică, m-am îmbarcat pe un mic vas de comerţ, ce pornise din Constantinopol, prin mări clasice, a căror undă freamătă de amintiri nemuritoare, îndreptîndu-se spre Insulele greceşti şi spre Orient. Ce zile de aur, ce nopţi îmbălsămate ! Cînd intram în porturi, cînd ne luam rămas-bun — prieteni vechi în tot locul — dormeam în vreun templu răcoros sau în vreo fîntînă fărîmată, în arşiţa zilei — după asfinţit, petreceam şi cîntam sub stelele mari ce sclipeau pe o boltă de catifea ! De-aici ne-am întors şi am navigat în sus, pe lîngă coasta Adriaticii, cu malurile scăldate într-o lumină de chihlimbar, trandafiri şi smaralde. Am ancorat la limanuri largi, închise între limbi de pămînt, am colindat prin cetăţi vechi şi glorioase; pînă cînd, în cele din urmă, într-o dimineaţă, pe cînd soarele răsărea falnic îndărătul nostru, am intrat în Veneţia, pe o dîră de aur. O, Veneţia, oraş minunat, în care un şoarece poate să se plimbe în largul lui, cu multă plăcere ! Sau, cînd e obosit de plimbare, poate şedea noaptea pe marginea Canalului Grande, petrecînd cu prietenii. Aerul e plin de muzică şi cerul plin de stele, luminile scînteiază şi lucesc pe prorele de oţel strălucitor ale gondolelor ce se leagănă pe ape — atît de dese, încît ai putea să traversezi canalul pe ele, de la un mal la celălalt ! Şi apoi, mîncarea — îţi plac stridiile şi racii ? Mai bine să nu ne mai gîndim la asta.
Tăcu cîtăva vreme, iar Şoarecele-de-apă, mut şi el şi subjugat, plutea pe canalele de vis şi asculta umbra unui cîntec, răsunînd pătrunzător printre ziduri nebuloase, sure, stropite de valuri.
— Tot spre miazăzi am navigat în cele din urmă — continuă Şoarecele-de-mare — am ţinut coasta italiană în jos, pînă cînd, în fine, am ajuns la Palermo. Acolo am întrerupt călătoria, pentru o lungă şi minunată vacanţă pe uscat. Niciodată nu stau prea mult pe acelaşi vapor; ţi se strîmtează orizontul şi te alegi cu prejudecăţi. În afară de asta, Sicilia este unul din ţinuturile mele favorite, cunosc acolo pe toată lumea şi-mi place felul lor de viaţă. Am petrecut multe săptămîni plăcute pe insulă, şezînd la prieteni, la ţară. Cînd am simţit că mă cuprinde iar neastîmpărul, am profitat de o corabie ce făcea negoţ cu Sardinia şi Corsica; am fost bucuros să simt iar, pe obraji, briza proaspătă şi spuma mării.
— Dar nu e căldură şi zăpuşeală mare jos, în... cală, parcă aşa îi spuneţi ? întrebă Şoarecele-de-apă.
Marinarul îi aruncă o privire şi parcă-i făcu cu ochiul.
— Mă descurc eu — zise el cu simplitate. Cabina căpitanului îmi convine de minune.
— E o viaţă grea, din cîte se zice — murmură Şoarecele, cufundat în gînduri.
— Este, pentru echipaj — răspunse marinarul, serios, şi parcă iar făcu cu ochiul.
— Din Corsica încolo — urmă el — m-am folosit de un vapor care ducea vin pe continent. Am ajuns la Alassio seara, am ancorat, am tras afară butoaiele noastre cu vin şi le-am aruncat peste bord, legate unul de altul, într-un şir lung. Apoi, mateloţii s-au urcat în bărci şi au vîslit spre mal, cîntînd şi trăgînd după ei lungul şir de butoaie ce se bălăbăneau ca un şir uriaş de porci de mare. Pe nisipul plajei îi aşteptau cai, care au tîrît butoaiele în sus, pe strada în pantă a orăşelului. Ce mai zor, ce mai hărmălaie — pe brînci suiau povîrnişul ! Cînd ultimul butoi a fost la locul lui, ne-am dus să ne răcorim şi să ne odihnim, şi-am rămas pînă tîrziu, noaptea, să bem cu prietenii noştri. În dimineaţa următoare am plecat spre pădurile de măslini, ca să mă recreez şi să mă odihnesc. Căci, deocamdată, mă săturasem de insule, iar porturi şi vapoare văzusem cu duiumul; aşadar, am dus o viaţă tihnită printre ţărani. Stăteam tolănit şi-i priveam cum lucrează, sau mă suiam pe dealuri, privind la Mediterana albastră, care se întindea departe, jos, sub mine.
Şi aşa, încetul cu încetul, cu întreruperi comode, cînd pe jos, cînd pe mare, am ajuns la Marsilia, unde m-am întîlnit iar cu vechi tovarăşi de călătorie; am vizitat vapoare mari ce călătoreau pe ocean şi am dus-o iarăşi numai în petreceri. Ce să-ţi mai vorbesc de stridii ! Cîteodată visez stridiile din Marsilia şi mă trezesc plîngînd !
— Asta îmi aminteşte — zise politicos Şoarecele-de-apă — că parcă adineauri ai spus în treacăt că eşti flămînd; iartă-mă, ar fi trebuit să te poftesc mai înainte. Fireşte că ai să stai să iei masa de prînz cu mine ! Gaura mea e pe-aici, pe-aproape. E trecut de amiază; eşti binevenit la ce se va găsi de-ale gurii.
— Asta zic şi eu purtare amabilă şi frăţească — zise Şoarecele-de-mare. într-adevăr, cînd m-am aşezat aici eram flămînd şi, de cînd m-a pus dracul să vorbesc de stridii, mi s-a aţîţat foamea din cale-afară. Dar n-ai putea să aduci mîncarea aici ? Nu prea îmi place să mă vîr în casă; nu fac asta decît cînd trebuie neapărat. Şi-apoi, cît mîncăm, aş putea să-ţi mai povestesc despre călătoriile mele pe mare şi despre viaţa plăcută pe care o duc — pentru mine, cel puţin, e foarte plăcută şi, judecînd după atenţia pe care o arăţi, aş crede că te atrage şi pe tine. Dacă mergem înăuntru, pariez o sută la unu că adorm îndată.
— Bună idee, într-adevăr — zise Şoarecele-de-apă şi porni repede spre casă.
Acolo scoase coşul de merinde şi împachetă un prînz simplu, în care, amintindu-şi de obîrşia străinului, ţinu seama de preferinţele lui şi avu grijă să includă un cot de franzelă lungă franţuzească, un cîrnat cu miros ademenitor de usturoi, nişte brînză pe care-o găsi la îndemînă şi un clondir cu gîtul lung, învelit în paie, care conţinea soare băgat la sticlă, turnat şi pus la păstrare pe îndepărtate coline sudice. Astfel încărcat, se întoarse în grabă şi roşi de plăcere la laudele încercatului marinar — privitor la gustul şi judecata sa — cînd despachetară împreună coşul şi-i aşezară conţinutul pe iarbă, la marginea drumului.
De îndată ce-şi astîmpără întrucîtva foamea, Şoarecele-de-mare continuă povestea ultimei sale călătorii, purtîndu-l pe ascultătorul lui fermecat din port în port, prin Spania, debarcîndu-l la Lisabona, Porto şi Bordeaux, făcîndu-i cunoştinţă cu porturile plăcute ale Cornwall-ului şi Devon-ului; şi tot aşa pe Canalul Mînecii în sus, pînă la cel din urmă chei, unde, ancorat după vînturi multă vreme potrivnice, mînat de furtuni şi bătut de vreme rea, îl ajunseseră primele semne misterioase şi primul răsunet ale unei noi primăveri. Aţîţat de ele, zorise să ajungă, pe jos, înăuntrul ţării, flămînd de traiul într-o gospodărie liniştită, cît mai departe de frămîntarea istovitoare a oricărei mări.
Vrăjit şi tremurînd de curiozitate, Şoarecele-de-apă îl urmă pe aventurier leghe cu leghe, prin golfuri bătute de furtuni, prin limanuri aglomerate cu vapoare, trecînd în goana mare peste stăvilare de porturi, plutind în susul rîurilor şerpuinde ce ascundeau orăşelele lor harnice îndărătul vreunui cot neaşteptat. îl lăsă în cele din urmă, cu un suspin plin de părere de rău, la gospodăria plicticoasă de pe uscat, despre care nu dorea să afle nimic.
între timp, masa se sfîrşise şi marinarul, împrospătat şi cu puteri noi, cu glasul mai răsunător, cu ochii scînteind de o strălucire ce părea aprinsă la lumina vreunui far îndepărtat al mărilor, îşi umplea paharul cu licoarea roşie şi aprinsă a podgoriilor din sud şi, aplecîndu-se spre Şoarecele-de-apă, îi vorbea, fascinîndu-l cu privirea, stăpînindu-l trup şi suflet. Ochii aceia aveau verdele-cenuşiu străbătut de dîrele alburii de spumă ale mărilor săltăreţe din nord. În pahar strălucea un rubin fierbinte, ce părea însăşi inima sudului, bătînd pentru cel care avea curajul să răspundă zvîcnirilor ei. Luminile gemene, cenuşiul jucăuş şi roşul aprins îl stăpîneau pe Şoarecele-de-apă şi-l ţineau legat, vrăjit, fără de putere. Lumea liniştită din afara razei lor se îndepărta cu totul şi înceta să mai existe. Şi povestea, povestea minunată, continua să curgă. Ba erau numai cuvinte, ba se schimba în cîntec. îndemnul ritmic al marinarilor ridicînd ancora grea, de pe care picurau stropi, vîjîitul sonor al pînzelor cînd le umfla vîntul de nord-est, balada pescarului ce-şi strîngea plasele desfăcute în asfinţit, sub un cer de culoarea caisei, acorduri de chitară şi de mandolină venind din gondole sau caiace. Nu se schimba oare pe alocuri în plînsul vîntului, întîi jalnic, apoi strident şi mînios, ridicîndu-se pînă la un şuierat sfîşietor, coborînd la un picur muzical al aerului, pe lunecuşul velei înfoiate ? Toate aceste zgomote părea că le aude ascultătorul vrăjit şi, laolaltă cu ele, vaietul flămînd al pescăruşilor, tunetul surd al valurilor ce se spărgeau şi gemetele pietrişului de pe ţărmuri. Apoi, povestirea se prefăcea iar în cuvinte şi Şoarecele urmărea cu inima zvîcnindă aventurile dintr-o duzină de porturi : lupte, evadări, regăsiri, camaraderii, fapte îndrăzneţe. Sau cerceta insule după comori, pescuia în lagune liniştite şi dormita zile întregi pe nisipul cald şi alb. Mergea la pescuit în adîncuri de ape şi vedea strîngîndu-se uriaşe plase încărcate doldora cu peşti argintii; trecea prin primejdii neaşteptate, auzea larma valurilor prăpăstioase, în nopţi fără de lună, vedea desprinzîndu-se din ceaţă, deasupra capului său, prorele înalte ale unui mare vapor de pasageri. Lua parte la înapoierea voioasă spre ţară, înconjura promontoriul înalt şi vedea cum se aprindeau luminile portului; desluşea tulbure grupuri adunate pe chei, auzea strigăte voioase de bun sosit, zgomotul cablului ancorei plesnind apa; apoi urca trudnic străduţa abruptă, spre scînteierea înviorătoare a ferestrelor cu perdeluţe roşii.
în cele din urmă, în visul ce-l visa treaz i se păru că aventurierul se sculase în picioare, dar tot mai vorbea şi-l ţinea sub vraja ochilor verzi ca marea.
— Şi acum — spunea el cu vocea domoală — iau iar drumul şi ţin direcţia sud-vest, timp de multe zile lungi şi prăfoase, pînă cînd, în cele din urmă, o să ajung la orăşelul cenuşiu de la marginea mării, pe care-l cunosc atît de bine. E cocoţat pe una dintre coastele abrupte ale portului. Pe sub portalurile întunecate ale caselor vezi coborînd trepte de piatră, deasupra cărora atîrnă buchete mari şi trandafirii de valeriană care sfîrşesc în cîte un petic de apă albastră, scînteietoare. Bărcuţele ce aşteaptă legate cu belciuge de pari, de-a lungul vechiului dig, sînt vopsite în culori vesele, ca şi acelea în care mă căţăram în joacă, în copilăria mea. Somonii saltă peste unde cînd vin apele mari, cete de scrumbii se zbenguie şi trec ca săgeţile pe lîngă cheiuri şi ţărmuri. De la ferestre vezi lunecînd zi şi noapte vapoarele mari —, spre locurile unde au să arunce ancora, sau departe, spre marea largă. Acolo ajung, mai curînd sau mai tîrziu, vapoarele tuturor naţiunilor navigatoare; şi acolo, la ceasul ei, va ancora şi corabia pe care o voi alege eu. N-o să mă grăbesc, o să zăbovesc şi o să aştept, pînă cînd în sfîrşit o s-o văd aşteptîndu-mă, în mijlocul apei, pe cea potrivită, cufundată adînc în apă sub povara încărcăturii, cu bompresul îndreptat către port. O să mă strecor pe punte, cu barca sau de-a lungul parîmelor; şi într-o dimineaţă o să mă deştept în cîntecul şi tropăitul marinarilor, în zbîrnîitul cabestanului şi în zornăitul lanţului ancorei ridicîndu-se voios. Vom întinde pînzele din faţă, căsuţele albe ale portului or să lunece încet pe lîngă noi, în timp ce corabia îşi va lua direcţia; şi călătoria o să-nceapă. Croindu-şi drum spre promontoriu, corabia o să se îmbrace toată în vele şi, odată ieşită în larg, voi auzi iar plescăitul sonor al valurilor mari şi verzi cînd vîntul o să ne îndrepte spre sud !... Şi-ai să vii şi tu, frăţioare; căci zilele trec şi nu se mai întorc; şi sudul te aşteaptă. Profită de aventura ce ţi se oferă, ia aminte la chemare acum, pînă nu trece clipa ce nu mai revine. N-ai decît să închizi uşa înapoia ta, să faci un pas voios înainte, şi iată-te ieşit din viaţa veche, iată-te păşind într-una nouă. Apoi, cîndva, într-un tîrziu, n-ai decît să te înapoiezi aici acasă, dacă vrei, cînd paharul va fi băut pînă la fund şi comedia sfîrşită. Atunci ai să poţi şedea lîngă rîul tău liniştit, cu o mulţime de amintiri frumoase, care să-ţi ţină de urît. Poţi uşor să mă ajungi din urmă pe drum, tu eşti tînăr, iar eu încep să îmbătrînesc şi să merg pe îndelete. Am să zăbovesc şi-am să mă uit înapoi : şi, în cele din urmă, desigur că am să te văd venind, voios şi cu inima uşoară, cu tot sudul răsfrînt pe faţă !
Glasul se stinse şi pieri, cum se stinge în tăcere chemarea firavă a unei gîze; iar Şoarecele-de-apă, înţepenit locului şi cu privirea aţintită în gol, văzu în cele din urmă doar o pată îndepărtată, pe suprafaţa albă a şoselei.
Se ridică automat în picioare şi începu să reîmpacheteze coşul de mîncare, cu grijă şi fără grabă. Şi tot aşa se trezi, fără să ştie cum, înapoiat acasă, unde adună cîteva lucruşoare necesare şi mici comori la care ţinea în mod deosebit şi le puse într-o desagă. Făcea toate astea încet şi cu hotărîre, mişcîndu-se prin casă ca un somnambul şi parcă tot mai ascultînd, cu buzele întredeschise. Luă desaga la spinare, alese cu grijă un baston gros, pentru drum, şi fără grabă, dar şi fără nici un fel de şovăială, păşi pragul, tocmai cînd Sobolul se ivea în uşă.
— Dar ce e, unde te duci, Şoricelule ? întrebă Sobolul cu mare uimire, apucîndu-l de braţ.
— Spre sud, ca toţi ceilalţi — murmură Şoarecele, cu glas monoton, de vis, fără a se uita măcar la el. Mai întîi spre mare, apoi pe puntea unui vapor, şi aşa pînă la ţărmurile ce mă cheamă !
Se îndrepta hotărît înainte, tot fără grabă, dar cu o stăruinţă încăpăţînată în toată înfăţişarea sa. Sobolul însă, speriat acum de-a binelea, îi stătu în cale şi, privindu-l în ochi, văzu că aceştia erau tulburi, pironiţi în gol şi bătînd într-un cenuşiu cu dîre tremurătoare; nu erau ochii prietenului său, ci ai altui animal ! Apucîndu-l cu tărie, îl tîrî înăuntru, îl trînti jos şi îl pironi locului.
Şoarecele se împotrivi cu înverşunare timp de cîteva minute, apoi, deodată, puterea păru să-l părăsească şi rămase culcat, liniştit şi istovit, cu ochii închişi, tremurînd. De îndată, Sobolul îl ajută să se ridice şi-l aşeză pe un scaun, unde şezu, sfîrşit şi chircit, cu trupul scuturat de un tremur violent, trecînd din cînd în cînd la un acces isteric de sughiţuri de plîns fără lacrimi. Sobolul încuie uşa, aruncă desaga într-un sertar şi se aşeză în tăcere la masă, lîngă prietenul său, aşteptînd să treacă această criză ciudată. Treptat, Şoarecele alunecă într-o somnolenţă agitată, întreruptă de tresăriri şi şoapte nelămurite, despre lucruri stranii, sălbatice şi străine pentru Sobolul neştiutor, apoi căzu într-un somn adînc.
Foarte îngrijorat, Sobolul îl lăsă cîtva timp şi îşi căută de lucru prin gospodărie. Se întunecase cînd se întoarse în cameră şi-l găsi pe Şoarece unde-l lăsase — pe deplin treaz acum, dar apatic, tăcut şi deprimat. îl privi repede în ochi, îi găsi, spre mulţumirea lui, limpezi, închişi şi cafenii ca mai înainte; apoi se aşeză şi încercă să-l învioreze şi să-l ajute să povestească ce i se întîmplase.
Bietul Şoricel făcu tot ce putu, treptat, ca să-l lămurească pe Sobol; dar cum putea îmbrăca în cuvinte reci ceea ce fusese în cea mai mare parte închipuire ? Cum să recheme, pentru altul, vocile obsedante ale mării care-i cîntaseră lui, cum să redea vraja sutelor de amintiri ale hoinarului ? Chiar şi pentru el însuşi, farmecul era acum destrămat şi amăgirea se dusese. Cu greu putea da o explicaţie pentru ceea ce, cu cîteva ceasuri în urmă, i se păruse de neînlăturat, singurul lucru pe care-l avea de făcut. Nu este deci de mirare că nu izbuti să împărtăşească Sobolului vreo idee clară despre ceea ce i se întîmplase în acea zi.
Pentru Sobol, atîta doar era limpede : criza trecuse şi-l lăsase iarăşi teafăr pe prietenul său, deşi zdruncinat şi cam doborît. Şoricelul părea să fi pierdut orice interes, deocamdată, pentru lucrurile ce alcătuiseră pînă acum viaţa sa obişnuită, ca şi pentru toate plăcerile pe care zilele şi îndeletnicirile noului anotimp urmau să i le aducă.
Atunci, cu nepăsare prefăcută, Sobolul schimbă subiectul şi, ca din întîmplare, aduse vorba despre recolta ce începuse a se strînge, despre carele încărcate doldora şi boii ce trăgeau din răsputeri, despre clăile ce creşteau şi despre luna plină ce se înălţa deasupra ţarinilor goale, presărate ici-colo cu snopi. Vorbi de merele ce începeau să se pîrguiască prin împrejurimi, despre nucile ce se coceau, despre marmelade şi dulceţuri şi despre distilatul rachiurilor, pînă ce, încetul cu încetul, ajunse la jumătatea iernii, la bucuriile ei şi la viaţa plăcută de interior, iar aici deveni pur şi simplu poetic.
Treptat, Şoarecele prinse a se sălta în capul oaselor şi a intra şi el în vorbă. Ochii săi şterşi dobîndiră strălucire şi înfăţişarea apatică de mai înainte începu să dispară.
Sobolul, plin de tact, se strecură afară din odaie şi se înapoie cu un creion şi cu cîteva jumătăţi de coli de hîrtie, pe care le aşeză pe masă, la îndemîna prietenului.
— E mult de tot de cînd n-ai mai scris nici o poezie — zise. Ai putea să încerci astă-seară, în loc să... hm... să te gîndeşti atîta la tot felul de lucruri. Cred că ai să te simţi mult mai bine după ce-ai să mîzgăleşti ceva pe hîrtie, fie numai şi cîteva rime.
Şoarecele împinse la o parte hîrtiile cu un gest obosit, dar discretul Sobol găsi prilejul să părăsească odaia şi, cînd se uită pe furiş înăuntru ceva mai tîrziu, Şoarecele era absorbit şi surd la zgomotele lumii dimprejur. Cînd mîzgălea, cînd sugea vîrful creionului. E adevărat că sugea cu mult mai mult decît mîzgălea, dar Sobolul se bucura că vindecarea începuse în cele din urmă.

Sfarsitul partii a noua

Emanuel.Selaru · Mesaj de **Emanuel.Selaru** » 19 Aug 2008, 15:30

Foarte frumoasa si aceasta parte Cris, numai ca, nu stiu de ce, are asa o tenta de tristete, te face sa te gandesti ca mai este putin din ea. In rest, extraordinar totul!

cristina.vuscan · Mesaj de **cristina.vuscan** » 24 Aug 2008, 20:06

Ma bucur tare mult ca-ti place, Emanuel! A fost putin cam trist acest capitol intr-adevar, dar urmatorul va fi din nou palpitant, avandu-l in centru pe Broscoi... Cris

cristina.vuscan · Mesaj de **cristina.vuscan** » 24 Aug 2008, 21:04

10
Aventurile domnului Broscoi continuă

Intrarea principală a copacului găunos dădea spre răsărit, aşa că Broscoiul fu trezit la o oră foarte timpurie; în parte de lumina strălucitoare a soarelui, ce se revărsa asupră-i, în parte de răceala neobişnuită pe care o simţea în degetele de la picioare şi care-l făcuse să viseze că era acasă, în pat, în camera lui frumoasă cu fereastra în stil Tudor. Cearşafurile şi plapuma se sculaseră, bombănind şi protestînd că nu mai puteau îndura frigul, şi alergaseră jos la focul din bucătărie, să se încălzească. El le urmase cu picioarele goale, prin nesfîrşite coridoare pavate cu piatră şi reci ca gheaţa; încercase să le convingă şi le implorase să fie rezonabile. Probabil că s-ar fi trezit încă şi mai devreme, de n-ar fi dormit cîteva săptămîni în paie aşternute pe lespezi de piatră şi de n-ar fi uitat aproape cu totul senzaţia plăcută a cuverturilor călduroase strînse bine în jurul bărbiei.
Sculîndu-se în capul oaselor, îşi frecă mai întîi ochii, apoi degetele picioarelor îngheţate; se întrebă o clipă unde se află, tot căutînd cu privirea zidul de piatră cu care se obişnuise şi ferestruica zăbrelită. Apoi, cu o zvîcnire a inimii, îşi aminti totul — evadarea, fuga, urmărirea; îşi aminti lucrul cel mai de căpetenie şi cel mai bun : că era liber !
Liber ! Cuvîntul şi gîndul acesta făceau mai mult ca cincizeci de cuverturi. Se încălzi din cap pînă în picioare cînd se gîndi la lumea minunată de afară, care abia-l aştepta să-şi facă intrarea triumfală, gata de a-l sluji şi de a-i da bucuroasă tot ce avea ea mai bun, dornică să-l ajute şi să-i fie tovarăşă de petrecere — aşa cum fusese totdeauna, în zilele de demult, pînă să nu se abată ghinionul asupra lui. Se scutură, îşi pieptănă cu degetele frunzele uscate din păr şi, odată toaleta terminată, păşi triumfător în soarele plăcut al dimineţii. îi era frig, dar îl însufleţea încrederea, îi era foame, dar inima îi era plină de speranţă. Toată teroarea din ajun i-o risipiseră odihna somnului şi soarele limpede, înviorător.
Toată lumea era numai şi numai a lui, în această dimineaţă de vară timpurie. Păduricea înrourată prin care trecu sta singuratică şi tăcută. Se simţea stăpîn pe cîmpiile verzi ce urmară copacilor; se aşterneau supuse sub piciorul lui; putea să le facă ce voia. în această singurătate prezentă pretutindeni, pînă şi drumul mare, cînd îl ajunse, părea să caute îngrijorat tovărăşie, ca un cîine ce-şi pierduse stăpînul. Broscoiul însă căuta pe cineva care să poată vorbi şi să-i spună limpede pe ce drum s-o apuce. Cînd ai inima uşoară Şi conştiinţa curată, cînd ai bani în buzunar, cînd nu cutreieră nimeni ţinutul spre a te tîrî înapoi la închisoare, n-ai decît să urmezi drumul încotro te îndeamnă el să mergi, fără a te sinchisi unde ai să ajungi. Broscoiul însă, care era practic, se sinchisea foarte; îi venea să-i dea un picior drumului, văzîndu-l că tace nepăsător, cînd pentru el fiecare minut era important.
Drumului de ţară, atît de tăcut, i se alătură în curînd un frăţior sfios, sub înfăţişarea unui canal, care îl luă de mînă şi ţinu pas cu el, încrezător, dar cu aceeaşi atitudine închisă, necomunicativă faţă de străini. ”Mă enervează ăştia ! îşi zise Broscoiul. Dar, în tot cazul, un lucru e sigur. Amîndoi trebuie să fi pornit de undeva şi trebuie să ajungă undeva. Asta nu trebuie să uiţi, Broscoiule dragă !" Merse aşadar mai departe, răbdător, pe lîngă marginea apei.
De după un cot al canalului, se ivi un cal singuratic, înaintînd cu pas obosit şi cu capul plecat, ca dus pe gînduri şi cufundat în griji. Din hamurile de sfoară legate de căpăstrul lui pornea o frînghie lungă; în ritmul pasului său, se muia în apă şi din capătul ei picurau mărgeluşe de stropi. Broscoiul lăsă calul să treacă şi aşteptă să vadă ce-i trimitea destinul.
O barcă încăpătoare lunecă pe lîngă dînsul, cu un clipocit plăcut prin apa liniştită. Prora era aproape rotundă, marginile, vopsite în culori vesele, ajungeau la înălţimea potecii de-a lungul căreia o trăgea calul. Singura pasageră era o femeie trupeşă şi solidă, cu o basma colorată pe cap, care o apăra de soare; ţinea un braţ voinic pe cîrmă.
— Frumoasă dimineaţă, cumătră ! zise ea către Broscoi, cînd ajunse lîngă dînsul.
— Frumoasă, cumătră ! răspunse Broscoiul politicos, păşind înainte pe potecă, pe lîngă apă. Frumoasă pentru cine n-are necazuri ca de-alde mine. Fii-mea, care-i măritată, mi-a trimis carte, urgent, cum că să vin numaidecît. Am plecat degrabă; mai ştiu eu ce-o fi păţit ? Mă gîndesc şi eu la ce-i mai rău... Dacă eşti şi dumneata mamă, ai să mă-nţelegi, cumătră. Mi-am lăsat prăvălia baltă, nici ţipenie să vadă de ea — trebuie să ştii că am un negoţ de spălătorie; copilaşii i-am lăsat singuri, fără nici un rost — şi zic că nu se mai află draci de copii ca ai mei ! Şi — ceasul rău — mi-am pierdut toţi banii; şi acum m-am mai şi rătăcit... Cînd mă gîndesc ce-o fi cu biata fii-mea, îmi vine rău şi mai multe nu, cumătră !
— Da' unde stă fata dumitale, cumătră ? întrebă barcagiţa.
— Stă pe-aici, pe lîngă apă — răspunse Broscoiul. Aproape de un conac frumos, care se cheamă Broscoeşti, şi-i pe-aici, prin împrejurimi. Poate ai auzit şi dumneata de casa aia ?
— Broscoeşti ? Păi, şi eu tot într-acolo mă duc — răspunse barcagiţa. Canalul ăsta se împreună cu rîul, la cîţiva kilometri mai jos de aici şi niţel mai sus de Broscoeşti. De-acolo nu mai e decît o aruncătură de băţ. Hai, suie-te în barcă şi te duc eu.
Cîrmi barca aproape de mal şi Broscoiul, cu nenumărate mulţumiri şi asigurări de plecată recunoştinţă, păşi uşurel pe punte şi se aşeză jos, foarte mulţumit. ”Norocul Broscoiului, iar ! gîndi el. Fac ce fac şi tot în picioare cad !"
— Vasăzică ai o spălătorie, cumătră ? întrebă politicos barcagiţa, pe cînd pluteau înainte. Nu te superi de întrebare, da' cred că faci treabă bună cu meseria asta.
— Cel mai bun vad din tot ţinutul — zise Broscoiul, dîndu-şi aere. Toată nobilimea vine la mine — nu s-ar duce în altă parte, să-i plătească ! Mă cunoaşte atît de bine toată lumea ! Vezi că mă şi pricep la treaba mea, şi singură-singurică mă ocup de toate. Spălatul, călcatul, scrobitul, aranjatul cămăşilor fine, de seară, ale domnilor, totul se face sub ochii mei !
— Doar nu le-oi fi făcînd pe toate chiar dumneata singură, cumătră ? întrebă barcagiţa, cu respect.
— Nuu, că am fete ! zise Broscoiul degajat. Douăzeci de fete, cam aşa ceva, şi au de lucru berechet. Dar ştii dumneata cum sînt fetele, cumătră ! Nişte zăpăcite, nişte haimanale, c-aşa trebuie să le zic !
— Chiar aşa, zău — întări barcagiţa din toată inima. Dar cred că le ţii dumneata în frîu pe puturoasele alea ! Şi, zi, îţi place mult spălatul ?
— Mă omor după el — zise Broscoiul. Mă prăpădesc după spălat. Niciodată nu-s mai fericită decît cînd mă văd cu mîinile pîn' la coate în albie. Ei, da' e şi jucărie pentru mine ! Nici nu mai simt vreo oboseală; ce mai încoace şi încolo, curată plăcere, crede-mă, cumătră !
— Ce noroc pe mine să te-ntîlnesc ! zise barcagiţa pe gînduri. Curată baftă pentru amîndouă !
— Ce vrei să spui ? întrebă Broscoiul, cu oarecare îngrijorare.
— Ei, iaca, de pildă, eu — răspunse barcagiţa. Şi mie-mi place să spăl, cum îţi place dumitale, atîta că eu — îmi place, nu-mi place — trebuie să-mi fac toată treaba singură, fireşte, în timp ce conduc barcazul, după cum vezi. Ei, şi în ceea ce-l priveşte pe bărbatu' meu, aşa-i de priceput să tragă chiulul la treabă, să lase barca în grija mea, că nu am nici pic de timp să mai îmi văd şi eu de treburile mele. De drept, el ar trebui să stea acum aici, să cîrmească ori să vadă de cal; noroc că are calu' minte destulă să-şi vadă singur de treabă. Cînd colo, dumnealui a şters-o cu cîinele, ca să dibuiască vreun iepure pentru masă. Zicea că-mi iese înainte la stăvilarul ălălalt. De, cum o fi norocul — nu prea mă încred eu în dumnealui cînd o porneşte cu cîinele; ăla-i mai zăpăcit ca el. Ei, da' pînă una-alta, ce mă fac cu spălatul ?
— Ei, lasă, nu te mai gîndi la spălat — zise Broscoiul, căruia nu-i prea plăcea subiectul. Mai bine gîndeşte-te la iepure. Pun rămăşag c-are să fie o frumuseţe de iepure, gras şi tînăr. Ceapă ai ?
— Ba nu mă pot gîndi la nimic decît la rufele mele — spuse barcagiţa — şi mă mir cum poţi vorbi de iepuri, cînd te aşteaptă o plăcere ca asta. O să găseşti într-un colţ al cabinei o grămadă de lucruri de-ale mele. Nu-mi vine să le zic pe nume unei cucoane ca dumneata, dar o să le recunoşti la prima vedere. Trece-le prin albie, în timp ce ne vedem de drum. Pentru dumneata are să fie o plăcere, cum ziceai, şi mie îmi faci un bine. O să găseşti la îndemînă hîrdău, săpun, cazanul pus la foc şi o găleată, să scoţi apă din canal. Iar eu am să fiu bucuroasă să ştiu că te distrezi, în loc să şezi aici degeaba, să te uiţi la mal şi să caşti pînă nu mai poţi.
— Ascultă, lasă-mă pe mine să cîrmesc — zise Broscoiul, de data asta speriat de-a binelea — şi atunci poţi să-ţi vezi de spălat, după obiceiul dumitale. Să nu-ţi stric lucrurile; poate nu-ţi place cum le spăl. Eu sînt mai învăţată cu rufăria bărbătească. Aia e specialitatea mea.
— Să te las pe dumneata să cîrmeşti ? răspunse barcagiţa rîzînd. Trebuie să ai niţică experienţă ca să cîrmeşti un barcaz cum trebuie. Şi, în afară de asta, e plicticos, iar eu vreau să te distrezi. Nu, nu, dumneata te bucuri de spălat, care-ţi place atît de mult, şi eu îmi văd de cîrmit, la care mă pricep. Te rog, îmi face plăcere să-ţi fac bucuria asta; nu te împotrivi !
Broscoiul nu mai avea încotro. Privi jur-împrejur să vadă de nu există vreo scăpare, văzu că era prea departe de mal ca să încerce să sară din barcă şi, mohorît, se resemnă să-şi îndure soarta. ”N-am încotro — gîndi el disperat — la urma urmei, bănuiesc că, la nevoie, orice imbecil poate să spele !"
Cără din cabină hîrdăul, săpunul şi alte lucruri trebuincioase, alese la întîmplare cîteva rufe, încercă să-şi amintească ce văzuse cînd privise cîndva pe ferestre de spălătorii şi se apucă de treabă.
Trecu o lungă jumătate de oră şi fiecare minut îl găsi pe Broscoi mai supărat şi mai nenorocit. Tot ce le făcea rufelor părea că nu e ce trebuie; încercă să le ia cu binişorul şi să le mîngîie, încercă să le bată şi să le pocnească; dar ele se zgîiau la dînsul din hîrdău, continuau să se simtă foarte bine în murdăria lor şi nici gînd n-aveau să se lepede de ea.
O dată sau de două ori, îngrijorat, trase cu coada ochiului către barcagiţă, dar ea părea că priveşte în larg, absorbită în mînuirea cîrmei. Îl durea spatele de nu mai putea şi băgă de seamă cu mîhnire că lăbuţele începeau să i se zbîrcească. Vezi că Broscoiul era foarte mîndru de lăbuţele lui. Bombăni înăbuşit cuvinte pe care n-ar trebui să le pronunţe vreodată nici spălătoresele, nici Broscoii; şi pierdu săpunul, pentru a cincizecea oară.
Un hohot de rîs îl făcu să se îndrepte de şale şi să privească împrejur. Barcagiţa, lăsată pe spate, rîdea nestăpînit. Rîse pînă îi dădură lacrimile.
— Te-am supravegheat tot timpul — spuse ea, cînd îşi regăsi suflul. Mi-am închipuit eu de la început că eşti o prefăcută, după aerele pe care ţi le dădeai. Ce mai spălătoreasă ! N-ai spălat nici o zdreanţă, în viaţa ta, îmi pun capul !
Broscoiul, care începuse să fiarbă de cîtva timp, îşi ieşi din pepeni, pierzîndu-şi orice stăpînire de sine.
— Barcagiţă grasă, femeie de rînd ce eşti ! răcni el. Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa cu lumea bună ! Spălătoreasă, da, ţi-ar plăcea ! Află că sînt un Broscoi, un Broscoi foarte binecunoscut, respectat şi distins ! Oi fi eu acuma la ananghie, dar nu permit să-şi bată joc de mine o barcagiţă !
Femeia se apropie de el şi-l cercetă cu atenţie şi băgare de seamă pe sub bonetă.
— Doamne fereşte ! strigă ea. N-am mai pomenit una ca asta ! Un Broscoi scîrbos, urîcios, nesuferit, să se tîrîie prin barca mea, să-mi spurce drăguţa mea de barcă ! Nu ! asta nu dau voie !
Dădu drumul cîrmei pentru o clipă. Un braţ mare, pistruiat, se întinse şi-l prinse pe Broscoi de-o lăbuţă dinainte, pe cînd un altul îl apucă repede de un picior dinapoi. După aceea, lumea se întoarse repede cu susul în jos, barca păru că se balansează uşor pînă la cer, vîntul îi vîjîi pe lîngă urechi şi Broscoiul simţi cum zboară pe sus, rotindu-se cu repeziciune.
Cînd căzu înapoi, pocnind apa, îi păru cam rece după gustul lui, dar răcoarea ei nu izbuti totuşi să-i aline mîndria jignită, să-i stingă fierbinţeala mîniei. Ieşi la suprafaţă scuturîndu-se şi, după ce-şi şterse lintiţa din ochi, primul lucru pe care-l văzu fu barcagiţa care se uita la el rîzînd, rezemată de pupa barcazului ce se îndepărta. Tuşind şi înecîndu-se, îşi jură să se răfuiască cu ea.
Porni să înoate spre mal, dar rochia de stambă îi stingherea rău mişcările şi, cînd în cele din urmă ajunse la uscat, îi fu greu să se caţăre fără ajutor pe malul abrupt. Fu nevoit să se odihnească un minut-două, ca să-şi recapete suflul. Apoi, adunîndu-şi pe braţ poalele ude, începu să alerge după barcaz cît îl ţineau picioarele, cu o indignare sălbatică, setos de răzbunare.
Cînd ajunse în dreptul ei, barcagiţa tot mai rîdea.
— Atîrnă-te la uscat, spălătoreaso, — îi strigă ea — calcă-ţi faţa şi netezeşte-ţi creţurile, şi-o să arăţi iar ca un Broscoi cumsecade !
Broscoiul nici nu se opri să răspundă. O răzbunare zdravănă, iată ce voia, nu vorbe în vînt şi ocări ieftine — deşi avea el pe buze cîteva cuvinte potrivite pe care i le-ar fi spus cu plăcere. Văzu în faţă-i ce-i trebuia. Continuă să alerge repede, ajunse calul, desprinse frînghia cu ajutorul căreia calul trăgea prin apă barcazul, o aruncă, sări sprinten pe spinarea animalului şi, împungîndu-l zdravăn cu picioarele în coaste, îl sili să o ia la galop. Luă drumul cîmpului, părăsind cărarea de pe malul apei, mînîndu-şi mîndru armăsarul la vale pe o potecă bătătorită. O dată privi înapoi şi văzu că barca plutise pînă la celălalt mal al canalului, iar barcagiţa gesticula furioasă şi răcnea :
— Opreşte, opreşte, opreşte !
— Am mai auzit eu cîntecul ăsta — zise Broscoiul rîzînd, în timp ce dădea pinteni calului, în galop nebun.
Calul, obişnuit să tragă pe-ndelete barca, nu era în stare de-o sforţare mai îndelungată. Galopul său se schimbă curînd în trap, iar trapul în pas de plimbare domoală. Broscoiul era însă mulţumit şi aşa, ştiind că el, oricum, tot înainta, iar barca deloc. îşi venise în fire pe de-a-ntregul, acum că făcuse ceva care, după dînsul, era foarte inteligent. îi plăcea să înainteze alene în soare, profitînd de fiecare drum mărginaş şi de fiecare cărăruie şi încercînd să uite ce mult era de cînd nu mai mîncase ca lumea. în cele din urmă, văzu că lăsase canalul mult în urmă.
Călătoriseră cîţiva kilometri, el şi calul, şi începuse să moţăie în soarele fierbinte, cînd calul se opri, lăsă capul în jos şi începu să pască.
Broscoiul, trezindu-se, abia se ţinu să nu cadă. Privi împrejur şi văzu că era pe un izlaz mare, presărat cu scaieţi şi cu mure, cît vedeai cu ochii. Lîngă el se afla o căruţă de ţigani, murdară şi alături de ea, un bărbat şedea pe o căldare întoarsă cu fundul în sus şi părea tare absorbit de fumatul unei lulele şi de contemplarea golului din faţa sa. Un foc de nuiele ardea în apropiere şi deasupra focului atîrna un ceaun din care ieşeau sfîrîieli şi clocote, şi un abur uşor, care-ţi dădea de gîndit. Şi miresme calde, săţioase şi felurite, care se împleteau şi se îmbinau în cele din urmă într-un singur miros, cum nu se putea mai plăcut, delicios desăvîrşit, un miros ce părea sufletul însuşi al naturii, încarnîndu-se şi apărînd copiilor ei, mîngîietoare şi blîndă, ca o adevărată zeiţă-mamă. Broscoiul îşi dădu seama că pînă acum nu-i fusese niciodată foame cu adevărat. Ceea ce simţise mai devreme în cursul zilei nu fusese decît o glumă, un moft. Asta era foame adevărată, fără nici o îndoială; şi trebuia găsită imediat o soluţie, că, de nu, avea să se întîmple un bucluc. îl cercetă cu atenţie, pe ţigan, întrebîndu-se dacă era mai lesne să se lupte cu el sau să-l înduplece cu rugăminţi şi linguşiri. Stătea astfel, tot adulmecînd, şi se uita la ţigan; iar ţiganul şedea, trăgînd din lulea, şi se uita la el. După cîtăva vreme, ţiganul scoase luleaua din gură şi întrebă aşa, ca într-o doară :
— Ce, vrei să vinzi gloaba ?
Broscoiul rămase trăsnit. El nu ştia că ţiganii au o slăbiciune pentru negoţul cu cai şi că nu pierd nici un prilej de felul acesta. Nu se gîndise că şatrele de ţigani, umblînd mereu din loc în loc, au nevoie de animale de tras. Nici prin gînd nu-i trecuse să schimbe calul pe bani, dar iată că ideea pe care i-o dăduse ţiganul îi înlesni calea spre cele două lucruri de care avea atîta trebuinţă : bani gheaţă şi o masă serioasă.
— Ce ? răspunse el. Eu să vînd frumuseţe de cal tînăr ? Aş, nici prin gînd nu-mi trece. Cine să care rufele clienţilor în fiece săptămînă ?
Şi, în afară de asta, ţin prea mult la el, şi el e topit după mine.
— încearcă să ţii la un măgar — îşi dădu cu părerea ţiganul.
— Parcă nici n-ai băga de seamă — urmă Broscoiul — că acest cal frumos al meu e mai presus de dumneata. E cal de rasă, în parte, zău aşa; ei da, nu partea ce-o vezi, altă parte. A fost şi premiat, pe vremuri, ei da ! asta a fost înainte să-l cunoşti dumneata; dar dacă te pricepi cît de puţin la cai, se cunoaşte şi acum la prima vedere. Nu, nici o clipă nu m-aş gîndi să-l vînd. Dar, în tot cazul, cît ai fi dumneata dispus să oferi pentru calul ăsta tînăr şi frumos ?
Ţiganul se uită cu de-amănuntul la cal, apoi la Broscoi, cu aceeaşi luare-aminte, şi apoi iar la cal.
— Un sutar de picior — zise scurt şi-şi luă ochii de la cal, urmînd să tragă din lulea şi să privească în lumea largă.
— Un sutar de picior ? strigă Broscoiul. Dacă nu te superi, îmi trebuie niţel timp, să fac socoteala, să văd cît îmi revine exact.
Coborî de pe cal, îl lăsă să pască şi se aşeză pe iarbă lîngă ţigan. începu să numere pe degete şi, în cele din urmă, zise :
— Un sutar de picior ? Bine, dar asta face patru sutare în cap, nici un ban mai mult. Aş, nu, nici nu m-aş putea gîndi să dau pe patru sutare aşa cal frumos şi tînăr.
— Ascultă aici — zise ţiganul — să-ţi spui eu o vorbă. îţi dau cinci sutare şi să ştii că-i de două ori cît face tot calul. Ăsta-i cuvîntul meu din urmă.
Broscoiul şezu şi cugetă adînc şi îndelungat, căci era flămînd şi fără o para în buzunar şi încă destul de departe de casă; nu ştia cît de departe, dar, în tot cazul, încă îl mai puteau pîndi duşmanii. Cuiva care se află într-o asemenea situaţie, cinci sutare pot foarte bine să i se pară o sumă mare de bani. Pe de altă parte, nu prea părea un preţ serios pentru cal. Dar, dacă sta să se gîndească bine, nu-l costase nimic calul; aşa încît tot ce putea lua pe el era un cîştig net. în cele din urmă zise hotărît :
— Ascultă aici, ţigane ! Să-ţi spun eu o vorbă — şi ăsta-i ultimul meu cuvînt. îmi dai şase sutare şi jumătate, bani gheaţă, şi, în afară de asta, mi-i da, din ceaunul ăsta al dumitale, care scoate nişte mirosuri atît de grozave şi de îmbietoare, cît am să fiu în stare să mănînc dintr-o dată, la o singură masă, se-nţelege. În schimb, eu îţi dau în primire calul meu tînăr şi zglobiu, cu toate hamurile şi dichisurile astea frumoase de pe el, pe deasupra. Dacă nici asta nu-ţi convine, spune şi n-am decît să plec. Ştiu pe cineva pe-aici, pe-aproape, care de ani şi ani vrea să-mi cumpere calul.
Ţiganul bombăni o groază şi spuse că, dacă mai face cîteva tîrguri ca ăsta, se ruinează. Dar, în cele din urmă, scotoci prin adîncurile buzunarului de la pantalon, pînă dădu de-o pungă murdară de pînză groasă, şi-apoi numără în lăbuţa Broscoiului şase sutare şi jumătate. Se băgă după aceea o clipă în căruţă şi se înapoie cu o farfurie mare de tinichea şi cu un cuţit, o furculiţă şi o lingură. Aplecă ceaunul şi un şiroi straşnic de tocană grasă şi fierbinte curse în farfurie. Era, într-adevăr, cea mai minunată tocană din lume, preparată din potîrnichi, fazani, pui, iepuri de pădure şi iepuri de casă, păuniţe şi bibilici şi alte cîteva lucruri. Broscoiul luă farfuria în braţe, aproape plîngînd de emoţie, şi se îndopă, se îndopă, şi iar se îndopă, apoi mai ceru, şi încă, şi încă, iar ţiganul nu se arătă zgîrcit. I se păru Broscoiului că în viaţa lui nu mîncase atît de bine.
După ce băgase în el cîtă tocană încăpu, se sculă şi-şi luă rămas-bun de la ţigan, se despărţi de cal cu mare dragoste şi durere, iar ţiganul, care cunoştea bine malul apei, îi spuse încotro s-o apuce. Aşadar, porni iar la drum, în cea mai bună dispoziţie. Era, într-adevăr, cu totul alt Broscoi decît cel de-acum o oră. Soarele strălucea puternic, hainele i se uscaseră, avea iar bani în buzunar, se apropia de casă, de prieteni, de un adăpost sigur; şi, ce era mai grozav ca toate, luase o masă bună, caldă şi hrănitoare. Se simţea mare, puternic, fără de griji şi plin de încredere.
Pe cînd ţopăia înainte voios, îşi aminti de peripeţiile lui şi cum, de fiece dată cînd lucrurile păreau să meargă cel mai prost, izbutise să se descurce. Mîndria şi îngîmfarea începură să-l umfle din cale-afară. ”Oho, — îşi zicea păşind cu nasul în vînt — ce Broscoi deştept sînt ! Vezi bine că în toată lumea nu se află animal mai isteţ ca mine ! Duşmanii mă vîră în închisoare, împresurat cu santinele, supravegheat zi şi noapte de paznici; eu trec printre toţi, numai mulţumită deşteptăciunii şi curajului meu. Mă urmăresc cu locomotive, cu poliţişti, cu revolvere; eu le dau cu tifla şi dispar, rîzînd, în întuneric. Din nefericire, o femeie grasă şi răutăcioasă mă aruncă într-un canal. Ei şi ? înot la mal, pun mîna pe calul ei, plec în galop, triumfător, şi vînd calul pe un buzunar plin de bani şi un dejun minunat ! O ! Sînt Broscoiul, vestitul, iubitul, frumosul Broscoi, căruia toate îi reuşesc !" Deveni încetul cu încetul atît de mîndru şi de înfumurat, încît, în timp ce mergea, compuse un cîntec spre propria sa laudă. îl cîntă cît îl ţinea gura, deşi nu era nimeni care să-l audă. Era poate cel mai îngîmfat cîntec pe care un animal l-a compus vreodată :
După cum citim prin cărţi,
Lumea mai avu eroi !
Dar nici unul cu o faimă
Ca aceea a lui Broscoi !

Ştiu ei tot ce poţi să ştii,
învăţaţii cei de soi,
Dar nu-i unul pe departe
Ager ca domnul Broscoi !

Animalelor din arcă,
Lacrimi le curgeau şiroi,
Cin' zări întîi pămîntul ?
Inimosul domn Broscoi !

Toată-armata da onorul,
Trecînd mîndră pe la noi.
Regele-o fi ? Prim-ministrul ?
Nu. Era domnul Broscoi !

Regina şi-ale ei doamne
Şedeau în turnul greoi;
”Cine-i frumosul de colo ?
Nu ştiţi ? E domnul Broscoi !"

Mai erau încă multe de felul acesta, dar prea de tot înfumurate ca să poată fi scrise. Cele de mai sus sînt dintre cele mai potolite.
Mergea cîntînd şi cînta mergînd şi se umfla tot mai mult. Dar, curînd, mîndria lui avea să primească o lovitură serioasă.
După ce străbătuse cîţiva kilometri de drum de ţară, ajunse la drumul cel mare. Cînd o apucă pe el şi măsură cu privirea panglica ce şerpuia albă în sus, văzu apropiindu-se un punct ce se prefăcu într-o pată şi apoi într-un obiect foarte familiar şi auzi, cu încîntare, cele două note prea bine cunoscute ale unei sirene de automobil.
— Asta da ! zise Broscoiul cu înfrigurare. Iată iar viaţa adevărată, iată iar lumea cea mare, de care atîta vreme am fost lipsit ! Am să le fac semn fraţilor mei într-ale volanului şi-am să le îndrug vreo poveste din cele ce mi-au reuşit atît de bine pînă acum. Desigur că mă vor lua cu ei şi apoi mai stăm de vorbă şi te pomeneşti că am noroc şi îmi fac intrarea la Broscoeşti tolănit în automobil ! Să moară de necaz Bursucul !
Păşi cu încredere pe şosea, ca să facă semn automobilului, care devenea tot mai vizibil şi Îşi micşora viteza pe măsură ce se apropia de drumul de ţară. Dar deodată Broscoiul păli, i se [***] inima într-însul, genunchii îi slăbiră şi începură să-i tremure, simţi că i se face rău şi pică jos, copleşit de durere şi spaimă. Nu era de mirare, nefericitul animal ! Căci automobilul ce se apropia era chiar cel furat din curtea hanului ”La Leul Roşu", în ziua nenorocită cînd începuseră toate necazurile lui ! Şi oamenii dinăuntru erau exact aceiaşi pe care-i văzuse luînd masa în sala restaurantului şi pe care-i lăsase fără maşină. Se prăbuşi în drum, pradă disperării, murmurînd în sinea lui : ”S-a terminat ! S-a sfîrşit cu mine ! Iarăşi lanţuri şi poliţişti ! Iar închisoare ! Iar pîine uscată cu apă ! Vai, ce nerod am fost ! Ce nevoie aveam să colind drumurile, cîntînd cîntece înfumurate şi să le fac semne oamenilor ziua nămiaza mare pe şosea, în loc să mă ascund pînă la căderea nopţii şi să mă furişez liniştit ! Vai mie, animal fără noroc !"
Groaznicul automobil se apropia tot mai mult, pînă cînd, în cele din urmă, Broscoiul îl auzi oprind chiar lîngă dînsul. Doi domni ieşiră din el şi, înconjurînd boţul nenorocit ce zăcea tremurînd pe şosea, unul din ei zise :
— Doamne ! Ce trist ! Uite o biată bătrînă, o spălătoreasă, se pare, care a leşinat în drum ! I s-o fi făcut rău de căldură, săraca de ea, sau poate n-a mîncat nimic toată ziua. S-o suim în maşină şi s-o ducem în satul cel mai apropiat, unde are desigur prieteni.
Îl urcară cu grijă pe Broscoi în automobil şi-l proptiră în perne. Apoi îşi urmară drumul.
Cînd îi auzi Broscoiul vorbind atît de binevoitori şi plini de simpatie şi văzu că nu e recunoscut, începu să-i crească curajul. Deschise, prudent, întîi un ochi, apoi pe celălalt.
— Uite ! zise unul dintre domni. îi e mai bine. îi face bine aerul proaspăt. Cum te simţi acum, cumătră ?
— Mulţumesc foarte mult, domnule — zise Broscoiul cu voce slabă — mă simt mult mai bine !
— Bravo — zise domnul. Acum stai liniştită şi, mai ales, nu încerca să vorbeşti.
— Nu, nu — zise Broscoiul. Mă gîndeam numai că, dac-aş putea şedea în faţă, lîngă şofer, să mă bată aerul rece în obraz, mi-aş reveni îndată.
— Ce femeie rezonabilă ! zise domnul. Sigur că se poate.
Aşadar îl mutară cu băgare de seamă pe Broscoi pe locul din faţă, de lîngă şofer, apoi porniră din nou la drum. între timp, Broscoiul îşi revenise aproape cu totul şi era iar cel dinainte. Se ridică din perne, privi împrejur şi încercă să-şi înăbuşe fiorii, dorinţa, patima veche care se deştepta, îl asalta şi era pe cale să pună iar cu totul stăpînire pe dînsul.
”Soarta ! îşi zise. La ce bun să te împotriveşti ?" Şi se întoarse către şofer, care şedea lîngă el.
— Te rog, domnule — zise el — ai vrea să fii aşa bun şi să mă laşi să conduc şi eu, numai niţel ? M-am uitat la dumneata cu atenţie; pare aşa uşor şi interesant; mi-ar plăcea să pot spune cunoştinţelor mele că am condus şi eu o dată un automobil !
Şoferul rîse atît de tare de această propunere, încît domnul întrebă despre ce e vorba. Cînd auzi, zise, spre încîntarea Broscoiului :
— Bravo, cumătră ! Ştii că-mi placi ! Las-o să încerce şi fii atent ! N-o să se întîmple nimic.
Broscoiul se căţără plin de zel pe locul eliberat de şofer, puse mîna pe volan, ascultă cu umilinţă prefăcută învăţăturile ce i se dădeau, apoi puse maşina în mişcare, dar foarte grijuliu şi încet la început, căci era hotărît să fie prudent.
Domnii dindărătul lui bătură din palme, aplaudîndu-l, şi Broscoiul îi auzi spunînd :
— Ce îndemînatică e ! închipuieşte-ţi, o spălătoreasă să conducă o maşină atît de bine de prima oară !
Broscoiul spori puţin viteza; apoi mai mult şi din ce în ce mai mult.
îi auzi pe domni strigînd :
— Bagă de seamă, spălătoreaso !
Aceasta îl supără şi începu să-şi piardă capul. Şoferul încercă să intervină, dar Broscoiul îl împinse cu cotul înapoi în scaunul lui şi luă viteză maximă. Aerul ce-l bătea în faţă, bîzîitul motorului, salturile elastice ale automobilului i se urcară la cap.
— Spălătoreasă, zău ? strigă el, fără să-i mai pese de nimic. Oho ! Eu sînt Broscoiul, cel care face să dispară automobile, care fărîmă porţile temniţelor, Broscoiul care scapă totdeauna ! Şedeţi liniştiţi şi veţi vedea ce înseamnă să conduci un automobil, căci sînteţi în mîna faimosului, isteţului, neînfricatului Broscoi !
Cu un strigăt de groază, toată lumea se ridică şi se năpusti asupra lui.
— Puneţi mîna pe el — strigară cu toţii — puneţi mîna pe Broscoi, urîciosul animal care ne-a furat maşina ! Legaţi-l, puneţi-l în lanţuri, tîrîţi-l la cea mai apropiată secţie de poliţie ! Jos cu neruşinatul şi periculosul Broscoi !
Dar vai ! ar fi trebuit să chibzuiască, să fie mai prudenţi, ar fi trebuit să-şi amintească să oprească mai întîi maşina, într-un fel oarecare, înainte de-a face una ca asta.
Rotind volanul într-o parte, Broscoiul dădu buzna cu maşina, cu un zgomot infernal, drept în tufărişul de la marginea drumului. Un salt puternic, o lovitură violentă şi roţile maşinii frămîntară noroiul gros al unei bălţi de adăpat caii.
Broscoiul se pomeni zburînd prin văzduh, cu ţîşnirea în înalt şi curba delicată a unei rîndunele. Îi plăcea mişcarea şi tocmai începuse să se întrebe dacă va continua aşa, pînă-i vor creşte aripi şi se va transforma într-o pasăre-Broscoi, cînd, buf !, căzu pe spate, în iarba moale şi bogată a unei poieni. Ridicîndu-se pe jumătate putu vedea automobilul în baltă, aproape scufundat; domnii şi şoferul, împiedicîndu-se în hainele lor lungi, se zbăteau nenorociţi prin apă.
Se ridică iute şi începu să fugă peste cîmpii cît putea de repede, strecurîndu-se prin gardurile vii care despărţeau proprietăţile, sărind şanţurile, pînă cînd îi pieri răsuflarea de oboseală şi trebui să încetinească pasul. Cînd îşi recăpătă suflul şi fu iar în stare să gîndească ceva mai liniştit, începu să chicotească şi din chicotit dădu în rîs. Rîse pînă trebui să se aşeze sub un tufiş.
— Iha-ha ! — ţipa într-un extaz de autoadmiraţie. Iar Broscoiul ! Broscoiul, ca de obicei, o scoate la cap ! Cine i-a făcut să-l ia în maşină ? Cine a reuşit să şadă în faţă, să ia aer ? Cine i-a convins să-l lase să vadă dacă poate conduce ? Cine i-a debarcat pe toţi într-o baltă ? Cine-a scăpat, zburînd voios şi neatins prin văzduh şi lăsîndu-i pe excursioniştii înguşti la minte, invidioşi şi fricoşi, în noroiul unde le e locul ? Fireşte, Broscoiul. Broscoiul cel deştept, marele Broscoi, dragul de Broscoi !
Apoi începu iar să cînte cu voce tare :
Maşina alerga mîndră,
Ferindu-se de noroi.
Cine-o duse drept în baltă ?
Inventivul domn Broscoi !
— Ah, ce inteligent sînt ! Ce inteligent, ce extraordinar de iute...
Un zgomot uşor, la oarecare depărtare înapoia lui, îl făcu să întoarcă capul, să vadă ce-i. Groază ! Jale ! Disperare !
Cam cu două ogoare în urmă, un şofer cu jambiere de piele şi doi jandarmi voinici se vedeau alergînd spre dînsul, cît îi ţineau picioarele.
Bietul Broscoi se ridică repede şi o zbughi iar, înspăimîntat. ”Vai de mine ! gîfîia el, alergînd anevoie. Ce dobitoc sînt ! Ce dobitoc îngîmfat şi uşuratic ! Iar am început să mă laud ! Iar am început să urlu şi să fac cîntece ! Iar am început să îndrug verzi şi uscate ! Vai de mine ! Vai de mine ! Vai de mine !"
Aruncă o privire şi observă cu strîngere de inimă că distanţa dintre el şi urmăritori se micşora. Continuă să alerge disperat, dar văzu că ei tot se apropiau întruna. îşi dădu toată osteneala cu putinţă să fugă mai tare, dar era un animal grăsuliu şi cu picioare scurte; distanţa scădea din ce în ce. Putea să-i audă, acum, aproape de tot, îndărătul lui. Fără să se mai uite pe unde păşea, gonea înainte, orbeşte, sălbatic, privind îndărăt, peste umăr, spre vrăjmaşul curînd triumfător, cînd deodată nu mai întîlni pămînt sub picioare, se zbătu după aer şi, bîldîbîc !, se văzu scufundat pînă la gît într-o apă adîncă, o apă iute, o apă care-l trăgea cu ea, cu o putere căreia nu i se putea împotrivi. îşi dădu atunci seama că, în spaima lui oarbă, intrase de-a dreptul în rîu !
Se ridică la suprafaţă şi încercă să se agaţe de trestiile şi stufărişul ce creşteau pe lîngă marginea apei, chiar sub mal, dar curentul era atît de puternic, încît i le smulgea din mîini. ”Vai de mine ! gîfîia bietul Broscoi. De-oi mai fura eu vreodată un automobil ! De-oi mai cînta eu vreodată un cîntec îngîmfat !" Apoi se scufundă şi ieşi iar la suprafaţă, înghiţind apă şi stropind în juru-i. în curînd văzu că se apropie de o gaură mare şi întunecoasă, săpată în mal, chiar deasupra capului său şi pe cînd curentul îl trăgea mai departe, întinse o labă, izbuti să se prindă de marginea găurii şi se ţinu. Apoi, încet şi anevoie, se smulse din apă şi se ridică, pînă ce putu în cele din urmă să-şi sprijine coatele de marginea găurii. Rămase astfel cîteva minute, pufăind şi gîfîind, sfîrşit de oboseală.
Pe cînd ofta şi sufla din greu, cu ochii îndreptaţi spre gaura întunecoasă din faţa lui, ceva mic şi strălucitor sclipi în adîncul ei, îndreptîndu-se spre dînsul. Cînd se apropie, o faţă începu a prinde contur în jurul licărului. Era o faţă binecunoscută.
Cafenie şi mică, cu mustăţi.
Gravă şi rotundă, cu urechi curăţele şi păr mătăsos.
Era Şoarecele-de-apă !

Sfarsitul partii a zecea

Emanuel.Selaru · Mesaj de **Emanuel.Selaru** » 24 Aug 2008, 21:57

Ooo da Cris, ai avut mare dreptate. Dar este strasnic autorul, sincer, are o imaginatie tare bogata. Cine ar vedea cartea asta si ar auzi de personajele ei, ar spune la prima vedere ca ar fi pierdere de timp daca ar citi-o. Dar, citind-o, privind la mesajul pe care vrea sa il transmita ea si la minunatul mod de a pune pe seama animalelor faptele oamenilor, si-ar da seama ca-i vorba de ceva minunat si, chiar i-ar placea fiecare personaj, si-ar da seama ca autorul a ales foarte bine cui sa ii dea rolurile. Astept partea a 11-ea!

cristina.vuscan · Mesaj de **cristina.vuscan** » 30 Aug 2008, 15:52

11
Lacrimi de căinţă şi plan de bătaie

Şoarecele scoase o lăbuţă cafenie, curăţică, îl apucă vîrtos pe Broscoi de ceafă, se opinti şi trase cu putere; iar Broscoiul, cufundat în apă, se ridică încet, dar sigur, deasupra marginii găurii, pînă cînd, în cele din urmă, se află teafăr şi sănătos în antreu. Era plin de nămol şi bălării, iar apa curgea şiroaie de pe el, dar se simţea la fel de fericit şi de bine dispus ca pe vremuri, acum că se vedea în casa unui prieten, iar fuga şi evadările trecuseră şi putea să lepede o deghizare nevrednică de el şi căreia îi era atît de greu să i se conformeze.
— Vai, Şoricelule ! se văită. Am trecut prin atîtea de cînd nu te-am mai văzut, nici nu-ţi poţi închipui ! Ce încercări, ce suferinţe, Şi Toate suportate cu atîta nobleţe ! Apoi, ce evadări, ce deghizări, ce şiretlicuri, şi toate puse la cale şi executate cu atîta iscusinţă ! La închisoare am fost, şi-am scăpat, bineînţeles ! într-un canal am fost aruncat, şi-am înotat la mal ! Am furat un cal, l-am vîndut pe-o sumă mare de bani ! I-am sucit pe degete pe toţi, i-am făcut să-mi cînte în strună ! A, sînt un Broscoi şi jumătate, fără îndoială ! Care crezi că a fost ultima mea ispravă ? Stai niţel să-ţi spun...
— Broscoiule — zise Şoarecele-de-apă, serios şi hotărît — du-te imediat sus şi scoate de pe tine zdreanţa asta de stambă, care parcă ar fi fost mai înainte a unei spălătorese; curăţă-te ca lumea, îmbracă-te cu haine de-ale mele şi încearcă să cobori arătînd cumsecade, dacă poţi; căci în viaţa mea n-am dat cu ochii de o fiinţă mai jerpelită, mai jegoasă şi care să inspire mai puţină încredere ca tine acum ! Hai, lasă vorba şi lăudăroşeniile şi cară-te ! O să am eu să-ţi spun ceva, mai tîrziu !
Broscoiul fu cît pe-aci să stea să răspundă şi el ceva. Se săturase să primească ordine de cînd era în închisoare, şi iată că iar începea muştruluiala; şi încă din partea unui Şoarece ! Dar se văzu deodată în oglinda de deasupra cuierului, cu boneta neagră, decolorată, căzută caraghios pe un ochi. Atunci se răzgîndi şi urcă foarte repede şi umil scările, spre camera de toaletă a Şoarecelui. Acolo se perie şi se spălă cumsecade, îşi schimbă hainele şi stătu îndelung în faţa oglinzii, contemplîndu-se cu mîndrie şi plăcere, zicîndu-şi ce idioţi fără pereche trebuie să fi fost toţi aceia care măcar pentru o clipă îl putuseră lua drept o spălătoreasă.
Cînd coborî, prînzul era servit, ceea ce îi făcu mare plăcere, căci de cînd cu masa excelentă oferită de ţigan, trecuse prin multe încercări grele şi făcuse multă mişcare. în timp ce mîncau, Broscoiul îi povesti Şoarecelui toate aventurile lui, stăruind în primul rînd asupra deşteptăciunii şi prezenţei lui de spirit în cazurile grele şi asupra isteţimii de care dăduse dovadă cînd se aflase la strîmtoare. Povestea ca şi cum totul nu fusese decît un şir lung de întîmplări nostime şi aventuroase. Dar cu cît vorbea şi se lăuda mai mult, cu atît Şoarecele devenea mai serios şi mai tăcut.
Cînd în cele din urmă obosi de-atîta vorbărie, se Scurseră cîteva clipe în tăcere, apoi Şoarecele spuse :
— Bine, Broscoiaşule, nu vreau să te mai supăr, după toate prin cîte ai trecut; dar, zău, nu-ţi dai seama cît ai fost de nerod ? Singur spui că ai fost pus în lanţuri, că ai zăcut în închisoare, că ai murit de foame, că ai fost urmărit, că ai tremurat de spaimă, că ai fost insultat, bruscat, zvîrlit ruşinos în apă — şi încă de o femeie. Unde vezi partea nostimă ? Şi toate astea pentru că trebuie neapărat să furi automobile. Ştii foarte bine că n-ai avut decît neplăceri din momentul cînd ai dat cu ochii de prima maşină. Dar dacă ţii neapărat să ai necazuri — cum ţi se întîmplă mereu la cinci minute după ce-ai pornit — de ce să le furi ? N-ai decît să fii invalid dacă ţi se pare interesant, n-ai decît să te ruinezi dacă vrei cu tot dinadinsul, dar de ce preferi să fii puşcăriaş ? Cînd ai de gînd să te cuminţeşti ? Gîndeşte-te la prietenii tăi şi încearcă să le faci cinste. Crezi că e o plăcere, pentru mine de pildă, să aud animalele, cînd mă văd trecînd : ”Uite-l pe ăla care e prieten cu puşcăriaşul ?"
Trebuie să-i lăsăm Broscoiului ce-i al lui şi să recunoaştem ca o trăsătură onorabilă în caracterul lui că, în fond, avea o inimă bună şi că niciodată nu se supăra cînd era dojenit de cei pe care-i ştia prieteni adevăraţi. Şi chiar cînd se îndîrjea în vreo chestiune, era, totuşi, în stare să vadă şi reversul medaliei. Pe cînd Şoarecele îi vorbea atît de serios, e drept că el îşi spunea întruna, cu revoltă lăuntrică : ”Ba era amuzant ! Cît se poate de amuzant !" şi tot scotea pe înfundate tot felul de sunete stranii, k-i-k-k-k şi p-î-h-h-h, de parcă ar fi pufnit sau ar fi apăsat pe sticle cu sifon. Totuşi, cînd Şoarecele sfîrşi, scoase un suspin adînc şi spuse foarte drăguţ şi smerit :
— Ai dreptate, Şoricelule ! Ce judecată sănătoasă ai tu totdeauna ! Da, am fost un nerod îngîmfat, văd foarte bine, dar de aici înainte am de gînd să fiu un Broscoi cuminte şi n-am să mai fac niciodată asemenea prostii. În ce priveşte automobilele, nu prea mai îmi arde de ele, de cînd cu baia asta din urmă în rîu. La drept vorbind, în timp ce mă sprijineam de marginea vizuinii tale, ca să-mi recapăt suflul, mi-a venit deodată o idee — o idee într-adevăr strălucită — în legătură cu bărcile cu motor. Ei haide ! nu te zbîrli aşa, băiete, nu te înfuria şi nu da din picioare; nu era decît o idee, să nu mai vorbim de ea acum. Hai să ne bem cafeaua, să fumăm o ţigară, să mai stăm de vorbă liniştiţi, apoi o să mă duc frumos la Broscoeşti, să mă îmbrac cu hainele mele şi să-mi văd de treabă, ca mai înainte. M-am săturat de aventuri. O să duc o viaţă liniştită, statornică, onorabilă, o să-mi văd de proprietatea mea, o s-o îmbunătăţesc şi o să mă mai îndeletnicesc cîte puţin cu grădinăritul, din cînd în cînd. Prietenii mei or să găsească oricînd masa pusă, cînd vor veni să mă vadă; şi-o să ţin o trăsură cu ponei, pentru plimbări prin împrejurimi, exact ca în vremurile vechi, de dinainte să fiu cuprins de neastîmpăr şi de sete de acţiune.
— O să te duci frumos la Broscoeşti ? strigă Şoarecele, scos din fire. Ce tot vorbeşti ? Vrei să zici că nu ştii nimic ?
— Ce să ştiu ? zise Broscoiul, pălind. Hai, Şoricelule, zi repede ! Nu mă cruţa ! Ce să ştiu ?
— Vrei să spui — strigă Şoarecele, bătînd cu pumnuleţul în masă — că n-ai auzit nimic de dihori şi de jderi ?
— Cei din Pădurea Sălbatică ? strigă Broscoiul, tremurînd din tot corpul. Nu, n-am auzit nici un cuvînt ! Ce-au făcut ?
— ...Cum au venit şi-au pus stăpînire pe Broscoeşti ? urmă Şoarecele.
Broscoiul îşi propti coatele pe masă şi bărbia pe labe. O lacrimă mare i se scurse din fiecare ochi, se revărsă şi căzu pe masă : pic, pic !
— Zi înainte, Şoricelule, — murmură apoi — spune-mi totul. Ce-a fost mai rău a trecut. Sînt iarăşi un animal în toată firea. Am să ştiu să îndur.
— Cînd ai păţit neplăcerea aceea — zise Şoarecele, rar şi apăsat — vreau să zic cînd ai dispărut din societate pentru un timp, din pricina acelei neînţelegeri în privinţa unui... unui automobil, ştii tu...
Broscoiul dădu doar din cap.
— Ei, bineînţeles că s-a vorbit destul de mult despre asta, pe aici — urmă Şoarecele — nu numai de-a lungul malului, dar chiar şi în Pădurea Sălbatică. Animalele s-au împărţit în două tabere, cum se întîmplă totdeauna. Cei de pe Malul Rîului ţineau cu tine şi ziceau că ai fost tratat într-un chip ruşinos şi că nu mai există dreptate în ţară, în ziua de azi. Dar animalele din Pădurea Sălbatică spuneau lucruri aspre, că aşa îţi trebuie, că era timpul să înceteze odată scandalul. Erau foarte îndîrjiţi şi spuneau în tot locul că se sfîrşise cu tine de data asta, că nu aveai să te mai înapoiezi niciodată, niciodată.
Broscoiul dădu iar din cap, în tăcere.
— Aşa sînt bestiile alea — continuă Şoarecele. Dar Sobolul şi Bursucul umblau şi spuneau întregii lumi că te vei întoarce, că vei face în fel şi chip pentru a te înapoia; că nu ştiau anume cum, dar te vei înapoia cu siguranţă !
Broscoiul începu să se îndrepte niţel în scaun şi să surîdă afectat.
— Ei dădeau argumente din istorie — urmă Şoarecele. Spuneau că n-a existat vreodată lege penală care să învingă îndrăzneala şi dovezi convingătoare ca ale tale, combinate cu puterea unei pungi grele. Şi s-au aranjat să-şi mute lucrurile la Broscoeşti, ca să poată dormi acolo, să-l ţină aerisit şi gata a te primi, atunci cînd te-ai întoarce. Bineînţeles că nici nu visau ce urma să se întîmple; totuşi, aveau bănuielile lor în privinţa celor din Pădurea Sălbatică. Acum ajung la partea cea mai dureroasă şi mai tragică din povestirea mea. într-o noapte întunecată, foarte întunecată — vîntul sufla năprasnic şi ploua grozav — o bandă de jderi, înarmaţi pînă în dinţi, s-a furişat, în tăcere, pe aleea trăsurilor, pînă sus, la intrarea principală. Totodată, o ceată de nevăstuici îndîrjite, înaintînd prin grădina de zarzavat, a pus stăpînire pe curtea din dos şi pe încăperile de serviciu, în timp ce o droaie de dihori, gata de harţă şi fără scrupule, a ocupat sera şi sala de biliard şi s-a postat la ferestrele-uşi ce dau spre peluză.
Sobolul şi Bursucul şedeau lîngă foc în sala de fumat, spunîndu-şi snoave şi nebănuind nimic, căci era o noapte în care nici un animal n-ar fi putut umbla pe-afară. Deodată, sceleraţii aceia afurisiţi au spart uşile şi au năvălit înăuntru, din toate părţile. Sobolul şi Bursucul s-au luptat cît au putut, dar în zadar. Erau neînarmaţi şi luaţi prin surprindere — şi, apoi, ce pot face doi contra a sute de animale ? Sălbaticii s-au năpustit şi le-au lovit crunt cu bastoanele pe bietele animale credincioase, apoi le-au izgonit afară în frig şi în ploaie, cu multe ocări şi necuviinţe !
Aici, nesimţitorului Broscoi îi scăpă un hohot de rîs, apoi se stăpîni şi încercă să ia un aer deosebit de solemn.
— Şi, de atunci, cei din Pădurea Sălbatică hălăduiesc la Broscoeşti — continuă Şoarecele — şi nu mai întreba cum ! Stau în pat cîte o jumătate de zi, dejunează cînd li se năzare, şi tot locul e într-un hal — aşa mi s-a spus — de ţi-e silă să priveşti în jur. îţi mănîncă proviziile, îţi beau vinul, fac glume pe socoteala ta, cîntă cîntece vulgare despre, hm, despre închisori, magistraţi şi poliţişti; cîntece oribile, pline de aluzii personale şi fără pic de umor. Şi le spun furnizorilor şi tuturor celor care vor să-i asculte că au venit să rămînă pentru totdeauna.
— Nu zău ! exclamă Broscoiul, ridicîndu-se în picioare şi punînd mîna pe un baston. Am eu grijă de asta !
— E-n zadar, Broscoiule ! strigă Şoarecele după el. Mai bine întoarce-te şi şezi, n-ai să reuşeşti decît să intri în încurcături !
Dar Broscoiul o şi pornise şi era cu neputinţă să mai fie reţinut. Cobora repede şoseaua, cu bastonul pe umăr, spumegînd de mînie şi bombănind de unul singur. Cînd ajunse, în sfîrşit, aproape de poarta principală a casei sale, deodată scoase capul de după gratii o nevăstuică lunguiaţă şi galbenă, înarmată cu o puşcă.
— Cine e ? întrebă aspru nevăstuica.
— Ia lasă prostiile ! făcu Broscoiul, foarte supărat. Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti astfel ? Ieşi afară imediat, că de nu...
Nevăstuica nu răspunse nimic, ci duse puşca la umăr. Broscoiul, prudent, se aruncă la pămînt, şi bang ! un glonţ îi şuieră pe deasupra capului.
Broscoiul, speriat, se ridică anevoie şi o luă la vale pe drum, cît îl ţineau picioarele. în timp ce fugea, o auzi pe nevăstuică rîzînd şi alte glasuri mici şi ascuţite i se alăturau şi tot rîdeau într-un chip nesuferit.
Se întoarse, foarte pleoştit, şi-i povesti totul Şoarecelui-de-apă.
— Ce ţi-am spus ? zise Şoarecele. E-n zadar. Au pus străji şi sînt toţi înarmaţi. Trebuie să aştepţi.
Dar Broscoiul încă nu se resemnase atît de repede. Aşadar, scoase barca şi o porni pe rîu în sus, spre locul unde grădina Broscoeştilor cobora pînă-n malul apei.
Cînd ajunse în faţa fostei sale locuinţe, se sprijini în vîsle şi scrută cu mare atenţie tot ţinutul. Totul părea paşnic, părăsit şi calm. Broscoiul văzu toată faţada conacului scînteind în razele soarelui de asfinţit, hulubi care se aşezau cîte doi sau trei pe coama acoperişului, grădina încărcată de flori, firul de apă care ducea pînă la hangarul bărcilor, podeţul de lemn ce trecea de-a curmezişul lui — totul liniştit, nelocuit, aşteptîndu-i parcă întoarcerea. O să încerce mai întîi la hangar, se gîndi. Războinic foarte, vîsli în sus spre gura canalului, şi tocmai trecea pe sub pod, cînd... poc !
O piatră mare, azvîrlită de sus, găuri fundul bărcii. Aceasta se umplu de apă, se scufundă, şi Broscoiul se văzu în luptă cu apa adîncă. Privind în sus, văzu doar doi dihori aplecaţi peste parapetul podului; îl supravegheau şi făceau mare haz.
— Data viitoare te nimerim în cap, Broscoiaşule ! îi strigară.
Broscoiul, indignat, înotă spre mal, în timp ce dihorii rîdeau unul mai tare ca celălalt, să li se facă rău şi mai multe nu.
Broscoiul făcu pe jos drumul obositor înapoi şi raportă încă o dată Şoarecelui-de-apă întîmplările lui descurajatoare.
— Bine, dar nu ţi-am spus ? strigă Şoarecele foarte supărat. Şi-acu', poftim ! Uite ce te-ai apucat să faci ! Mi-ai pierdut bunătate de barcă, la care ţineam atîta ! Asta ai făcut ! Şi-ai stricat frumuseţe de haine pe care ţi le împrumutasem ! Zău, Broscoiule, dintre toate animalele nesuferite, tu eşti cel mai... Mă mir cum reuşeşti să-ţi mai păstrezi niscaiva prieteni !
Broscoiul îşi dădu numaidecît seama cît de nepotrivit şi de nerod se purtase. îşi recunoscu greşelile şi încăpăţînarea şi-i ceru scuze Şoarecelui că-i pierduse barca şi-i stricase hainele. încheie spunînd, cu acea supunere sinceră care dezarma totdeauna criticile prietenilor săi şi îi cîştiga iarăşi de partea sa :
— Şoricelule ! Văd că am fost un Broscoi neînţelegător şi îndărătnic. De aici înainte, crede-mă, am să dau dovadă de umilinţă şi ascultare şi n-am să mai întreprind nimic fără povaţa ta binevoitoare şi fără învoirea ta !
— Dacă-i aşa, — zise bunul Şoarece, împăcat — sfatul meu pentru tine, avînd în vedere ora tîrzie, este să şezi jos şi să iei masa de seară, care va fi gata într-un minut. Şi să ai răbdare. Căci sînt încredinţat că nu putem face nimic pînă nu ne vedem cu Sobolul şi cu Bursucul, pînă nu aflăm ultimele lor noutăţi. Trebuie să ţinem sfat cu ei şi să le auzim părerea în această problemă grea.
— A, da, Sobolul şi Bursucul — zise Broscoiul, distrat. Ce mai e cu ei ? Uitasem cu totul de dînşii.
— Bine că ţi-ai adus aminte ! spuse Şoarecele. În timp ce tu te plimbai prin ţinut în automobile scumpe, galopai mîndru pe cai de rasă şi luai mese copioase, aceste animale credincioase trăiau fără acoperiş deasupra capului, oricît ar fi fost vremea de rea, duceau o viaţă aspră ziua şi dormeau pe tare noaptea. Ele vegheau asupra casei tale, patrulau la hotarele moşiei şi nu-i slăbeau din ochi pe dihori şi pe jderi, făcînd tot felul de proiecte şi de planuri în ce chip să-ţi dobîndească iar înapoi proprietatea. Nu meriţi să ai prieteni atît de credincioşi şi de devotaţi, Broscoiule, zău că nu. într-o zi, cînd va fi prea tîrziu, o să-ţi pară rău că nu i-ai preţuit mai mult cînd îi aveai !
— Sînt o bestie ingrată, ştiu — sughiţă Broscoiul, vărsînd lacrimi amare. Lasă-mă să mă duc să-i caut în noaptea rece şi întunecoasă, să împart cu ei mizeriile, să încerc să le dovedesc... Stai niţel ! Sînt sigur că am auzit clinchet de farfurii pe o tavă ! A sosit şi cina ta, în fine, uraa ! Hai, vino, Şoricelule !
Şoarecele îşi aminti că Broscoiul fusese la regim de închisoare vreme destul de îndelungată şi că se cuvenea, deci, să fie foarte îngăduitor cu el. Aşadar, îl urmă la masă şi, ca o bună gazdă, îl încurajă în sforţările lui straşnice de a se despăgubi pentru lipsurile trecute.
Tocmai terminaseră masa şi se înapoiaseră în fotoliile lor, cînd auziră o bătaie grea în uşă.
Broscoiul începu să se neliniştească, dar Şoarecele, făcîndu-i un semn misterios, se duse drept la uşă şi o deschise, şi iată că intră domnul Bursuc.
Arăta, în totul, ca unul care timp de mai multe nopţi nu putuse dormi în casa lui, în tihna şi cu micile comodităţi obişnuite. Ghetele îi erau pline de noroi şi toată persoana lui era foarte neîngrijită şi ciufulită. E adevărat că nu fusese niciodată un bărbat dichisit, domnul Bursuc, chiar şi în timpurile lui cele mai bune. Păşi cu o mutră solemnă spre Broscoi, dădu lăbuţa cu el şi zise :
— Bine ai venit acasă, Broscoiule ! Dar, ce spun ? Acasă ! Vai de venitul tău acasă ! Nefericit Broscoi !
Apoi îi întoarse spatele, se aşeză la masă, trase scaunul aproape şi se servi cu o bucată mare de plăcintă rece.
Broscoiul fu foarte alarmat de acest fel grav şi semnificativ de a-l saluta, dar Şoarecele îi şopti :
— Nu te sinchisi, fă-te că nu bagi de seamă; şi nu-i spune nimic acum. E totdeauna mohorît şi fără curaj cînd e nemîncat. Are să fie îndată alt animal.
Aşadar, aşteptară în tăcere şi, în curînd, auziră o altă bătaie în uşă, mai uşoară. Şoarecele, cu un semn către Broscoi, se duse la intrare şi-l băgă înăuntru pe Sobol, foarte jerpelit şi nespălat, cu rămăşiţe de fîn şi paie agăţate prin blană.
— Urra ! Iată-l pe dragul de Broscoi ! strigă Sobolul, cu faţa strălucind de bucurie. închipuiţi-vă că s-a întors ! şi începu să joace împrejurul lui. Nici n-am visat să te întorci aşa de curînd ! Se vede că te-ai aranjat să evadezi, Broscoi iscusit şi deştept ce eşti !
Şoarecele, alarmat, îi dădea coate; dar era prea tîrziu. Broscoiul şi începuse să pufăie şi să se umfle.
— Deştept ? Aş, de unde ! zise el. Prietenii mei zic că nu sînt deştept. N-am făcut decît să scap din cea mai bine păzită închisoare a Angliei, doar atît ! Am capturat un tren şi am fugit cu el, nimic mai mult ! M-am deghizat şi am străbătut ţinutul, jucînd farse tuturor pe care-i întîlneam, asta-i tot ! Aş, de unde ! Nu-s decît un animal nerod, asta sînt ! Am să-ţi spun vreo două dintre micile mele păţanii, Sobolule, şi să-ţi dai singur cu părerea !
— Bine, bine — zise Sobolul, îndreptîndu-se spre masa pusă — ce-ar fi să povesteşti în timp ce eu mănînc ? N-am mai luat o îmbucătură de azi-dimineaţă ! Vai de capul meu !
Şi se aşeză, servindu-se din belşug cu friptură rece şi cu murături.
Broscoiul luă o poziţie ţanţoşă, în mijlocul covorului din faţa sobei, băgă mîna în buzunar şi scoase un pumn de arginţi.
— Ia te uită ! strigă el, împrăştiindu-i. Nu-i prea rău, ce zici, pentru o treabă de cîteva minute ? Şi cum crezi că o făcui şi pe-asta, Sobolule ? Negoţ de cai ! Zău aşa !
— Zi-nainte, Broscoiule ! spuse Sobolul, cu mult interes.
— Broscoiule, te rog, isprăveşte ! zise Şoarecele. Şi tu, Sobolule, nu-i mai da ghes, cînd ştii cu cine ai de-a face; mai bine spune-ne cît mai degrabă care e situaţia şi ce avem mai bun de făcut, acum că s-a întors Broscoiul !
— Situaţia e cît se poate de proastă — răspunse morocănos Sobolul — şi, cît priveşte ce avem de făcut, zău dacă ştiu ! Bursucul şi cu mine am tot dat tîrcoale locului, zi şi noapte. E mereu acelaşi lucru. Străji la tot pasul, ţevi De puşcă îndreptate asupra noastră, pietre ce ni se aruncă în cap; veşnic cîte un animal la pîndă — şi, cînd ne văd, aoleu, ce mai rîd ! Asta mă supără cel mai mult !
— E o situaţie foarte dificilă ! zise Şoarecele, reflectînd adînc. Dar mi se pare că văd acum, cînd mă gîndesc bine, ce-ar trebui de fapt să facă Broscoiul. Am să vă spun. Ar trebui să...
— Ba n-ar trebui deloc ! izbucni Sobolul, cu gura plină. Nimic de felul acesta ! Tu nu înţelegi. Ceea ce ar trebui, ar trebui să...
— Ei bine, nici nu mă gîndesc ! strigă Broscoiul ieşindu-şi din sărite. N-am să primesc ordine de la voi, măi băieţi ! La urma urmei, e vorba despre casa mea şi ştiu foarte bine ce am de făcut şi am să vă spun imediat. Am să...
Ajunseseră să vorbească toţi trei odată, cît puteau de tare, şi făceau un zgomot asurzitor, cînd se auzi un ţiuit răspicat :
— Tăceţi din gură, toţi, imediat ! şi îndată toţi se potoliră.
Era Bursucul, care, după ce-şi terminase plăcinta, se întorsese cu scaunul spre ei şi-i privea cu asprime. Cînd văzu că le cîştigă atenţia şi că aşteptau cu toţii să le vorbească, se întoarse din nou către masă şi se servi cu brînză. Şi atît era de mare respectul ce-l inspirau însuşirile serioase ale acestui admirabil animal, încît nimeni nu mai suflă o vorbă pînă cînd el nu-şi termină complet cina şi-şi scutură firimiturile de pe genunchi. Broscoiul se cam agita pe locul lui, dar Şoarecele îl reţinea cu energie.
Cînd Bursucul termină de mîncat, se sculă de pe scaunul lui şi stătu în faţa focului, meditînd adînc. în cele din urmă vorbi :
— Broscoiule ! zise el sever. Animal mic, rău şi păcătos ce eşti ! Nu ţi-e ruşine de tine însuţi ? Ce crezi că ar fi zis taică-tău, bătrînul meu prieten, dacă ar fi fost aici în seara asta şi ar fi ştiut de toate purtările tale ?
Broscoiul, care stătuse pînă acum pe canapea, cu picioruşele în sus, se întoarse cu faţa în jos, scuturat de sughiţuri de plîns şi de pocăinţă.
— Ei haide, lasă ! urmă Bursucul, cu mai multă indulgenţă. Nu te mai necăji. Lasă plînsul. Ce-a fost a fost, să întoarcem foaia şi să începem o viaţă nouă. Dar să ştiţi că ce spune Sobolul e foarte adevărat. Dihorii stau la pîndă la tot pasul, şi sînt cele mai bune santinele. E cu totul inutil să ne gîndim să atacăm. Sînt prea puternici faţă de noi.
— Atunci, s-a isprăvit — sughiţă Broscoiul, plîngînd cu faţa în pernele canapelei. Mă duc să mă înrolez în armată şi n-am să mai văd niciodată scumpul meu Broscoeşti.
— Curaj, puişorule ! zise Bursucul. Sînt mai multe căi de a recuceri o cetate decît s-o iei cu asalt. încă nu mi-am spus ultimul cuvînt. Am să vă spun acum o mare taină.
Broscoiul se ridică încet şi-şi şterse ochii. Simţea o atracţie deosebită pentru secrete, deoarece niciodată nu le putea păstra. îi plăcea acea senzaţie de prihănire şi de emoţie care-l încerca atunci cînd se ducea şi i-l încredinţa altui animal, după ce promisese solemn că n-are să-l divulge.
— Există o trecere subterană — zise Bursucul apăsat — care duce de pe malul apei, nu departe de aici, chiar pînă în mijlocul conacului.
— A, prostii, Bursucule ! zise Broscoiul. Ai ascultat poveştile născocite prin cîrciumile din împrejurimi ! Fiecare petic al Broscoeştilor mi-e cunoscut, pe dinăuntru şi pe afară. Nici gînd de aşa ceva !
— Tinere, — zise Bursucul foarte sever — tatăl tău, care era un animal respectabil, cu mult mai respectabil decît alţii pe care-i cunosc, a fost un bun prieten de-al meu şi mi-a încredinţat multe, pe care ţie nici prin gînd nu i-ar fi trecut să ţi le spună. El a descoperit acel tunel; nu l-a făcut el, bineînţeles; a fost făcut cu sute de ani mai înainte s-ajungă el a trăi acolo. L-a reparat şi l-a curăţat, gîndindu-se că s-ar putea să fie de folos vreodată; în caz de necazuri sau primejdii. El mi l-a arătat. ”Nu-i spune nimic feciorului meu — mi-a spus el. E băiat bun, dar foarte uşuratic şi nestatornic din fire; şi nu-şi poate ţine gura, pentru nimic în lume. Dacă vreodată ajunge cu adevărat la ananghie şi i-ar putea fi de folos, atunci poţi să-i spui despre coridorul secret, mai înainte nu."
Celelalte animale îl priviră cu băgare de seamă pe Broscoi, ca să vadă cum primea vestea aceasta. Broscoiul fu, mai întîi, înclinat să se burzuluiască, dar apoi se însenină îndată, ca un băiat bun ce era.
— Da, da — zise el — poate că sînt, într-adevăr, cam vorbăreţ. Un personaj cu atîţia prieteni ca mine — se adună amicii în jurul meu, ne tachinăm, facem glume strălucite, spunem năzbîtii amuzante şi odată mă pomenesc că mi s-a dezlegat limba. Ce să fac, am darul conversaţiei. Mi s-a spus chiar că ar trebui să ţin un salon, nu ştiu ce-o fi aia. Ei, dar n-are a face. Zi înainte, Bursucule. Cum are să ne scoată din încurcătură tunelul ăsta al dumitale ?
— Am aflat cîteva lucruri acum, de curînd — urmă Bursucul. L-am pus pe Lutru să se deghizeze în hornar, cu mături şi perii pe spinare, şi să întrebe la uşa din dos dacă n-au de lucru pentru el. Aşa am aflat că mîine seară o să fie un ospăţ mare. E ziua cuiva — cred că a Căpeteniei de Jderi — şi toţi jderii or să se adune în sufrageria cea mare. Au să mănînce, au să bea şi au să petreacă, fără să bănuiască nimic. N-or să fie nici puşti, nici săbii, nici bastoane, nici un fel de arme !
— Dar santinelele or să fie la posturile lor, ca de obicei — observă Şoarecele.
— Exact — zise Bursucul — tocmai pe asta mă bizui. Jderii au să se încreadă cu totul în santinelele lor atît de bune. Şi aici intră în joc tunelul. Acest preţios tunel ne scoate chiar în cămara de lîngă sufragerie.
— Aha, raftul ăla care se mişca, în cămară — exclamă Broscoiul. Acum înţeleg !
— Ne furişăm binişor pînă în cămara sufrageriei... — exclamă Sobolul.
— ...cu pistoale şi săbii şi bastoane — strigă Şoarecele.
— ...şi ne năpustim asupra lor — zise Bursucul.
— ...şi-i batem, şi-i batem, îi batem de-i cotonogim ! strigă Broscoiul entuziasmat, alergînd jur-împrejurul odăii şi sărind peste scaune.
— Foarte bine — zise Bursucul, reluîndu-şi felul lui obişnuit, liniştit, de-a fi — aşadar, planul nostru este pus la cale şi nu mai aveţi de ce să discutaţi şi să vă dondăniţi. Aşa, acum e tîrziu şi aţi face bine să mergeţi cu toţii la culcare. Aranjăm tot ce va mai trebui mîine, în cursul dimineţii.
Broscoiul, bineînţeles, se arătă disciplinat şi merse la culcare o dată cu toţi ceilalţi. Nici nu se gîndea să se împotrivească, deşi neastîmpărul lui era prea mare ca să doarmă. Avusese însă o zi grea, cu întîmplări de tot felul. Cearşafurile şi cuverturile erau binevenite şi mîngîietoare, după paiele, şi acelea puţine, aşternute pe duşumeaua unei celule reci; trecuseră doar cîteva secunde de cînd pusese capul pe pernă, şi sforăia fericit. Bineînţeles, visă o mulţime de lucruri : şosele care o luau la fugă cînd avea nevoie de ele, canale care goneau după el şi îl prindeau, o namilă de barcă ce intra plutind în sufrageria cea mare, încărcată cu rufele din săptămîna aceea, tocmai pe cînd el dădea un banchet; apoi, se găsea singur, în tunelul secret, luptîndu-se să înainteze, dar tunelul începea deodată a se suci şi a se răsuci, apoi se scutura şi şedea pe coadă. Totuşi, în cele din urmă, se văzu înapoi la Broscoeşti, voios şi triumfător, iar toţi prietenii, strînşi împrejurul lui, îl asigurau cu seriozitate că era într-adevăr un Broscoi deştept.
Dormi pînă tîrziu a doua zi dimineaţă şi, cînd coborî, văzu că celelalte animale îşi terminaseră micul dejun cu cîtva timp înainte. Sobolul o ştersese undeva singur, fără să spună nimănui unde se duce. Bursucul şedea în fotoliu, citind gazeta, şi nu-şi făcea griji cîtuşi de puţin în legătură cu ce avea să se întîmple în acea seară. Şoarecele, pe de altă parte, alerga de colo-colo prin odaie, cu braţele pline de arme de tot felul — pe care le împărţea în patru grămezi mici, pe duşumea — şi, în timp ce alerga, tot vorbea aţîţat :
— O sabie pentru Şoarece, o sabie pentru Sobol, o sabie pentru Broscoi, o sabie pentru Bursuc ! Un pistol pentru Şoarece, un pistol pentru Sobol, un pistol pentru Broscoi, un pistol pentru Bursuc !
Şi tot aşa bombănea mereu, monoton şi ritmic, iar cele patru grămăjoare creşteau şi tot creşteau.
— Foarte frumos, Şoricelule, — zise acum bursucul, privind peste marginea jurnalului spre micul animal care muncea de zor — nu zic că faci rău. Dar să ne vedem odată trecuţi de dihori, cu păcătoasele lor de puşti, şi vă spun eu că nu vom avea nevoie de nici un fel de săbii sau pistoale. Noi patru, cu ciomegele noastre, odată intraţi în sala de ospăţ, curăţăm locul de toţi bandiţii ăia în cinci minute. Aş fi făcut eu singur treaba asta, dar n-am vrut să vă lipsesc de petrecere !
— Nu strică să fii precaut — răspunse Şoarecele gînditor, lustruind o ţeavă de pistol de mîneca hainei şi privind-o de aproape.
Broscoiul, după ce-şi terminase micul dejun, găsi un ciomag gros şi tot lovea cu el prin aer, cotonogind animale închipuite.
— Le arăt eu lor ! Mi-a furat casa, bandiţii !
— Nu se zice mi-a furat, Broscoiule, ci mi-au furat. învaţă-te să vorbeşti corect — zise şoarecele.
— Ce tot îl pisezi ? interveni Bursucul morocănos. Ce nu e corect ? Aşa spun şi eu, şi dacă spun eu aşa, puteţi să spuneţi şi voi.
— Nu te supăra ! zise Şoarecele umil. Dar sînt sigur că se zice : ”Bandiţii au furat !"
— Ia mai slăbeşte-mă ! Vorba e că i-a furat casa bandiţii şi că trebuie s-o luăm înapoi.
— Bine, cum vreţi ! zise Şoarecele.
Aproape că nu mai ştia nici el cum e bine. Se retrase într-un colţ, de unde putea fi auzit bombănind : ”Mi-a furat, mi-au furat, mi-a furat, mi-au furat...", pînă cînd Bursucul îl repezi şi-i spuse să-şi înveţe lecţia de gramatică afară.
Acum iată că dădu buzna în odaie Sobolul, care părea foarte mulţumit de sine.
— M-am distrat de minune ! începu el de îndată. I-am supărat foc pe dihori.
— Sper că ai fost prudent, Sobolule ? întrebă Şoarecele îngrijorat.
— Cred şi eu — răspunse Sobolul, sigur de sine. Mi-a venit ideea asta cînd m-am dus la bucătărie, să păstrez caldă mîncarea Broscoiului. Am găsit acolo rochia aia veche de spălătoreasă, atîrnată la uscat în faţa focului. M-am îmbrăcat cu ea şi mi-am pus şi boneta şi şalul — şi pe-aci ţi-e drumul, drept la Palatul Broscoeştilor, mîndru nevoie-mare. Bineînţeles, santinelele erau la posturi, cu puştile pe umăr. Au strigat : ”Care-i acolo ?" şi toate prostiile lor. ”Bună dimineaţa, boierilor ! eu, de colo, foarte respectuos. Nu cumva aveţi ceva de spălat astăzi ?" Ei s-au uitat la mine dispreţuitor, foarte mîndri şi ţepeni, şi-au zis : ”Pleacă de aici, spălătoreaso ! Nu spălăm cînd sîntem de gardă." ”Poate altă dată ?" zic eu. Ho, ho, ho ! Nu-i aşa că am fost nostim, Broscoiule ?
— Biet animal uşuratic ! zise Broscoiul, foarte de sus.
Adevărul este că era nemaipomenit de gelos pe Sobol, pentru ceea ce făcuse. Era exact ceea ce i-ar fi plăcut lui însuşi să facă, dacă s-ar fi gîndit el mai întîi la asta şi n-ar fi dormit pînă atît de tîrziu.
— Cîţiva dintre dihori s-au înroşit de mînie — urmă Sobolul — şi sergentul care îi comanda mi-a spus scurt : ”Ia şterge-o, muiere, şterge-o şi Nu-mi ţine oamenii la taclale în post !" ”S-o şterg ? zic eu. O s-o şteargă alţii, foarte curînd !"
— Vai, Sobolaşule, cum ai putut ? exclamă Şoarecele, speriat.
Bursucul lăsă jos jurnalul.
— îi vedeam cum îşi ciuleau urechile şi se priveau unul pe celălalt — continuă Sobolul — şi apoi sergentul le-a zis : ”N-o luaţi în seamă; nu ştie ce vorbeşte." ”Nu, zău ? eu, de colo. Ei, să vă mai spun doar atît : Fata mea spală pentru domnul Bursuc, ca să vedeţi dacă ştiu sau nu ştiu ce vorbesc. Las' c-o să ştiţi şi voi, acuşi, acuşi ! O sută de Bursuci însetaţi de sînge, înarmaţi cu carabine, au să atace Broscoeştii chiar în noaptea asta, pe la grajduri. Şase bărci pline de Şoareci, cu pistoale şi cuţite, au să vină în sus pe apă şi au să debarce în grădină; în timp ce un detaşament de elită format din Broscoi, cunoscuţi sub numele de «Inimă-de-Leu» şi avînd ca deviză : «Moarte sau glorie !», or să asalteze livada şi or să zdrobească totul în calea lor, în strigăte de răzbunare. N-or să vă mai rămînă multe de spălat, praf or să vă facă, dacă n-o ştergeţi cît mai aveţi timp !" Apoi am fugit şi, cînd nu mai puteam fi văzut, m-am ascuns; şi pe urmă m-am furişat înapoi, tîrîndu-mă prin şanţ, şi i-am spionat prin gardul viu ce mărgineşte şanţul. Erau cu toţii cît se poate de nervoşi şi de zăpăciţi, alergau în neştire de colo pînă colo, se împiedicau unii de alţii, fiecare le dădea ordine celorlalţi şi nimeni nu asculta. Sergentul tot trimitea patrule de dihori spre cele mai îndepărtate colţuri ale proprietăţii, iar apoi îi trimitea pe alţii să-i cheme înapoi. I-am auzit discutînd între ei : ”Asta-i de-a jderilor; ei să stea frumos în sala de ospăţ, la benchetuială, discursuri, cîntece şi de-alde astea, în timp ce noi trebuie să stăm de gardă, în frig şi-n întuneric — şi, pînă la urmă, să fim tăiaţi bucăţi de nişte Bursuci însetaţi de sînge !"
— Ah, Sobol nerod ce eşti ! Strigă Broscoiul. Ai stricat totul !
— Sobolule, — zise Bursucul, în felul lui obişnuit, simplu şi liniştit — îmi dau seama că ai mai multă minte în degetul tău mic decît au alte animale în tot trupul lor plin de grăsime. Ai lucrat minunat şi încep să-mi pun speranţe mari în tine. Bravo, Sobolule ! Eşti băiat deştept !
Broscoiul se sufoca de gelozie, mai ales că nu putea descoperi deloc ce era atît de isteţ în ce făcuse Sobolul. Din fericire pentru el, înainte să-şi poată arăta supărarea şi să se expună ironiilor Bursucului, sună clopoţelul pentru masă.
Fu un prînz simplu, dar consistent : slănină prăjită pe fasole cu bob mare şi budincă de macaroane. Cînd termină masa, Bursucul se instală într-un fotoliu, zicînd :
— Aşa, acum avem gata planul de bătaie pentru la noapte şi cred c-o să se facă destul de tîrziu pînă sfîrşim toată treaba; aşa că eu încerc să aţipesc niţel, pînă una-alta.
îşi trase o basma peste obraz şi curînd prinse a sforăi.
Şoarecele, îngrijorat şi activ, îşi reluă imediat pregătirile şi începu iar să alerge printre cele patru grămăjoare, tot mormăind :
— O-centură-pentru-Şoarece, o-centură-pentru-Sobol, o-centură-pentru-Broscoi, o-centură-pentru-Bursuc !
şi tot aşa, cu fiecare lucru nou pe care-l scotea, încît părea că n-are să mai sfîrşească niciodată.
— Aşa că Sobolul îl luă pe Broscoi de braţ, îl duse afară, la aer, îl împinse într-un scaun de răchită şi îl puse să-i povestească toate aventurile lui, de la început pînă la sfîrşit, ceea ce Broscoiul abia aştepta. Sobolul ştia să asculte cu luare-aminte şi Broscoiul — nefiind nimeni de faţă care să-i controleze afirmaţiile sau să-l critice într-un spirit neamical — îşi dădu drumul. într-adevăr, multe din cele povestite ţineau mai degrabă de categoria celor ”ce-s-ar-fi-întîmplat-de-mi-ar-fi-dat-prin-gînd-la-timp-şi-nu-cu-zece-minute-mai-tîrziu". Acestea sînt totdeauna aventurile cele mai frumoase şi mai pline de viaţă; şi de ce nu le-am numi ale noastre, cu aceeaşi îndreptăţire ca şi pe cele, cam nepotrivite, care se întîmplă în realitate ?

Sfarsitul partii a unsprezecea

Emanuel.Selaru · Mesaj de **Emanuel.Selaru** » 30 Aug 2008, 23:35

Foarte frumoasa si partea aceasta Cris, dar si amuzanta. Am ras pe cinste de "Mi-a furat/mi-au furat"... Simpatic Domnul Broscoi. Sa vedem ce o sa mai faca.

Forumul organizatiei Pontes - www.pontes.ro

Vantul prin salcii

Vantul prin salcii (Partea a saptea)

Re: Vantul prin salcii (Partea a saptea)

Vantul prin salcii (Partea a opta)

Re: Vantul prin salcii (Partea a opta)

Vantul prin salcii (Partea a noua)

Re: Vantul prin salcii (Partea a noua)

Vantul prin salcii (Partea a zecea)

Re: Vantul prin salcii (Partea a zecea)

Vantul prin salcii (Partea a unsprezecea)

Re: Vantul prin salcii (Partea a unsprezecea)