Vantul prin salcii

[cristina.vuscan]

1
Malul apei

Sobolul muncise din greu, toată dimineaţa, curăţîndu-şi, de primăvară, căsuţa, întîi cu mătura, apoi cu cîrpa; iar la urmă se cocoţase pe scări, pe mese şi pe scaune, cu o bidinea şi o căldare cu var, şi lucrase pînă ce-şi simţise gîtul şi ochii plini de praf şi braţele îi atîrnau grele şi obosite.
Primăvara plutea prin văzduh, deasupra lui, şi zvîcnea în adîncul pămîntului, sub el şi împrejurul lui, străbătînd pînă şi întunecoasa şi micuţa-i locuinţă cu suflul ei de nelinişte şi de dor. Nu e de mirare deci că, deodată, Sobolul, zvîrlind jos bidineaua, zise :
— La naiba ! Să mă slăbească ! Mai dă-o încolo de curăţenie !
Şi o zbughi din casă, fără să-şi pună măcar haina pe el. Parcă-l chema de sus un glas poruncitor, căruia nu i se putea împotrivi. Se îndreptă spre micul tunel ce ducea drept în sus şi care, în cazul lui, dădea în drumul pentru trăsuri, presărat cu pietriş, pe care-l aveau în stăpînire animalele cu locuinţe mai aproape de soare şi de aer. Zgîrie şi zgîndări şi rîcîi şi săpă, şi iar săpă şi rîcîi şi zgîndări şi zgîrie, lucrînd de zor cu lăbuţele şi mormăind în sinea lui :
”Mergem sus ! Mergem sus !", pînă cînd — zdup ! — botul îi răzbi la lumina soarelui şi se pomeni rostogolindu-se în iarba caldă a unei poiene mari.
”Frumos e ! îşi zise Sobolul. E mai frumos decît să văruieşti !" Razele soarelui îi cădeau fierbinţi pe blană, adieri blînde îi mîngîiau fruntea înfierbîntată şi — după pustnicia în care trăise timp atît de îndelungat, în casa lui de sub pămînt — ciripiturile vesele ale păsărelelor îi izbeau urechea amorţită ca nişte strigăte de bucurie. Săltînd pe toate patru picioarele dintr-o dată şi pătruns de dragoste de viaţă şi de bucuriile primăverii fără de văruit, îşi urmă drumul, străbătînd poiana, pînă ajunse la gardul viu care mărginea capătul celălalt.
— Opreşte-te ! îi zise un iepure bătrîn, postat în deschizătura gardului. Cincizeci de bănuţi taxa de trecere pe şoseaua particulară !
Fu dat peste cap într-o secundă de către Sobolul nerăbdător şi plin de dispreţ, care continuă să ţopăie de-a lungul celuilalt hotar al poienii, bătîndu-şi joc de neamurile iepurelui, ce-şi scoseseră în grabă căpşoarele din găurile lor, să vadă care era pricina neînţelegerii.
— Spanac ! le mai trînti el ironic, şi dus fu, înainte ca iepuraşii să fi putut găsi un răspuns demn şi satisfăcător.
Atunci începură să se certe între ei.
— Ce dobitoc eşti ! De ce nu i-ai spus...
— De ce nu i-ai spus tu...
— Ar fi trebuit să-i aminteşti...
Şi aşa mai departe, cum se obişnuieşte în asemenea cazuri; dar bineînţeles că era prea tîrziu, ca întotdeauna.
Totul părea prea frumos ca să fie adevărat. Hoinărea zorit de colo pînă colo prin poieni, de-a lungul hotarelor de tufişuri, prin pădurici, şi găsea pretutindeni păsări clădindu-şi cuibul, flori îmbobocind, frunze zvîcnind din muguri — toate voioase şi lucrînd cu spor. Şi în loc să-l mustre conştiinţa şi să-i şoptească înţepîndu-l ca un ghimpe : ”Văruitul !", el nu simţea decît ce încîntător era să fii singurul leneş printre toţi aceşti cetăţeni gospodari.
îşi simţi fericirea fără de margini cînd, tot hoinărind fără nici o ţintă, se pomeni deodată la marginea unui rîu ce venea cu ape mari. În viaţa lui nu mai văzuse un rîu — acest animal neted şi lucios, sinuos şi puternic, care gonea şi chicotea, care apuca toate cîte le întîlnea în cale cu un gîlgîit şi le dădea iar drumul, în hohote de rîs, ca să se arunce din nou spre alţi tovarăşi de joacă, ce se smulgeau la rîndul lor din strînsoarea sa şi erau iarăşi prinşi şi ţinuţi. Nu era totul decît tremur şi înfiorare, sclipiri şi luciri, foşnet şi vîrtej, şoaptă şi spume.
Sobolul era vrăjit, încîntat, fascinat. Mergea pe lîngă rîu aşa cum mergi, cînd eşti foarte mic, lîngă cineva care te ţine sub vraja unor povestiri minunate. Şi, cînd în cele din urmă obosi, se aşeză pe mal, în timp ce apa tot mai murmura fără de astîmpăr, istorisindu-i în şoaptă, una după alta, cele mai frumoase poveşti din lume, trimise din inima pămîntului, spre a fi spuse în cele din urmă mării celei veşnic nesăţioase.
Şi, cum şedea pe iarbă şi privea de-a curmezişul rîului, ochii i se opriră la o gaură întunecoasă din celălalt mal, chiar deasupra nivelului apei, şi, visător, începu să se gîndească ce simpatică locuinţă ar fi una ca asta pentru un animal cu puţine nevoi, căruia i-ar plăcea să aibă o minunăţie de reşedinţă de vară, acolo, departe de zgomot şi de praf. în timp ce tot privea, ceva strălucitor şi mic păru că sclipeşte în inima casei, dispăru, apoi sclipi din nou, ca o stea mititică. Dar cu greu putea fi o stea, într-un loc atît de ciudat; şi prea era mică şi strălucitoare ca să poată fi un licurici. Pe cînd privea, luminiţa îi făcu semn şi mărturisi astfel că era un ochi, în jurul căruia o feţişoară începu să prindă contur, ca un cadru în jurul unui tablou. O feţişoară oacheşă, cu mustăţi.
O feţişoară rotundă şi gravă, cu aceeaşi lumină în ochi care îi atrăsese la început băgarea de seamă. Urechi mici şi curăţele şi păr bogat şi mătăsos.
Era Şoarecele-de-apă !
Cele două animale stătură locului şi se priviră cu luare-aminte.
— Bună ziua, Sobolule ! zise Şoarecele-de-apă.
— Bună ziua, Şoarece ! zise Sobolul.
— Nu vrei să vii pînă la mine ? întrebă apoi Şoarecele.
— Ţi-e uşor să vorbeşti — zise cam cu ciudă Sobolul, care era nou într-ale apei.
Şoarecele nu răspunse nimic, ci se aplecă, dezlegă o funie şi o trase spre dînsul ; apoi, uşurel, sări într-o barcă mică, pe care Sobolul nici n-o observase. Era vopsită cu albastru pe dinafară, cu alb pe dinăuntru, avea exact loc cît pentru două animale şi cîştigă de îndată inima Sobolului, deşi el nu-i înţelegea încă pe deplin rostul.
Şoarecele vîsli cu iscusinţă, trecu apa şi opri barca. Apoi îi întinse Sobolului laba dinainte, în timp ce acesta cobora cu mare băgare de seamă.
— Ţine-te de mine ! zise el. Hai, acu' păşeşte iute !
şi, spre marea lui mirare şi încîntare, cu o secundă mai tîrziu, Sobolul se văzu şezînd în partea dinapoi a unei bărci adevărate.
— Ce zi minunată ! zise el, pe cînd Şoarecele împinse barca de la mal, punînd iarăşi laba pe vîsle. Ştii că pînă acum n-am fost în viaţa mea într-o barcă ?
— Cum ? exclamă Şoarecele, rămînînd cu gura căscată. N-ai mai fost... în viaţa ta... într-o... n-ai fost ?... Asta-i bună, dar atunci ce-ai făcut ?
— Este chiar atît de plăcut ? întrebă Sobolul cu sfială, deşi începuse a se convinge singur cînd se rezemă de jilţul său şi privi pe rînd perniţele, vîslele, furcheţii şi tot dichisul nemaipomenit al bărcii, care începuse să alunece uşor sub el.
— Plăcut ? Nu există ceva mai minunat ! zise solemn Şoarecele-de-apă, aplecîndu-se înainte spre a lovi apa. Crede-mă, prietene, nu e nimic pe lume mai frumos decît să te laşi dus de barcă. Să te laşi dus — urmă el visător — doar dus... de barcă... să te laşi dus...
— Ia seama, Şoarece ! strigă Sobolul deodată.
Era prea tîrziu. Barca izbi malul cu toată puterea. Visătorul, vîslaşul cel vesel, zăcea pe fundul bărcii, cu călcîiele în aer.
— ...dus de barcă... sau pe fundul ei — continuă Şoarecele, ridicîndu-se cu un rîs voios. în ea sau pe lîngă ea, n-are importanţă. Nimic nu pare să aibă importanţă, asta-i frumuseţea. Fie că pleci, fie că nu, fie că ajungi la destinaţie, fie că te trezeşti în altă parte sau că nu ajungi nicăieri, ai tot timpul ce să faci şi nu faci nimic deosebit; şi, după ce ai sfîrşit ce aveai de făcut, tot te mai aşteaptă ceva, de care te poţi ocupa dacă-ţi place, dar de care ai prefera să nu te apuci. Ascultă ! Dacă într-adevăr n-ai nimic de făcut azi-dimineaţă, ce-ar fi să o luăm amîndoi pe rîu în jos şi să petrecem ziua împreună ?
Sobolul juca din degetele de la picioare, în semn de bucurie, îşi umflă pieptul într-un suspin de mulţumire şi se rezemă fericit înapoi, pe pernele moi.
— Ce minunat am să petrec ! exclamă el. Să pornim de îndată !
— Stai niţel ! strigă Şoarecele.
Petrecu funia de care era legată barca printr-un inel fixat la debarcaderul casei, apoi se vîrî iar în gaura lui de pe mal şi reapăru după scurt timp, clătinîndu-se sub povara unui coş de nuiele îndesat cu mîncare.
— Aşază-l sub picioare — zise el către Sobol, în timp ce cobora coşul în barcă.
Apoi dezlegă funia şi apucă din nou vîslele.
— Ce e înăuntru ? întrebă Sobolul, care murea de curiozitate.
— Pui rece — răspunse Şoarecele scurt — limbă rece, viţel rece, şuncă fiartă, heringi marinaţi, salată, pateuri, raţă sălbatică, mezeluri, bere, limonadă, sifon...
— Pentru numele lui Dumnezeu, opreşte-te ! strigă Sobolul în extaz. E prea mult !
— Crezi ? întrebă Şoarecele, devenind serios. Cam atîta iau cu mine de obicei în excursii din astea mici; şi, totuşi, celelalte animale veşnic spun că sînt zgîrcit la porţii.
Sobolul nici nu mai asculta. Absorbit de noua viaţă pe care o descoperea, îmbătat de scînteierea şi de tremurul rîului, de mirosuri, sunete şi soare, muiase o labă în apă, trăgînd o dîră lungă, şi visa cu ochii deschişi. Şoarecele-de-apă, ca un bun tovarăş ce era, vîslea înainte şi se silea să nu-l deranjeze.
— îmi plac grozav hainele tale, băiatule — zise el, după ce trecuse în felul ăsta cam o jumătate de oră. Am de gînd să-mi fac şi eu o haină de gală din catifea neagră, îndată ce o să-mi permită mijloacele.
— Iartă-mă — zise Sobolul, făcînd o sforţare ca să revină la realitate. Trebuie că mă crezi foarte necioplit; dar toate astea sînt atît de noi pentru mine. Vasăzică ăsta e un rîu !
— Rîul — corectă Şoarecele.
— Şi tu trăieşti chiar lîngă rîu ? Ce viaţă frumoasă !
— Lîngă el şi cu el şi pe el şi în el — răspunse Şoarecele. El e totul pentru mine : frate şi soră, mătuşi şi prieteni, mîncare şi băutură şi, bineînţeles, baie. E lumea mea şi nu-mi doresc alta. Ce nu are el nu mă interesează, şi ce nu ştie nu merită să fie ştiut. Doamne, cît de bine ne înţelegem ! Iarna şi vara, primăvara şi toamna, în el găsesc necontenit plăceri şi aventuri. Ce mai trai cînd vin apele mari, prin februarie, şi pivniţele şi subsolul meu se umplu ochi cu băutură ce n-o pot bea, iar apa maronie trece clocotind pe lîngă fereastra cu cea mai frumoasă vedere a dormitorului meu ! Sau cînd apele scad din nou şi lasă în urma lor petice de mîl, care miros a turtă dulce ! Papura şi buruienile înfundă canalele şi pot să mă plimb pe toată albia rîului fără să-mi ud picioarele. Unde mai pui că găsesc mîncare proaspătă şi tot felul de lucruri scăpate din bărci de lumea nebăgătoare de seamă !
— Dar nu e cam plicticos uneori ? îndrăzni să întrebe Sobolul. Doar tu şi apa — şi nimeni cu care să schimbi o vorbă !
— Nimeni cu care... Asta-i bună !... Dar trebuie să fiu înţelegător cu tine — zise Şoarecele, iertător. Eşti nou pe-aci şi bineînţeles că nu ştii. E atît de aglomerat malul acuma, încît mulţi au început să se mute. Nu, nu mai e ca pe vremuri, nici vorbă ! Vidre, cocostîrci, codobaturi, găinuşe de apă; te întîlneşti cu ele la tot pasul şi veşnic te roagă careva să-i faci vreun bine; parcă n-ai avea şi tu treburile tale !
— Dar acolo ce-i ? întrebă Sobolul, arătînd cu laba departe, spre o pădure ce tivea cu întuneric pajiştile unuia dintre maluri.
— Acolo ? Nimica nu-i. E Pădurea Sălbatică — răspunse scurt Şoarecele. Noi, locuitorii malului, nu prea ne ducem pe-acolo.
— Nu sînt... hm... nu prea sînt de treabă cei de-acolo ? întrebă Sobolul niţel îngrijorat.
— Da, răspunse Şoarecele, stai să vedem ! Veveriţele sînt cumsecade, şi iepurii — unii dintre ei; printre iepuri sînt fel de fel... Ei, pe urmă e Bursucul. El trăieşte chiar în inima pădurii şi n-ar trăi altundeva, nici să-l tai. Drăguţul de Bursuc ! De el nu se leagă nimeni. Şi bine face ! adăugă cu tîlc.
— Dar cine ar putea să-l supere ? întrebă Sobolul.
— De, vezi bine că mai sînt şi alţii — explică Şoarecele, cu oarecare şovăială. Nevăstuicile, jderii, vulpile şi aşa mai departe. Sînt şi ei simpatici în felul lor, eu, unul, mă am bine cu ei; cînd ne întîlnim, stăm de vorbă şi ne-nţelegem destul de bine, dar uneori îşi dau arama pe faţă... n-ai ce să le faci... Ei, şi pe urmă... nu poţi să te încrezi în ei, asta e !
Sobolul ştia foarte bine că eticheta animalelor interzicea să stărui asupra lucrurilor neplăcute sau măcar să faci aluzie la ele ; aşadar, schimbă vorba.
— Şi dincolo de Pădurea Sălbatică ? întrebă el. Unde-i albastru şi tulbure, şi se văd ca nişte dealuri — sau poate că nu-s dealuri — şi ceva care aduce cu fumul oraşelor — sau nu-s decît nori ?
— Dincolo de Pădurea Sălbatică e Lumea cea Mare — zise Şoarecele. Şi asta-i ceva care nu ne priveşte pe nici unul dintre noi doi. N-am fost niciodată pe-acolo, nici n-am de gînd să mă duc. Nici tu n-ai să te duci vreodată, dacă ai cît de puţin scaun la cap. Te rog, nu mai pomeni de locurile acelea. Ei... uite c-am ajuns şi la iazul nostru, unde o să prînzim.
Părăsind cursul rîului, trecură într-o apă ce părea la prima vedere un mic lac, înconjurat din toate părţile de ţărm. Pajiştea verde cobora de jur-împrejur spre oglinda liniştită a apei, sub care se zăreau, ca nişte şerpi, rădăcini negricioase de arbori. Mai departe, căderea argintie şi rostogolirea spumoasă a unui stăvilar îmbrăţişau roata unei mori, ce picura neîncetat şi sprijinea la rîndul ei o căsuţă de morar, cu acoperişul ţuguiat şi cenuşiu. Văzduhul era plin de un susur paşnic, lin şi catifelat, din care se desprindeau la răstimpuri glasuri mici şi limpezi, vorbind cu vioiciune. Atît era de frumos, încît Sobolul nu putu decît să ridice amîndouă labele dinainte şi să exclame, cu răsuflarea întretăiată : ”Doamne, Doamne !"
Şoarecele aduse barca lîngă mal, o legă, îl ajută pe Sobol — care tot mai era cam stîngaci — să coboare teafăr, apoi scoase din barcă coşul cu merinde. Sobolul se rugă să-i lase lui plăcerea despachetatului. Şoarecele fu foarte mulţumit să-i îndeplinească rugămintea şi să se poată lungi în iarbă, să se odihnească. în acest timp, tovarăşul său, emoţionat, desfăcu faţa de masă, o întinse pe jos, scoase pe rînd toate pacheţelele misterioase şi aranjă conţinutul lor, în ordinea cuvenită, tot exclamînd mereu : ”Doamne ! Doamne !" la fiece nouă descoperire.
Cînd totul fu gata, Şoarecele zise : ”La masă, băiete !" şi Sobolul fu foarte bucuros să dea urmare acestei invitaţii. începuse foarte de dimineaţă curăţenia casei — cum se cuvine — şi nu se oprise deloc ca să îmbuce sau să bea ceva. Trecuse prin atîtea, din acea clipă îndepărtată ! Parcă îl despărţeau de ea zile întregi !
— La ce te uiţi ? întrebă deodată Şoarecele, după ce-şi mai astîmpăraseră niţel foamea şi ochii Sobolului se desprinseseră de pe faţa de masă.
— Mă uit — răspunse Sobolul — la o dîră de băşici ce o văd umblînd la suprafaţa apei. Vine spre noi. Mi se pare curios. Ştii că are haz ?
— Băşici ? Aha ! zise Şoarecele şi fluieră voios o chemare.
Un bot lătăreţ şi lucios ieşi la iveală, şi din apă se ridică Lutrul, scuturîndu-şi stropii de pe haină.
— Zgîrciţi lacomi ce sînteţi ! zise nou-venitul, îndreptîndu-se spre coşul cu mîncare. De ce nu m-ai invitat şi pe mine, Şoricelule ?
— A fost ceva improvizat — explică Şoarecele. Să vă fac cunoştinţă : prietenul meu, domnul Sobol...
— încîntat — răspunse Lutrul, şi din acel moment cele două animale rămaseră prietene.
— Ce zarvă peste tot ! continuă Lutrul. Parcă toată lumea ar fi ieşit pe apă azi ! Am luat-o încoace, spre iaz, cu gîndul să mă odihnesc puţin, şi cînd-colo dau de voi ! Adică... mă iertaţi... ştiţi că nu trebuie să mă luaţi în serios!
Se auzi un foşnet îndărătul lor, venind dinspre un tufiş unde mai rămăseseră prinse o mulţime de frunze de anul trecut. Un cap vărgat, între umeri puternici, se chiorî spre dînşii, prin frunzişul des.
— Hai încoa', Bursucule dragă ! strigă Şoarecele.
Bursucul mai făcu un pas, doi, spre ei, apoi bombăni : ”Hm... lume !", întoarse spatele şi nu se mai văzu.
— Aşa e el ! zise Şoarecele dezamăgit. Nu poate să sufere lume multă ! N-o să-l mai vedem pe ziua de azi ! Bine... spune-ne, cine e pe apă azi ?
— E Broscoiul, de pildă — răspunse Lutrul. în barca lui de curse nou-nouţă; cu haine noi, toate noi !
Cele două animale se uitară unul la altul şi rîseră.
— Odată nu-i ardea decît de bărci cu pînze — zise Şoarecele. Apoi s-a săturat de ele şi le-a îndrăgit pe cele cu fundul plat, care merg împinse cu prăjina. Nu-l mai vedeai decît împingînd cu prăjina în apă, zi şi noapte, şi a făcut cîte şi mai cîte încurcături. Anul trecut, a venit la rînd pasiunea pentru casele plutitoare şi toţi trebuia să mergem să stăm acasă la el şi să spunem că ne place. Ai fi crezut că o să-şi petreacă tot restul vieţii în căsuţa aceea plutitoare. Se repetă mereu povestea ! Ori de ce se apucă, se satură repede şi îi vine altă trăsnaie !
— Şi totuşi e băiat bun — îşi dădu cu părerea Lutrul, dus pe gînduri — dar n-are stabilitate, mai ales în barcă !
De unde şedeau, puteau zări apa cea mare, dincolo de insulă. Chiar atunci răsări dinaintea lor o barcă de curse. Vîslaşul, şezînd în ea, era îndesat şi scund la înfăţişare. Stropea grozav, se cam balansa şi se vedea că trudeşte din răsputeri. Şoarecele se ridică şi-i strigă bun sosit, dar Broscoiul — căci el era — dădu din cap şi trecu înainte.
— Parcă-l văd că acuşi cade din barcă, dacă se leagănă aşa — zise Şoarecele, aşezîndu-se din nou.
— Sigur c-are să cadă — chicoti Lutrul. V-am spus vreodată istoria aia nostimă cu Broscoiul şi cu paznicul de la stăvilar ? Staţi să vedeţi : Broscoiul...
O musculiţă de mai zbura de colo pînă colo, rotindu-se deasupra apei, cum au obiceiul zăpăcitele de muşte tinere, cînd fac ochi. O vîltoare de apă, se auzi un ”bîldîbîc !" — şi musculiţa nu se mai zări. Nici Lutrul.
Sobolul privi în jos. Glasul îi mai răsuna încă în urechi, dar pe iarba unde stătuse Lutrul nu era nimeni. Nu se zărea nici un lutru, cît vedeai cu ochii.
Dar la suprafaţa apei se putea vedea iarăşi o dîră de băşici.
Şoarecele fredona o melodie. Sobolul îşi aminti că eticheta animalelor interzice orice fel de comentarii cu privire la dispariţia neaşteptată a unui prieten, în orice moment, din orice pricină sau fără de pricină.
— Da, da — zise Şoarecele — cred că ar trebui s-o luăm din loc. Mă întreb, care din noi ar fi mai bine să strîngă masa ?
Se vede că nu dorea prea mult să facă el treaba asta.
— Te rog, lasă-mă pe mine — zise Sobolul.
Bineînţeles, Şoarecele îl lăsă.
Strînsul mesei nu fu nici pe departe atît de plăcut ca pregătirea ei. Aşa-i totdeauna. Dar Sobolul era hotărît să rămînă bine dispus. Tocmai cînd isprăvise treaba şi legase strîns coşul, văzu o farfurie zgîindu-se la el din iarbă. După ce repetă toată operaţia, Şoarecele arătă spre o furculiţă — pe care oricine ar fi trebuit s-o vadă — şi în cele din urmă, uite colo, borcanul cu muştar rămăsese afară ! Şezuse pe el, fără să-şi dea seama. Fu, în sfîrşit, gata şi treaba asta, fără prea multă supărare.
Soarele era pe asfinţite cînd Şoarecele vîsli încet spre casă, visător, îngînînd frînturi de poezii, fără să mai ia seama la Sobol. Dar Sobolul, cu pîntecele plin, mulţumit de sine, mîndru şi simţindu-se ca acasă în barcă — gîndea el — fu cuprins de neastîmpăr. Deodată spuse :
— Şoricelule ! Te rog, vreau să vîslesc eu acum !
Şoarecele clătină din cap, zîmbind.
— încă nu, tinere ! zise el. Mai aşteaptă să iei cîteva lecţii ! Nu e chiar aşa uşor cum pare.
Sobolul rămase liniştit un minut, două. Dar începu să fie din ce în ce mai invidios pe Şoarece, care înainta repede, vîslind puternic şi lin. Mîndria lui îi şoptea că şi el ar fi putut face la fel. Sări în picioare şi apucă brusc lopeţile. Şoarecele, cu privirea dusă pe apă şi tot recitînd versuri, fu luat prin surprindere şi căzu înapoi de pe băncuţa lui, cu călcîiele în vînt. Asta se întîmpla pentru a doua oară în acea zi.
Sobolul, triumfător, îi luă locul şi, cu încredere deplină, apucă lopeţile.
— Opreşte-te, nerodule ! strigă Şoarecele din fundul bărcii. Nu ştii să vîsleşti ! O să ne răsturnăm !
Sobolul aruncă vîslele înapoi cu o mişcare ce voia să fie elegantă şi le înfipse adînc în apă. Greşi cu totul lovirea apei la suprafaţă. Picioarele îi zburară deasupra capului şi se trezi peste Şoarece, care zăcea pe fundul bărcii. Speriat foarte, apucă marginea luntrei. În clipa următoare — bîldîbîc ! — barca se răsturnă şi Sobolul se trezi luptîndu-se cu valurile.
Aoleu, rece mai era apa... şi, vai, ce udă era ! Cum îi clipocea în urechi, în timp ce se scufunda tot mai mult ! Ce strălucitor şi binevenit îi păru soarele, cînd se ridică la suprafaţă, tuşind şi stropind ! Ce teribilă disperare îl cuprinse, cînd se simţi căzînd din nou la fund ! Apoi o labă puternică îl apucă de ceafă. Era Şoarecele — şi, vezi bine, rîdea. Sobolul îl simţea cum rîde; laba care îl înşfăcase de ceafă se zguduia de rîs, împreună cu tot trupul Şoarecelui.
Dar Şoarecele puse repede laba pe o lopată Şi o băgă sub braţul Sobolului, sprijinindu-l, apoi îl propti la fel şi din cealaltă parte. Înotînd îm urma lui, îl împinse la ţărm pe nefericitul animal, îl scoase tîrîş din apă şi-l aşeză pe iarbă : un boţ fleşcăit şi nenorocit.
După ce îl frecă puţin şi-i stoarse parte din apa ce-i muiase blana, Şoarecele îi spuse :
— Hai, dragă ! Aleargă puţin de-a lungul malului, cît poţi de iute, să te-ncălzeşti şi să te usuci ! între timp, eu am să-ncerc să pescuiesc coşul.
Şi astfel, nefericitul Sobol, ud pe din afară şi ruşinat pe dinăuntru, făcu cîţiva paşi primprejur, pînă se uscă cît de cît, în timp ce Şoarecele se aruncă din nou în apă, ajunse barca, o îndreptă, o legă şi-şi aduse treptat proprietatea plutitoare la mal. În cele din urmă se cufundă în căutarea coşului de mîncare şi apăru triumfător, după scurt timp, luptîndu-se cu el pînă la mal.
Cînd totul fu iar gata de plecare, Sobolul, moleşit şi abătut, îşi reluă locul în partea dinapoi a bărcii. Cînd porniră, zise cu o voce slabă, înecată de emoţie :
— Scumpe Şoarece ! Generosul meu prieten ! Regret din suflet purtarea mea neroadă şi ingrată. Mi se rupe inima cînd mă gîndesc cum era să pierd coşul ăsta frumos. Am fost într-adevăr un mare dobitoc. Vrei să-mi treci cu vederea toate — numai de data asta — şi să mă ierţi, să fie totul ca mai înainte ?
— Da' nu-i nimic, dragă — răspunse cu voie bună Şoarecele. Ce-i niţică umezeală pentru un Şoarece-de-apă ? Eu mai mult stau în apă decît pe-afară. Nu te mai gîndi la chestia asta ! Ascultă ! Cred că ar fi nimerit să vii să locuieşti cu mine cîtva timp. E foarte modest la mine, ştii, nu ca la Broscoi; aşa e, n-ai fost încă pe-acolo; dar cred că te-ai simţi bine. Te-aş învăţa să vîsleşti şi să înoţi şi în curînd ai fi în largul tău pe apă, ca oricare dintre noi.
Sobolul fu atît de mişcat de aceste cuvinte prietenoase, încît nici nu putu vorbi de emoţie; trebui să-şi şteargă cu dosul labei o lacrimă din colţul ochiului. Şoarecele se făcu a nu observa.
În cele din urmă, Sobolul începu să-şi vină în fire. Se pricepu chiar să răspundă, fără a se lăsa mai prejos, unor găinuşe de apă, care, în trecere, chicotiră între ele pe socoteala înfăţişării lui jalnice.
Cînd ajunseră acasă, Şoarecele făcu un foc zdravăn în odaia lui de primire şi-l aşeză pe Sobol într-un fotoliu, la gura sobei, după ce-i adusese mai întîi un halat şi o pereche de papuci.
Apoi îi istorisi despre apă, pînă să vină vremea cinei. Erau poveşti ce răscoleau inima unui animal ca Sobolul, învăţat să locuiască sub pămînt. Poveşti despre stăvilare, despre inundaţii năprasnice, despre ştiuci săltăreţe, despre vapoare care aruncau cu sticle tari (în tot cazul, sigur era că sticlele erau aruncate din vapoare, aşadar probabil că ele le aruncau); despre bîtlani, care nu stăteau de vorbă cu oricine şi făceau pe grozavii; poveşti despre păţanii prin şanţuri, despre nopţi petrecute la pescuit cu Lutrul, sau despre excursii pînă hăt, departe pe cîmp, cu Bursucul. Masa de seară fu cît se poate de voioasă. Dar foarte curînd după aceea, Şoarecele, ca o gazdă bună ce era, trebui să-şi conducă oaspetele, grozav de somnoros, pînă la cea mai bună odăiţă de dormit. Aici Sobolul puse capul pe pernă, în deplină pace şi mulţumire, ştiind că prietenul de curînd găsit, Rîul, mîngîia cu valurile-i pervazul ferestrei lui. Ziua aceasta nu fu pentru Sobolul eliberat decît prima din multe altele la fel. Zilele erau din ce în ce mai lungi şi mai pline de întîmplări, pe măsură ce vara înainta. învăţă să înoate şi să vîslească şi cunoscu bucuriile apei curgătoare. Cu urechea la tulpinile trestiilor, se întîmpla să prindă uneori cîte ceva din ceea ce vîntul le tot şoptea fără-ncetare.


Sfarsitul primei parti

[cristina.vuscan]

2
Drumul mare

— Şoricelule — zise pe neaşteptate Sobolul, într-o strălucitoare dimineaţă de vară — dacă nu te superi, aş vrea să te rog ceva.
Şoarecele şedea pe mal şi cînta un cîntec. Chiar atunci îl compusese; era aşadar foarte preocupat de creaţia lui şi nu prea dispus să asculte cu atenţie ce i se spunea. Din zorii zilei înotase în tovărăşia prietenelor lui, raţele. Şi cînd raţele îşi cufundau brusc capetele — cum au ele obiceiul — el sărea în apă şi le gîdila pe gît, chiar sub locul unde ar fi trebuit să le fie bărbia, dacă raţele ar avea bărbie. Atunci ele erau nevoite să iasă în grabă la suprafaţă, mînioase, scuturîndu-şi penele spre el şi răspîndind stropi de apă în jur, căci nu e cu putinţă să spui tot ce-ai vrea, atunci cînd stai cu capul în apă. în cele din urmă îl rugară din suflet să plece, să-şi vadă de treabă şi să le lase în pace. Aşadar, Şoarecele plecase şi, aşezîndu-se pe malul apei, la soare, făcuse un cîntec despre ele, pe care îl numi :
CÎNTECUL RĂŢUŞTELOR

Pe băltoaca noastră toată,
Unde-i papura înaltă,
Bălăceala e în toi
Sînt răţuşte şi răţoi.

Numai cozile le vezi,
Cît pe-aci, pe-aci să crezi
Că-n afară de picioare
Raţa altceva nu are.

Cozi de raţe, de răţoi,
Picioruşe-nfrigurate,
Pe sub papura înaltă
Ciocurile cufundate.

Fiecare cu ce-i place,
Noi să fim lăsate-n pace,
Coada-n sus şi capu-n jos,
Căci aşa ne stă frumos !

Sus pe cer se-adună nori
Şi de plouă uneori
Noi ne bălăcim nespus :
Capul jos şi coada sus !
— Nu-mi place chiar aşa mult cîntecul ăsta, Şoricelule — îşi dădu cu părerea Sobolul, cam cu îndoială.
El însuşi nu era poet şi o spunea deschis; avea o fire sinceră.
— Nici raţelor nu le place — răspunse Şoarecele. De ce nu poţi fi lăsat în pace, să faci ce vrei — zic ele — cînd îţi place şi cum îţi place, fără să stea careva pe mal, să se uite la tine, să te supravegheze toată vremea şi să facă despre tine tot felul de observaţii, poezii şi alte năzbîtii ? Ce prostie ! Aşa spun raţele.
— Aşa e, au dreptate — zise Sobolul din toată inima.
— Ba n-au ! strigă Şoarecele indignat.
— Ei, iaca n-au, n-au, răspunse Sobolul împăciuitor. Dar uite ce voiam să te-ntreb : nu vrei să mă duci în vizită la domnul Broscoi ? Am auzit atîtea despre dînsul. Aş vrea aşa mult să-l cunosc !
— Desigur, cum să nu — zise Şoarecele, îndatoritor.
Sări în picioare şi uită pe ziua aceea de poezie.
— Scoate barca şi o pornim numaidecît pe apă în sus. Nu-i niciodată nepotrivit să-i faci o vizită Broscoiului. Devreme ori tîrziu, el e oricînd acelaşi. Totdeauna bine dispus, totdeauna bucuros să te vadă, totdeauna mîhnit cînd pleci !
— Trebuie să fie un animal foarte simpatic ! zise Sobolul coborînd în barcă şi apucînd vîslele, pe cînd Şoarecele se instala comod în partea dinapoi.
— E într-adevăr un animal cît se poate de blajin — răspunse Şoarecele. Simplu, bun la inimă şi drăgăstos. N-o fi prea deştept — nu putem fi toţi genii — şi se prea poate să fie cam lăudăros şi încrezut. Dar are cîteva calităţi mari, Broscoiul, fără îndoială !
înconjurînd un cot al apei, se văzură în faţa unei case maiestuoase şi vechi, din cărămidă roşiatică, împrejmuită de pajişti îngrijite, ce coborau pînă la marginea apei.
— Iată Broscoeştii — zise Şoarecele. Golful cel mic, pe stînga, unde-i tăbliţa : ”Proprietate particulară. Debarcarea interzisă", duce la hangarul bărcilor, unde o să ne-o lăsăm şi noi pe a noastră. Grajdurile sînt dincolo, la dreapta. Partea la care priveşti acum este sala de ospeţe — foarte veche. Nu ştiu dacă ştii că Broscoiul e destul de bogat. Ai în faţa ta una din cele mai frumoase case de pe-aci. Niciodată nu vrem să recunoaştem asta faţă de Broscoi, dar aşa e.
Plutiră de-a lungul golfului şi Sobolul îşi strînse lopeţile în barcă, pe cînd treceau în umbra hangarului încăpător. Aici văzură multe bărci frumoase, legate de stîlpi sau ridicate pe ponton, dar nici una în apă. Locul era părăsit.
Şoarecele privi împrejur.
— înţeleg — zise el. S-a sfîrşit cu sporturile de apă. S-a săturat de vîslit, s-a terminat cu bărcile. Mă întreb de ce s-o fi apucat acu' ? Hai să vedem unde e. Are să ne spună el îndată.
Coborîră din barcă şi trecură alene peste pajiştile pline de flori, în căutarea Broscoiului, pe care-l găsiră, în cele din urmă, şezînd într-un fotoliu de răchită, cu o expresie preocupată a feţei şi cu o hartă mare întinsă pe genunchi.
— Uraaa ! strigă Broscoiul sărind în sus cînd îi văzu. Minunat !
Le scutură mîinile cu căldură şi unuia şi altuia, fără să mai aştepte să-i fie recomandat Sobolul.
— Ce bine c-aţi venit ! urmă el, ţopăind împrejurul lor. Era să trimit o barcă în jos pe rîu, după tine, Şoricelule, cu ordin strict să te aducă aici imediat. Am nevoie neapărat de voi... de amîndoi. Ei, ce vreţi să luaţi ? Veniţi înăuntru, să luaţi ceva ! Nici n-aveţi idee ce bine aţi nimerit ! La ţanc !
— Hai să stăm niţel liniştiţi, Broscoiule dragă ! zise Şoarecele, trîntindu-se într-un fotoliu.
Sobolul se aşeză lîngă prietenul său şi pomeni cu politeţe despre ”reşedinţa încîntătoare" a Broscoiului.
— Cea mai frumoasă casă de pe tot rîul ! exclamă Broscoiul, umflîndu-se. Şi chiar de peste tot ! nu se putu stăpîni să adauge.
Aici Şoarecele îl înghionti uşor pe Sobol. Din nefericire, Broscoiul băgă de seamă şi roşi teribil. Urmă o clipă de tăcere stînjenitoare. Apoi Broscoiul izbucni în rîs.
— Nu-i nimica, Şoricelule — zise el. Aşa e felul meu, ştii tu... De altfel, nu e prea urîtă casa, nu-i aşa ? Ştiu eu că şi ţie îţi place. Şi acum, ascultaţi ! Să vorbim serios. Voi sînteţi animalele care-mi trebuie. Nu se poate să nu mă ajutaţi! E foarte important !
— Bănuiesc că e vorba de vîslitul tău — zise Şoarecele, cu un aer nevinovat. Te descurci binişor, deşi mai împroşti apa cu vîslele. Cu multă răbdare şi cu ceva antrenament, ai s-ajungi...
— Aş, ce vîslit ! îl întrerupse Broscoiul cu dezgust. E o distracţie neroadă şi copilăroasă. Am renunţat de mult. Pierdere de timp şi atîta tot ! Mă mir de voi, băieţi deştepţi, cum vă cheltuiţi toată energia cu sportul ăsta care nu duce la nimic. Acum am găsit ceva care poate într-adevăr să te pasioneze o viaţă întreagă. Am intenţia să-i consacru restul vieţii mele. Nu pot decît să regret anii pierduţi, risipiţi cu nimicuri. Vino cu mine, Şoricelule dragă, şi simpaticul tău prieten, de asemenea, dacă binevoieşte. Veniţi doar pînă la grajduri şi veţi vedea ceva nemaipomenit !
O porni înainte, conducîndu-i spre curtea grajdurilor. Şoarecele îl urmă, cu un aer cît se poate de neîncrezător, şi văzură, scoasă afară din magazia de trăsuri, o căruţă-rulotă, nou-nouţă, vopsită proaspăt într-un galben de culoarea canarului şi cu roţi roşii.
— Iată ! strigă Broscoiul, umflîndu-se de mîndrie. Iată viaţa adevărată care vă aşteaptă, întrupată în rulota asta. Drumul mare, pulberea şoselei, ierburi, păşuni, tufişuri, văi, cîmpii, sate, oraşe, metropole ! Azi aici, mîine cine ştie unde ! Călătorie, variaţie, aventură ! Lumea întreagă înaintea voastră şi un orizont mereu în schimbare ! Şi apoi, băgaţi de seamă că asta e trăsura de voiaj cea mai frumoasă ce s-a construit vreodată, fără nici o excepţie. Haideţi să vedeţi ce dichisuri are înăuntru ! Şi cînd te gîndeşti că totul e născocit de mine, zău aşa !
Sobolul era grozav de interesat şi entuziasmat. Îl urmă pe Broscoi sus pe scări şi în trăsura de voiaj. Şoarecele se mărgini să pufăie cu dispreţ şi-şi înfundă mîinile adînc în buzunare, fără să se urnească din loc.
într-adevăr, totul era foarte solid şi confortabil. Mici cabine pentru dormit, o mescioară ce se putea strînge şi rezema de perete, o sobă de gătit, dulăpioare, rafturi pentru cărţi, o colivie cu o pasăre în ea; oale, cratiţe, căni şi ulcioare, de toate mărimile şi de toate felurile.
— Nu lipseşte nimic ! zise Broscoiul triumfător, deschizînd un dulap. Uite ici : biscuiţi, conserve de homar, sardele — tot ce-ţi poate trece prin minte. Uite dincoace sifon, colo tutun, hîrtie de scris, slănină, marmeladă, cărţi de joc şi pietre de domino, orice găseşti — urmă el, în timp ce coborau înapoi scările. Cînd vom porni azi după-amiază, o să vedeţi că nimic n-am uitat.
— Cum ai zis ? întrebă Şoarecele răspicat, ronţăind dintr-un pai. Parcă am auzit că vom porni azi după-amiază !?
— Hai, Şoricelule, drăguţule — zise Broscoiul rugător — nu mai vorbi în felul ăsta ţeapăn şi ironic; ştii foarte bine că trebuie să mergi şi tu neapărat. Nu pot să mă lipsesc de tine; aşadar, priveşte lucrurile ca hotărîte şi nu te încăpăţîna. E singura treabă pe care n-o suport. Vrei să nu vezi toată viaţa decît rîul tău plicticos, să trăieşti într-o gaură în mal şi să tot vîsleşti ? Vreau să-ţi arăt lumea ! Vreau să fac un animal din tine, băiete !
— Nu vreau — zise Şoarecele îndărătnic. Nu vin, şi gata. Vreau cu tot dinadinsul să rămîn toată viaţa pe rîul meu, vreau să trăiesc într-o gaură şi vreau să vîslesc, cum am făcut şi pînă acum. Şi Sobolul are să rămînă cu mine şi are să facă ce fac eu; nu-i aşa, Sobolule ?
— Desigur — zise Sobolul, credincios prieten. Totdeauna am să rămîn cu tine şi cum zici tu, aşa are să fie. Dar eu cred că ar fi fost destul de plăcut, nu crezi ? adăugă el melancolic.
Bietul Sobol ! Viaţa aventuroasă era atît de nouă pentru el, atît de atrăgătoare; şi noul fel de trai pe care-l întrezărea aici, atît de ispititor ! De la prima vedere îndrăgise rulota cea galbenă şi toate dichisurile ei.
Şoarecele simţea ce se petrece în inima prietenului său şi începu să şovăie. Nu-i plăcea să-i dezamăgească pe alţii, şi apoi ţinea la Sobol; ar fi făcut aproape orice ca să-i fie lui pe plac. Broscoiul îi supraveghea pe amîndoi de aproape.
— Intraţi, să servim o gustare — zise el cu diplomaţie — şi mai vorbim noi. Nu-i nevoie să luăm o hotărîre în grabă. Eu, unul, n-am nici un interes. Nu vreau decît să vă fac plăcere vouă, băieţi. ”Trăieşte pentru alţii !" asta-i deviza mea în viaţă.
Broscoiul îşi pierdu însă orice stăpînire în timpul mesei (care, bineînţeles, fu excelentă, după cum era totdeauna totul în casa lui).
Neţinînd seama de Şoarece, începu să-l ispitească pe bietul Sobol lipsit de experienţă. Vorbăreţ din fire, totdeauna stăpînit de imaginaţie, el descria în culori atît de vii planurile de călătorie şi bucuriile vieţii libere şi ale drumeţiei, încît Sobolul abia mai şedea locului de nerăbdare. Nu se ştie cum, în curînd păru convenit între cîteşitrei că voiajul era lucru hotărît. Şoarecele, deşi încă neconvins în sinea lui, bun din fire cum era, îşi călcă pe inimă. Îi era peste putinţă să-i dezamăgească pe cei doi amici, cufundaţi pînă peste cap în planuri şi aşteptări. Ei întocmiseră deja un program, care cuprindea îndeletnicirile fiecărei zile în parte, pentru săptămîni întregi înainte.
Cînd terminară, Broscoiul, triumfător acum, îşi conduse tovarăşii în grajd şi-i puse să prindă calul cel bătrîn şi sur, care, fără să fi fost întrebat Şi spre marea lui nemulţumire, fusese destinat de către Broscoi să îndeplinească cea mai plicticoasă treabă din această expediţie. El prefera cu mult curtea grajdului şi se ascunse cît putu. între timp, Broscoiul umplea dulapurile doldora cu lucruri necesare la drum şi agăţa de fundul trăsurii desagi pentru hrana calului, funii de ceapă, legături cu fîn şi coşuri de tot felul. în cele din urmă, calul fu prins şi înhămat. Porniră la drum vorbind cu toţii odată.
Ba mergea cîte unul dintre ei pe lîngă cal, ba călare pe oişte, după cum avea chef. Era o după-amiază minunată. Mirosul prafului gros pe care-l stîrneau era îmbelşugat şi-i umplea de mulţumire. Din frunzişul des al livezilor, pe ambele părţi ale drumului, păsărelele apăreau şi fluierau voioase către ei. Drumeţii plini de voie bună pe care-i întîlneau le dădeau ”bună ziua" sau se opreau chiar să admire frumoasa lor trăsură. Iepurii, şezînd în faţa caselor lor, pe lîngă garduri, ridicau lăbuţele de dinainte şi exclamau : ”Ia te uită ! Ia te uită !"
Seara tîrziu, obosiţi şi fericiţi, şi foarte departe de casă, traseră pe un izlaz comunal lăturalnic, deshămară calul şi-l lăsară să pască în voie. Apoi cinară, şezînd pe iarbă, lîngă trăsură. Broscoiul vorbea cu însufleţire despre tot ce avea să facă în zilele următoare, iar stelele străluceau tot mai mari şi mai luminoase împrejurul lor. O lună galbenă, ce apăruse deodată, tăcută, nu se ştie de unde, veni să le ţină tovărăşie şi să le asculte vorbele. în cele din urmă o porniră spre pătucurile din trăsură. Broscoiul, întinzîndu-şi picioarele de sub plapumă, zise somnoros:
— Ei... noapte bună, băieţi ! Asta-i viaţa adevărată pentru un om de lume ! Să-mi mai vorbiţi de rîul vostru !
— Eu nu vorbesc de rîul meu — răspunse răbdător Şoarecele. Ştii prea bine că nu vorbesc, Broscoiule. Dar mă gîndesc la el — adăugă pătimaş şi cu glas scăzut. Mă gîndesc la el tot timpul !
Sobolul scoase o labă din aşternut, bîjbîi prin întuneric pînă găsi laba Şoricelului şi i-o strînse.
— Fac cum vrei tu, Şoricelule — şopti el. Vrei să fugim mîine dimineaţă şi să ne întoarcem la gaura noastră drăguţă de pe rîu ?
— Nu, nu, rămîn pînă la urmă — răspunse Şoarecele în şoaptă. Mulţumesc din suflet, dar trebuie să stau cu Broscoiul pînă se sfîrşeşte călătoria. N-ar fi cuminte să-l lăsăm singur. N-are să ţină mult. Niciodată nu durează toanele lui. Noapte bună !
Sfîrşitul era, într-adevăr, mai aproape chiar decît bănuia Şoarecele.
După atîta aer şi însufleţire, Broscoiul adormi buştean. Oricît îl scuturară, fu cu neputinţă să-l scoată din pat, a doua zi. Aşadar, Sobolul şi Şoarecele se resemnară şi, cu linişte şi bărbăţie, se apucară de treabă. în timp ce Şoarecele văzu de cal, aprinse focul, spălă cănile şi farfuriile rămase de cu seară şi pregăti totul pentru masa de dimineaţă, Sobolul porni în silă spre satul cel mai apropiat, pînă unde era cale lungă. Urma să facă rost de lapte şi ouă şi de alte lucruri trebuincioase, de care vezi bine că Broscoiul uitase. Toată treaba grea era făcută şi cele două animale se odihneau, sfîrşite de oboseală, cînd Broscoiul apăru, proaspăt şi bine dispus. Spuse că era minunat să duci o viaţă atît de plăcută şi uşoară, după traiul de griji şi frămîntări şi după osteneala gospodăritului de acasă.
în acea zi, avură un drum plăcut, prin vîlcele pline de iarbă şi de-a lungul unor drumeaguri. Seara se opriră, ca şi mai înainte, pe un izlaz comunal. Dar de data aceasta, cei doi oaspeţi avură grijă ca Broscoiul să-şi îndeplinească partea lui din treburile gospodăriei. Ca urmare, a doua zi de dimineaţă, cînd sosi clipa plecării, Broscoiul nu mai era nici pe departe atît de încîntat de simplitatea vieţii sportive, încercă chiar s-o zbughească înapoi în pat, de unde-l scoaseră cu forţa. Drumul lor ducea, ca şi pînă acum, peste cîmp, pe cărări înguste. Abia după-amiază ieşiră la drumul mare. Era prima lor şosea. Aci îi păştea nenorocirea, ageră şi neprevăzută, dar de neînlăturat. Era o întîmplare importantă pentru expediţia lor, dar care avu urmări de-a dreptul copleşitoare în viaţa Broscoiului.
Treceau alene pe şosea, Sobolul pe jos, stînd de vorbă cu calul — căci acesta se plînsese că nu ţineau cîtuşi de puţin socoteală de el şi că nu-l băga nimeni în seamă. Broscoiul şi Şoarecele-de-apă mergeau în urma trăsurii şi sporovăiau — adică Broscoiul vorbea, iar Şoricelul zicea din cînd în cînd : ”Da, desigur, şi tu ce i-ai spus ?", dar gîndul îi era aiurea. Deodată auziră departe înapoia lor un bîzîit slab, ca zumzetul unui bondar îndepărtat. Aruncînd o privire îndărăt, văzură un mic nor de praf, cu un punct negricios la mijloc, din care pornea bîzîitul. Venea spre ei cu o iuţeală de necrezut şi dinăuntrul norului de praf jelea un urlet strident, ca de animal rănit : ”Huu, huu !" Nu-i dădură prea mare atenţie şi se întoarseră la conversaţia lor, cînd într-o clipă, după cum li se păru, paşnicul decor se schimbă. Iute ca un vîrtej şi cu o gălăgie infernală — ce-o fi fost — se năpustise asupra lor, de-i făcu să sară în şanţul cel mai apropiat. Urletul strident le vîjîi cu neruşinare pe lîngă urechi : o clipă le trecu prin faţa ochilor un interior de geamuri turnate şi de piele lustruită. Măreţul automobil, imens, gîfîind pătimaş, cu şoferul şezînd ţeapăn cu braţele împrejurul volanului, puse stăpînire, pentru o frîntură de clipă, pe tot pămîntul şi văzduhul. Aruncă spre ei un uriaş nor de praf, care îi orbi şi îi învălui cu totul, apoi se micşoră treptat, pînă ce rămase o pată în depărtare şi se prefăcu din nou într-un bondar bîzîitor.
Bătrînul cal sur, care, căznindu-se greoi de-a lungul drumului, visa la curtea liniştită a grajdului de-acasă, cînd se văzu într-o împrejurare atît de neaşteptată, se lăsă în voia unei emoţii fireşti. Degeaba se osteni Sobolul să-l liniştească cu tot felul de cuvinte pline de simţire, în zadar făcu apel la sentimentele lui bune. Dînd înapoi, calul împinse trăsura spre şanţul adînc de la marginea drumului; aceasta se clătină o clipă, apoi se auzi un zgomot înfiorător, de lemn şi sticlă spartă. Le trecu un junghi prin inimă. Trăsura galben-canar, fala şi bucuria lor, zăcea în şanţ, culcată pe-o parte; de-acum o ruină ireparabilă.
Şoarecele, cuprins de mînie, ţopăia de colo pînă colo în mijlocul şoselei.
— Netrebnicilor ! strigă el, ameninţînd cu pumnii. Puşlamalelor, bandiţi de drumul mare ce sînteţi, măgarilor ! Vă dau în judecată ! Vă tîrăsc pe la toate tribunalele...
Dorul de casă îl părăsise cu totul. în clipa aceea se simţea căpitanul vasului galben-canar, naufragiat din vina unor marinari fără conştiinţă. Se trudea să-şi amintească cuvintele usturătoare şi pline de duh pe care le zvîrlea căpitanilor de vase cînd se apropiau prea mult de mal şi valurile astfel iscate îi stropeau covorul din salon.
Broscoiul şedea înţepenit, pe jos, în mijlocul drumului plin de praf, cu picioarele întinse înainte şi nu-şi putea lua ochii de la automobilul ce dispărea la orizont. Gîfîia de emoţie, dar pe faţa lui se aşternuse o expresie liniştită şi mulţumită. Din cînd în cînd murmura încetişor : ”Huu, huu !"
Sobolul era ocupat să calmeze calul şi izbuti acest lucru după cîtva timp. Apoi se duse să se uite la trăsură, care zăcea pe-o rînă, în şanţ. Era, într-adevăr, o tristă privelişte. Uşile şi geamurile sfărîmate, osiile îndoite fără putinţă de îndreptare; o roată lipsea cu totul, cutiile de sardele erau împrăştiate cît vedeai cu ochii. Păsărica din colivie plîngea cu sughiţuri şi se ruga să i se dea drumul.
Şoarecele veni să-l ajute pe Sobol, dar în zadar se opintiră amîndoi, nu izbuteau să îndrepte trăsura.
— Hei, Broscoiule ! strigară ei. Vin' de pune mîna, n-auzi ?
Broscoiul nu le răspunse, nici nu se urni din locul unde şedea. Se duseră aşadar să vadă ce-i cu dînsul. Îl găsiră stînd încremenit, parcă era pe altă lume. Pe faţă avea un surîs fericit, iar ochii îi erau holbaţi la dîra lăsată în praf de distrugătorul lor. Din cînd în cînd, tot mai murmura : ”Huu, huu !"
Şoarecele îl scutură de umăr.
— Vii să ne ajuţi, Broscoiule ? întrebă el stăruitor.
— Falnică, zguduitoare privelişte ! murmură Broscoiul, fără să se mişte. Asta-i poezia Mişcării ! Ăsta-i adevăratul fel de a călători ! Singurul fel de a călători ! Azi eşti aici, mîine ai trecut în săptămîna viitoare. Sari peste sate, treci în zbor peste oraşe şi cetăţi; mereu alte orizonturi ! Ce fericire ! Ce huu, huu ! Ce fantastic !
— Isprăveşte odată cu neroziile, Broscoiule ! strigă Sobolul, scos din fire.
— Şi cînd te gîndeşti că nu ştiam ! continuă Broscoiul cu glas visător şi monoton. Toţi anii pierduţi ce-i am îndărătul meu, n-am ştiut; nici n-am visat ! Dar acum, că ştiu, acum că îmi dau seama ce înseamnă ! Ce cale înflorită mi se deschide de aici încolo; ce nori de praf au să ţîşnească în urmă-mi, în timp ce voi zbura pe drumul meu înaripat ! Ce mai trăsuri voi arunca în şanţuri, fără să-mi pese ! Ce asalturi măreţe voi da ! Oribile trăsurele, trăsuri vulgare, vopsite în galben-canar !
— Ce să ne facem cu el ? îl întrebă Sobolul pe Şoarecele-de-apă.
— Să-l lăsăm în plata Domnului ! răspunse hotărît Şoarecele. Fiindcă nu-i nimic de făcut. Vezi, eu îl cunosc de mult. E zăpăcit acum. L-a apucat o nebunie nouă. Totdeauna îl ia aşa la început. O s-o ţină aşa cîteva zile, ca un animal ce umblă într-un vis ferice. N-are să fie bun de nimic. Nu-l lua în seamă. Hai să vedem ce-i de făcut cu trăsura !
O inspecţie serioasă le dovedi că, de-ar fi reuşit chiar s-o ridice singuri, trăsura nu mai putea călători. Osiile erau într-o stare deplorabilă, iar roata ce lipsea era sfărîmată în bucăţi.
Şoarecele înnodă hamurile pe spinarea calului şi-l luă de căpăstru, purtînd în mîna cealaltă colivia, cu locatara ei cea năbădăioasă.
— Haide ! zise el hotărît către Sobol. Sînt vreo zece kilometri pînă la oraşul cel mai apropiat şi n-avem încotro, trebuie să mergem pe jos. Cu cît pornim mai degrabă, cu atît va fi mai bine.
— Dar ce ne facem cu Broscoiul ? întrebă Sobolul îngrijorat, pe cînd porneau. Doar nu-l putem lăsa singur, şezînd în mijlocul drumului, în halul de zăpăceală în care e ! Nu e prudent ! Dacă vine iar Drăcovenia ?
— La naiba cu Broscoiul ! răspunse Şoarecele îndîrjit. Am terminat cu el !
Nu ajunseră departe cînd auziră tropăit de Paşi îndărătul lor. Broscoiul îi ajunse din urmă Şi-i apucă de cîte un braţ. Tot mai gîfîia şi avea aceeaşi privire pierdută.
— Acum ascultă aici, Broscoiule ! zise Şoarecele sever. Cum ajungem în oraş, te duci drept la poliţie şi întrebi dacă se ştie ceva despre acel automobil afurisit şi cui îi aparţine. Depui o plîngere contra lui. Apoi trebuie să te duci la un fierar sau la un rotar şi să aranjezi să vină să ia trăsura, s-o repare. O să ia cîtva timp treaba asta, dar trăsura nu e cu totul distrusă; sper că se mai poate repara. între timp, Sobolul şi cu mine o să căutăm un han cu odăi confortabile, unde să putem locui pînă ce are să fie gata trăsura şi pînă îţi vii şi tu în fire.
— Poliţie ! Plîngere ! murmură Broscoiul ca în vis. Eu să mă plîng de spectacolul ăsta frumos ce mi-a fost dat să văd ? Să repar trăsura ? Am terminat cu trăsurile pentru totdeauna ! Nici nu mai vreau să văd trăsura sau să aud de ea vreodată. Ah, Şoricelule, nici nu poţi să-ţi închipui cît îţi sînt de îndatorat că ai consimţit să vii cu mine în călătoria asta ! N-aş fi mers fără tine — şi atunci s-ar fi putut să nu văd niciodată această... această lebădă, această rază de soare, acest fulger de lumină ! S-ar fi putut să nu aud niciodată acest sunet ce-mi dă fiori, să nu simt niciodată acest miros ce m-a vrăjit ! Toate astea vi le datorez numai vouă, bunii mei prieteni !
Şoarecele dădu din cap, descurajat.
— Vezi ? zise el către Sobol, vorbindu-i peste capul Broscoiului. E-n zadar. Am renunţat. Cînd ajungem în oraş, ne ducem la gară şi, dacă avem noroc, poate dăm de un tren care să ne ducă înapoi în noaptea asta la Malul Rîului. Şi de mă mai prinzi vreodată plecînd în voiaj de plăcere cu animalul ăsta nesuferit, să-mi zici...
Pufăi cu dispreţ şi furie, negăsindu-şi cuvintele, şi tot restul drumului obositor, nu mai vorbi decît cu Sobolul.
Ajunşi în oraş, se duseră de-a dreptul la gară şi-l instalară pe Broscoi în sala de aşteptare de clasa a doua, dînd bacşiş unui hamal ca să-l supravegheze îndeaproape. Apoi lăsară calul la grajdul unui han şi dădură toate indicaţiile cu putinţă în privinţa trăsurii de voiaj, cu tot ce era în ea. Găsind din întîmplare un tren de persoane care îi lăsă nu departe de Broscoeşti, îl conduseră pînă la uşa sa pe animalul vrăjit — care umbla ca un somnambul — îl băgară înăuntru şi-i spuseră menajerei lui să-i dea să mănînce, să-l dezbrace şi să-l ducă în pat. Apoi îşi scoaseră barca din hangar, vîsliră în jos pe rîu, spre casă, şi foarte tîrziu în seara aceea se aşezară la cină, în sufrageria lor plăcută — spre marea bucurie şi mulţumire a Şoarecelui.
în seara următoare, Sobolul, care se sculase tîrziu şi cam lenevise toată ziua, şedea cu undiţa pe mal, cînd veni să-l caute Şoarecele, care fusese pe la prieteni să mai audă veşti.
— Ai auzit noutatea ? întrebă el. Numai despre asta se vorbeşte pe tot Malul Rîului. Broscoiul s-a dus la oraş cu primul tren de dimineaţă. Şi-a comandat un automobil mare şi foarte luxos.

Sfarsitul partii a doua

[cristina.vuscan]

3
Pădurea Sălbatică

Sobolul de mult voia să facă cunoştinţă cu Bursucul. După cîte se povesteau despre dînsul, părea să fie o persoană foarte importantă. Cu toate că rareori îl vedea careva, înrîurirea sa nevăzută era simţită de toată lumea de prin partea locului. De cîte ori Sobolul îşi exprimase însă dorinţa asta faţă de Şoarece, se văzuse purtat cu vorba.
— Bine, bine — zicea Şoarecele. Las' că are să vină Bursucul într-una din zile. Aşa face el. Pică tocmai cînd nu te aştepţi. Şi atunci am să-ţi fac cunoştinţă. Nici nu-ţi poţi închipui tovarăş mai bun ! Dar nu numai că trebuie să-l iei exact cum este, dar şi trebuie să aştepţi pînă catadicseşte el să apară.
— N-ai putea să-l inviţi aici — la masă sau aşa ceva ? întrebă Sobolul.
— N-ar veni — răspunse Şoarecele liniştit. Bursucul nu poate să sufere societatea, invitaţii, mese şi toate lucrurile de felul ăsta.
— Atunci, ce-ar fi să mergem noi la el ? îşi dădu cu părerea Sobolul.
— Doamne fereşte ! Sînt sigur că asta nu i-ar plăcea deloc — răspunse Şoarecele aproape speriat. E atît de pădureţ; sigur s-ar supăra. Nici eu n-am îndrăznit să mă duc la el acasă, deşi îl cunosc bine. Afară de asta, nici n-am putea. Nici nu poate fi vorba de aşa ceva, fiindcă trăieşte chiar în mijlocul Pădurii Sălbatice.
— Ei şi ? zise Sobolul. Mi-ai spus că Pădurea Sălbatică e cumsecade, nu ştii ?
— Da, da, aşa e, desigur — răspunse Şoarecele cam în doi peri. Dar nu cred să mergem deocamdată la Bursuc. Nu încă. E cale lungă şi nici n-ar fi acasă în acest moment al anului. O să vină el cîndva, dacă avem răbdare să aşteptăm !
Sobolul trebui să se mulţumească cu atît. Bursucul nu mai venea, dar fiecare zi aducea cu sine petrecerile ei. Cînd vara trecuse de mult şi umezeala, gerul sau drumurile înnămolite îi ţineau în casă cea mai mare parte a timpului, iar rîul, cu apele crescute, trecea pe lîngă ferestrele lor cu o iuţeală atît de ameţitoare, încît nici nu te puteai gîndi să ieşi, cu nici un fel de barcă, atunci gîndurile Sobolului se întoarseră cu stăruinţă la Bursucul cenuşiu şi singuratic, care-şi trăia viaţa de pustnic în vizuina lui din mijlocul Pădurii Sălbatice.
Iarna, Şoarecele dormea mult; se retrăgea seara devreme şi se scula tîrziu. în timpul scurtei sale zile, mîzgălea uneori poezii sau se ocupa Puţin de-ale gospodăriei. Apoi, de bună seamă că mai trecea adesea careva dintre animale la o partidă de flecăreală, aşa că se spuneau multe poveşti şi fiecare istorisea în felul său întîmplările şi faptele din vara trecută.
Fusese un capitol atît de bogat, acum cînd îţi aminteai totul ! Cu ilustraţii atît de multe şi aşa de viu colorate ! Decorul se schimbase mereu pe malul rîului şi desfăşurase pe rînd imaginile şi priveliştile într-un convoi pitoresc. Dreţea violacee se înfiinţase de timpuriu, scuturîndu-şi pletele încîlcite şi îmbelşugate pe oglinda apelor care-i reflectau faţa rîzătoare. Peste puţin apărură răscoagele, gingaşe şi îngîndurate ca nişte norişori de seară trandafirii. Trifoiul roşu, mînă în mînă cu cel alb, venise şi el pe furiş să-şi ia locul în hora florilor. în sfîrşit, într-o dimineaţă, măceşul, neîncrezător şi leneş, îşi făcu şi el apariţia, cu multă gingăşie. Ca şi cum i-ar fi vestit o muzică în acorduri falnice de coarde, trecînd apoi la un dans gingaş — ştiau acum cu toţii că iunie, în sfîrşit, sosise. Mai lipsea încă un părtaş de seamă la jocul firii : ciobănaşul pe care-l aşteptau să-l îndrăgească zînele pădurii, Făt-Frumosul după care rătăceau, din spatele perdelelor, privirile furişe ale domniţelor, feciorul de împărat ce trebuia să sosească, să cheme cu o sărutare, înapoi la viaţă şi dragoste, vara ce dormea. Dar cînd stînjenelul, drăgăstos şi cu dulci miresme, îmbrăcat în culoarea chihlimbarului, veni cu graţie să-şi ia locul în grup, jocul era gata să înceapă.
Şi ce mai joc ! în timp ce vîntul şi ploaia le băteau la uşă, animalele, în vizuinile lor călduţe, îşi aminteau zorile voioase cu un ceas înaintea răsăritului de soare, cînd ceaţa alburie, nerisipită încă, mai stăruia la suprafaţa apelor; fiorul primei atingeri cu apa răcoroasă, zbenguielile de-a lungul malului, strălucirea de care erau cuprinse pămîntul, văzduhul şi apa, cînd soarele revenea şi ce fusese cenuşiu se prefăcea în aur, iar culoarea renăştea şi ţîşnea din nou de pretutindeni. îşi aminteau odihna dulce şi lenevoasă din miezul zilelor fierbinţi de vară, în adîncimea frunzişului des, prin care soarele arunca săgeţi subţiri şi pete aurii; plimbările cu barca şi băile de după-amiază, hoinărelile de-a lungul cărărilor pline de praf şi prin ogoarele galbene de grîu. Şi, în cele din urmă, serile lungi şi răcoroase, în care se înfiripau atîtea tovărăşii, se desăvîrşeau atîtea prietenii Şi se plănuiau atîtea aventuri pentru a doua zi. Aveau animalele multe de povestit, cînd se strîngeau în jurul focului, în zilele scurte de iarnă. Totuşi, Sobolului îi mai rămînea din belşug timp liber, cu care nu ştia ce să facă, şi aŞa, într-o după-masă, cînd Şoarecele, în fotoliul său la gura sobei, ba moţăia, ba încerca să ticluiască vreo rimă ce nu i se potrivea cu celelalte, Sobolul se hotărî să meargă singur să exploreze Pădurea Sălbatică şi, cine ştie..., poate să facă şi cunoştinţă cu domnul Bursuc.
Se furişă din odaia caldă şi ieşi afară la aer. Era o după-amiază rece şi liniştită, cu un cer aspru, ca de oţel. Cîmpul zăcea despuiat, cu totul fără de frunziş cît cuprindeai cu ochii. Se gîndi că niciodată nu privise atît de departe şi de tainic înăuntrul lucrurilor, ca în ziua aceea de iarnă, cînd firea zăcea cufundată adînc în somnul ei de fiece an şi părea că se dezbrăcase de orice veşmînt. Pădurici, văi, surpături de pietriş, toate locurile ascunse ce fuseseră tainiţă fără fund pentru nesfîrşite cercetări, în timpul verii bogate în frunziş, îşi arătau acum cu dezolare toate ascunzişurile. Păreau a-i cere să vadă cîtva timp sărăcia lor jerpelită, pînă să-l poată desfăta din nou cu podoabele lor, ca mai înainte, să-l amăgească şi să-l ademenească cu vechile înşelăciuni. Era jalnic şi totuşi îl însufleţea, îl bucura. îi păru bine că iubea pămîntul şi neîmpodobit, aspru, dezbrăcat de orice găteală. Văzuse acum urzeala lui: era frumoasă, puternică şi dintr-o bucată. Nu-i era dor de trifoiul cald şi de jocul ierburilor înalte. Parcă era mai bine fără perdeaua unduitoare a frunzişului de fag şi de mesteacăn. Cu sufletul plin de voioşie îşi urma drumul spre Pădurea Sălbatică, ce-l aştepta sumbră şi ameninţătoare, ca o stîncă neagră într-o mare liniştită de miazăzi.
La început nu fu nimic care să-l sperie. Erau nuiele care-i scîrţîiau sub paşi, buturugi care-i puneau piedică, bureţi de muşchi pe trunchiuri ce semănau cu închipuiri pocite şi caraghioase şi-l uimiră pentru o clipă prin asemănarea lor cu ceva bine cunoscut şi foarte îndepărtat în amintire. Dar toate astea erau nostime şi-l înviorau în chip plăcut. îl ispiteau să înainteze; pătrunse acolo unde lumina descreştea şi copacii se tîrau mai aproape, tot mai aproape, iar scorburile deschideau guri urîcioase spre el, din fiece parte.
Acum era tăcere deplină. întunericul înainta spre el cu stăruinţă şi grabă; se strîngea înapoia şi înaintea lui, iar lumina părea că se retrage ca apele mării.
Apoi începură vedeniile.
Deasupra umărului i se păru mai întîi, nelămurit, că vedea o faţă; o faţă mică, hîdă, în chip de buturugă, privind către dînsul dintr-o scorbură. Cînd se întoarse s-o înfrunte, pierise.
Grăbi pasul, vorbind cu sine însuşi şi îndemnîndu-se să mai sfîrşească cu închipuirile. Trecu pe lîngă altă scorbură, şi încă una, şi iar una; apoi — da ! — aş, de unde ! — ba da ! desigur, o faţă mică şi ascuţită, cu ochi duşmănoşi, îl săgetase o clipă dintr-o scorbură, apoi se topise. Pregetă — se încordă dintr-o sforţare şi-şi urmă drumul. Atunci, deodată, ca şi cum tot timpul ar fi fost aşa, toate scorburile, apropiate şi îndepărtate, părură să aibă cîte un chip ce apărea şi se stingea repede. Erau sute de scorburi. Din toate ţîşneau spre el priviri iuţi, răutăcioase şi pline de ură; ochi aspri, răi şi ascuţiţi îl săgetau din toate părţile. De-ar scăpa odată de scorburile de lîngă drum, gîndi el, vedeniile ar înceta. Se abătu de pe cărare şi pătrunse în locurile neumblate din pădure. Atunci începu şuieratul. Era slab şi ascuţit şi venea de departe, dinapoia lui, cînd îl auzi întîi, dar îl făcu să grăbească pasul. Apoi, tot foarte slab şi ascuţit răsună departe înaintea lui şi îl făcu să şovăie şi să dorească a se înapoia. Pe cînd stătea locului nehotărît, şuieratul izbucni din fiece parte. Părea că e prins prin văzduh şi trecut mai departe, prin toată lungimea pădurii, pînă la cele mai îndepărtate hotare. Oricine-ar fi fost, un lucru era limpede : erau răsculaţi cu toţii, stăteau la pîndă, gata să-l atace ! Iar el — era singur, lipsit de apărare, departe de orice sprijin, şi noaptea se lăsa în juru-i.
Apoi începu tropăitul.
La început gîndi că erau doar frunze ce cădeau — atît de uşurel şi gingaş era zgomotul. Apoi, cînd spori, luă un ritm regulat şi el îşi dădu seama că nu era nici mai mult nici mai puţin decît zgomot de picioruşe, încă depărtate : trop, trop, trop. Veneau din faţă ori dindărăt ? întîi i se păru într-un fel, apoi într-altul. Îşi dădu seama că tropăitul venea din toate părţile. Creştea şi se înmulţea, pînă cînd păru a-l cuprinde din fiece ungher. Iar el ascultă cu groază, îndreptîndu-se cînd într-o parte, cînd în alta. Cînd stătu locului, să asculte atent, văzu un iepure venind în goana mare spre el, printre copaci. Aşteptă, crezînd că iepurele o să-şi încetinească pasul sau o să se abată pe alt drum cînd va da de dînsul. Cînd-colo, aproape să-l trîntească la pămînt, cînd trecu pe lîngă el ca o săgeată, cu faţa încordată şi aspră, cu ochii holbaţi.
— Pleacă de aici, nebunule, pleacă ! îl auzi Sobolul bombănind, în timp ce cotea pe lîngă o buturugă şi dispărea îndărătul unui adăpost primitor.
Tropăitul spori pînă se auzi ca o grindină pe covorul de frunze veştede, aşternut de jur-împrejur. Pădurea întreagă părea acum că alerga, fugărea ceva sau pe cineva. Cuprins de groază începu să alerge şi el, fără nici un gînd, fără nici o ţintă. Fugind, se izbea de copaci, cădea peste buturugi sau în gropi, dădea buzna în şanţuri, sărea peste tot felul de piedici. în cele din urmă, se refugie în scorbura adîncă
Şi întunecoasă a unui fag bătrîn. Acolo era un adăpost, un ascunziş, poate chiar scăparea, dar cine ştie ? Era prea obosit ca să poată alerga mai departe. Se culcă printre frunzele uscate ce se adunaseră în scorbură şi nădăjdui că deocamdată era în siguranţă. Zăcea acolo, gîfîind şi tremurînd, cu urechea la şuierăturile şi tropăielile de afară. Ştiu, în sfîrşit, în întregime, ce păţiseră aici alţi locuitori micuţi ai cîmpurilor şi tufişurilor, ce cunoscuseră drept clipa cea mai neagră a vieţii lor, spaima de care în zadar încercase să-l apere Şoarecele : groaza Pădurii Sălbatice !
între timp, Şoarecele moţăia plăcut în fotoliul lui confortabil, la gura sobei. Hîrtia cu versurile pe jumătate terminate îi lunecă de pe genunchi, capul îi căzu înapoi, gura se întredeschise, şi începu să călătorească printre malurile verzi ale apelor visului. Deodată, un cărbune sfîrîi în sobă, focul trosni, făcînd să ţîşnească un mănunchi de flăcări şi Şoarecele se deşteptă din somn cu o tresărire. Amintindu-şi care îi fusese îndeletnicirea, se aplecă să-şi ridice versurile. Se adînci un minut în citirea lor, apoi se uită împrejur după Sobol, să-l întrebe dacă ştia o rimă bună pentru un cuvînt, sau altul.
Dar Sobolul nicăieri.
Trase cu urechea cîtva timp. Casa părea cufundată în linişte.
Apoi strigă de cîteva ori : ”Sobolaşule !"
Cum n-auzea nici un răspuns, se ridică şi se duse în antreu.
Pălăria Sobolului lipsea de la locul obişnuit de pe cuier. Galoşii lui, totdeauna aşezaţi lîngă suportul de umbrele, dispăruseră şi ei.
Şoarecele ieşi în curte şi cercetă cu grijă pămîntul umed dimprejurul casei, nădăjduind să găsească urmele Sobolului. Iată-le, vezi bine ! Galoşii erau noi, fuseseră cumpăraţi pentru iarnă; zimţii de pe tălpi erau neuzaţi şi ascuţiţi. Putea să deosebească bine urmele lor întipărite în noroi, urmînd drept şi hotărît calea spre Pădurea Sălbatică.
Şoarecele părea foarte preocupat şi rămase cufundat în gînduri cîteva clipe. Apoi intră din nou în casă, se încinse cu o curea, îşi vîrî o pereche de pistoale la brîu, înşfăcă un ciomag dintr-un colţ al camerei şi o porni în pas grăbit spre Pădurea Sălbatică.
Era spre amurg cînd ajunse la primii copaci. Se cufundă, fără să pregete, în desişul pădurii, cercetînd cu îngrijorare în toate părţile, doar va găsi vreo urmă a prietenului său. Ici-colo, chipuri mici şi răutăcioase se zgîiau din scorburi, dar piereau pe dată cînd dădeau cu ochii de viteazul animal, cu pistoalele sale şi cu ciomagul gros ce-l ţinea cu străşnicie în mînă. Şuieratul şi tropăitul pe care le auzise desluşit cînd intrase în pădure se stinseră treptat şi încetară cu totul, pînă se făcu linişte deplină.
Merse bărbăteşte străbătînd toată pădurea, Pînă la capătul cel mai îndepărtat; apoi, părăsind cărările, începu s-o ia de-a latul, nelăsînd nici un cotlon necercetat şi strigînd mereu cu voioşie :
— Sobolaşule, Sobolaşule, Sobolaşule ! Unde eşti ? Sînt eu, prietenul tău, Şoarecele !
Cercetase cu migală şi cutreierase pădurea în lung şi în lat, de un ceas şi mai bine, cînd, în sfîrşit, care nu-i fu bucuria auzind o chemare slabă ce răspundea strigătelor lui. Călăuzindu-se după sunet, îşi croi drum, prin întunecimea crescîndă, pînă la poalele unui fag bătrîn, care avea o scorbură. Dinăuntrul scorburii venea o voce slabă, zicînd :
— Şoricelule ! Tu eşti, cu adevărat ?
Şoarecele se tîrî pînă în gaură şi acolo îl găsi pe Sobol, sfîrşit de oboseală şi tremurînd încă.
— Vai, Şoricelule — se jelui el — m-am speriat aşa de tare, nici nu poţi să-ţi închipui !
— înţeleg foarte bine — zise Şoarecele cu blîndeţe. Dar zău că n-ar fi trebuit să pleci şi să faci una ca asta, Sobolule. Am făcut tot ce-am putut ca să te reţin. Noi, locuitorii malului, nu venim mai niciodată pe-aci. Dacă n-avem încotro şi trebuie neapărat, venim cîte doi, cel puţin. Atunci, de cele mai multe ori, nu ni se întîmplă nimic. Afară de asta, sînt o groază de lucruri pe care trebuie să le ştii. Noi le cunoaştem, dar tu încă nu. Vreau să spun : parole de trecere, semne şi cuvinte cu putere izbăvitoare, buruieni pe care le ţii în buzunar, descîntece pe care le spui în gînd — în fine, tot felul de trucuri şi şiretlicuri de care te foloseşti. Toate astea-s destul de simple cînd le ştii, dar trebuie neapărat să le ştii, cînd eşti o vietate mică, altfel dai de belea.
Sigur că dacă eşti Bursuc sau Lutru, se schimbă lucrurile.
— Desigur, domnul Broscoi, care e curajos, nu s-ar sinchisi să vină singur pe-aici, aşa-i ? întrebă Sobolul.
— Fratele Broscoi ? zise Şoarecele, rîzînd din toată inima. Nu şi-ar arăta faţa pe-aci, singur, nici pentru un sac cu aur. Aş, de unde !
Sobolul se învioră de-a binelea la auzul rîsului voios al Şoarecelui şi la vederea ciomagului şi a pistoalelor lui strălucitoare. încetă să tremure şi începu să fie mai îndrăzneţ, să se simtă iar cel de altădată.
— Ei, dar acu' — spuse Şoarecele — trebuie Să facem o sforţare şi s-o pornim spre casă, cît mai e niţică lumină. Nu-i nici o afacere să petrecem noaptea aici. Ce părere ai ? Mai întîi că ar fi mult prea frig.
— Şoricelule dragă — răspunse bietul Sobol — îmi pare grozav de rău, dar sînt obosit mort, parcă aş fi bătut. Crede-mă : trebuie să mă mai laşi puţin să mă odihnesc, altfel n-am s-ajung niciodată acasă.
— Odihneşte-te, dragă — zise Şoarecele, bun din fire cum era. Şi-aşa e aproape beznă afară; cred că mai tîrziu are să fie puţină lună.
Atunci Sobolul se vîrî mai adînc în frunzişul uscat, se întinse bine şi se lăsă cuprins de somn, un somn, ce-i drept, întrerupt şi tulburat. În timpul acesta, Şoarecele se înveli şi el cu frunze pe cît putu, să-i ţină de cald, şi aşteptă răbdător, cu o labă pe pistol.
Cînd, în cele din urmă, Sobolul se deşteptă, odihnit şi în dispoziţia lui obişnuită, Şoarecele zise :
— Ei, acum mă duc să mai arunc o privire pe-afară.
După cîtva timp Sobolul îl auzi vorbind de unul singur, liniştit : ”Ia te uită, ia te uită !"
— Ce s-a întîmplat, Şoricelule dragă ? întrebă Sobolul.
— S-a întîmplat că ninge — răspunse Şoarecele. Ninge zdravăn.
Sobolul veni şi se aşeză lîngă el. Privind afară, văzu pădurea, ce fusese atît de îngrozitoare pentru el, într-o înfăţişare cu totul schimbată. Scorburi, şanţuri, băltoace, capcane şi alte negre ameninţări în calea drumeţului dispăreau cu repeziciune sub un covor strălucitor ce se aşternea pretutindeni. Părea ţesut de zîne, era prea gingaş ca să fie călcat de picioare greoaie. O pulbere subţire umplea văzduhul şi-ţi mîngîia obrajii cu o uşoară înţepătură. Nodurile negre ale copacilor ieşeau în relief, mai negre ca de obicei.
— Da, da, n-avem încotro — zise Şoarecele, după oarecare chibzuială. Trebuie s-o Pornim, să ne-ncercăm norocul. Cred că altceva n-avem ce face. Partea proastă e că nu ştiu exact unde ne aflăm. Şi cu zăpada asta, toate par altfel.
Aşa şi era. Sobolul nici n-ar fi ştiut că e aceeaşi pădure. Totuşi, porniră la drum cu voinicie. Luară calea ce le păru mai îmbietoare. Se ţineau unul de altul şi se prefăceau cu o voioşie de neînvins că recunosc cîte un vechi prieten în fiece copac ce-i întîmpina mohorît şi tăcut. Vedeau deschizături, luminişuri sau cărări ce le păreau cunoscute în monotonia nesfîrşită de întinderi albe şi trunchiuri negre.
Un ceas-două mai tîrziu — pierduseră cu totul socoteala timpului — se opriră locului, descurajaţi, sfîrşiţi de oboseală şi deznădăjduiţi la culme. Se aşezară pe un trunchi de copac doborît, ca să-şi recapete suflarea şi să chibzuiască ce era de făcut. îi durea tot trupul de oboseală şi erau plini de vînătăi, căzuseră în mai multe gropi şi se udaseră leoarcă. Zăpada se aşternuse atît de mare, încît cu multă greutate îşi mai trăgeau picioruşele dintr-însa, iar copacii erau mai groşi şi mai asemănători unul cu celălalt ca oricînd. Pădurea aceasta parcă n-avea sfîrşit, nici început, şi, ce era mai rău, n-avea nici o ieşire.
— Nu putem rămîne aci prea mult — zise Şoarecele. Trebuie să mai facem o sforţare; trebuie să facem ceva. E prea frig ca să poţi sta locului şi zăpada o să fie în curînd atît de mare, încît n-o să ne mai putem croi drum prin ea.
Privi împrejur şi iar se mai gîndi.
— Ascultă — urmă el — uite ce-mi dă prin gînd. E un fel de văişoară jos, în faţa noastră, unde pămîntul pare plin de moviliţe şi de cocoaşe. Să mergem într-acolo şi să încercăm să găsim un adăpost oarecare, vreo scobitură sau scorbură uscată. Să ne vedem scăpaţi de zăpadă şi de vînt şi să ne putem odihni puţin înainte de a ne continua drumul. Sîntem amîndoi obosiţi morţi. Şi apoi s-ar putea ca, între timp, să înceteze ninsoarea sau să se întîmple altceva care să schimbe lucrurile.
Aşadar, se ridicară iar şi se căzniră în jos spre văişoară. Odată ajunşi, începură să scotocească după vreo scobitură sau vreun colţişor uscat, care să le dea adăpost contra vîntului aprig şi zăpezii biciuitoare. Tocmai cercetau una din moviliţele de pămînt de care vorbise Şoarecele, cînd, deodată, Sobolul se împletici şi căzu cu faţa înainte, gemînd.
— Aoleu, piciorul meu ! se văită el. M-am lovit chiar la os.
Se aşeză pe zăpadă şi-şi frecă cu amîndouă lăbuţele din faţă piciorul cu pricina.
— Săracul de tine ! zise Şoarecele cu bunătate. N-ai noroc azi ! Ia să vedem ce-i cu Piciorul ! Da — urmă el, îngenunchind ca să vadă mai bine — te-ai tăiat aproape pînă la os. Stai niţel să-mi găsesc batista, să te leg.
— Se vede că m-am împiedicat de o cracă sau de un ciot — zise Sobolul cu amărăciune. Vai, ce rău mă doare !
— E o tăietură în toată regula — zise Şoarecele, examinînd-o din nou. Asta nu e de cracă sau de trunchi. Parcă ar fi de un tăiş ascuţit, în orice caz de ceva metalic. Curios !
Se gîndi cîtva timp, apoi cercetă din nou gheburile de pămînt ce-i înconjurau.
— Orice fi fost — zise Sobolul, uitînd să facă fraze corecte în durerea lui — doare la fel, orice fi fost.
Dar Şoarecele, după ce legase grijuliu rana cu batista lui curată, îl lăsase şi scormonea cu îndîrjire prin omăt. Rîcîia şi arunca zăpada în lături şi cerceta lucrînd de zor cu toate patru picioarele, în timp ce Sobolul aştepta cu nerăbdare şi striga în răstimpuri :
— Hai odată, Şoarece !
Deodată, Şoarecele exclamă : ”Ura !" şi iar ”Uu-raa, Uu-raaa !" şi începu să ţopăie şi să dănţuiască prin zăpadă.
— Ce-ai mai găsit, Şoricelule ? întrebă Sobolul, tot frecîndu-şi piciorul.
— Vin' de vezi ! răspunse Şoarecele încîntat şi tot ţopăind de bucurie.
Sobolul veni şchiopătînd pînă la locul cu pricina şi privi cu băgare de seamă.
— Hm... — zise în cele din urmă, cu încetineală — se vede destul de bine ce e. Am mai văzut din astea de o mie de ori. Lucru obişnuit, aş zice. O răzuitoare de noroi, pentru picioare, din acelea care se aşează în faţa uşii. Ei, şi ce dacă ai găsit-o ? Cine a mai văzut să joci de bucurie în faţa unui fier de curăţat încălţămintea ?
— Dar nu-ţi dai seama ce înseamnă asta, animal lenevos la minte ce eşti ? strigă Şoarecele nerăbdător.
— Desigur că-mi dau seama — răspunse Sobolul. înseamnă doar atîta că cineva, neglijent foarte şi uituc, şi-a scăpat răzuitoarea de noroi în mijlocul Pădurii Sălbatice, şi asta într-un loc unde nu se poate să nu te împiedici de ea. Foarte rău ! Putea să fie mai atent. Cînd am să ajung acasă, am să reclam asta la... la locul în drept, să vezi dacă n-o fac !
— Doamne ! Doamne ! exclamă Şoarecele, scos din fire de lipsa lui de imaginaţie. Hai, taci odată şi vino de scurmă !
Şi se puse din nou pe lucru, făcînd să zboare zăpada în toate direcţiile în jurul lui.
încă puţină muncă şi sforţările lui fură răsplătite. O rogojină foarte jerpelită, de şters picioarele, ieşi la iveală.
— Ei, ce ţi-am spus eu ? exclamă Şoarecele triumfător.
— Nu mi-ai spus nimic — răspunse Sobolul, grăind de altfel purul adevăr. Acu' ai mai găsit alt obiect de gospodărie, uzat şi lepădat. Bănuiesc că eşti în culmea fericirii. Hai, apucă-te şi joacă tontoroiul şi în jurul ăstuia, dacă nu poţi altfel, şi isprăveşte ! După aceea, poate c-o să putem să ne vedem de drum şi să nu ne mai pierdem timpul cu fiare vechi. Nu cumva putem mînca o rogojină de şters picioarele ? Sau poate că putem dormi sub o rogojină de-asta ? Ori ai de gînd să ne aşezăm pe ea şi să lunecăm de-a săniuţa pînă acasă, rozător exasperant ce eşti !
— Vrei să zici — strigă Şoarecele emoţionat — că rogojina asta de şters picioarele nu-ţi spune nimic ?
— Zău, Şoricelule — răspunse amărît Sobolul — cred că am vorbit destul de prostia asta. Cine-a mai auzit ca o rogojină de şters picioarele să spună ceva ? Nici n-ar putea. Ştergătoarele de picioare sînt de obicei la locul lor.
— Ia ascultă, animal tare de cap ce eşti — zise Şoarecele, acum supărat — încetează odată. Să nu mai aud o vorbă. Apucă-te şi scormoneşte — rîcîie, zgîrie, sapă şi cercetează tot locul, mai ales pe la marginea moviliţelor, de vrei la noapte să dormi la căldură; e ultima noastră şansă !
Şoarecele porni cu ardoare să atace un nămete de lîngă ei, cufundîndu-şi pe alocuri ciomagul, ca pentru a sonda, şi săpînd apoi cu furie. Sobolul rîcîia şi el de zor, mai mult ca să-i facă pe plac Şoarecelui decît din altă pricină, căci părerea lui era că prietenul său era pe cale să se ţicnească.
După vreo zece minute de muncă aprigă, Şoarecele izbi cu vîrful bastonului ceva care suna a gol. Săpă mai departe, pînă ce putu băga o labă şi pipăi; apoi îl chemă pe Sobol să vină să-l ajute. Neobosite munciră cele două animale, pînă cînd, în cele din urmă, Sobolul, pînă atunci necredincios, văzu cu ochii rezultatul sforţărilor lor şi fu cuprins de mare mirare.
Pe marginea a ceea ce păruse a fi un troian, văzură o uşă mică, cu înfăţişarea solidă, vopsită în verde-închis. Un lanţ de tras soneria, din fier, atîrna într-o parte, şi dedesubt, pe o tăbliţă de alamă, gravată curăţel cu litere de tipar, mari şi pătrate, putură citi la lumina lunii :
DOMNUL BURSUC
De uimire şi încîntare, Sobolul căzu pe spate în zăpadă.
— Şoarece ! strigă el, pocăindu-se. Eşti o minune ! O adevărată minune, iată ce eşti ! Acum îmi dau seama ! Ţi-ai desluşit totul, treptat-treptat, în capul tău cel înţelept, şi asta chiar din clipa cînd am căzut şi m-am tăiat la picior. Ai privit tăietura şi îndată mintea ta măreaţă şi-a zis : ”Răzuitoare de noroi !" Apoi te-ai pus pe lucru şi-ai şi găsit răzuitoarea cu pricina ! Te-ai oprit aici ? Nu. Altul ar fi fost pe deplin mulţumit. Dar tu nu ! Inteligenţa ta a continuat să lucreze. ”Să mai găsesc şi o rogojină de şters picioarele — ţi-ai zis — şi teoria mea e demonstrată !" Bineînţeles, ai găsit şi rogojina. Eşti atît de deştept, încît cred că ai putea să găseşti tot ce vrei. ”Ei, acu' — ţi-ai zis — uşa asta există; e ca şi cum aş vedea-o în faţa ochilor. Nu ne mai rămîne altceva de făcut decît s-o găsim !" Am citit în cărţi de-alde astea, dar n-am mai pomenit niciodată aşa ceva în viaţa de toate zilele. Ar trebui să te duci undeva unde să fii preţuit cum ţi se cuvine. E păcat de tine, să-ţi risipeşti tinereţea printre noi ăştilalţi. Să am eu capul tău, Şoricelule...
— Dar cum nu-l ai — îl întrerupse Şoarecele, aproape supărat — bănuiesc că ai să şezi toată noaptea pe zăpadă, să trăncăneşti ! Scoală-te imediat, atîrnă-te de cordonul soneriei pe care-l vezi colo şi sună cît poţi de tare; în timpul ăsta, eu am să ciocănesc !
Pe cînd Şoarecele începu să bată cu bastonul în uşă, Sobolul se repezi la cordonul soneriei, îl strînse bine în labe şi trase, atîrnîndu-se de el.
De departe, se auzi răspunsul slab al unui clopot cu sunet adînc.


Sfarsitul partii a treia

[cristina.vuscan]

4
Domnul Bursuc

Aşteptară cu răbdare un timp ce le păru foarte îndelungat. Ţopăiau prin zăpadă, ca să nu le îngheţe picioarele. în sfîrşit, auziră cum dinăuntru paşi rari şi tîrşiţi se apropiau de uşă.
— Parc-ar umbla cineva în papuci de pîslă prea mari şi scîlciaţi la spate — zise Sobolul către Şoarece.
Foarte isteţ Sobolul, căci chiar aşa era.
Se auzi zgomotul unui zăvor tras, apoi uşa se deschise de cîteva degete, destul ca să lase să apară un bot lung şi o pereche de ochi ce clipeau somnoroşi.
— Să ştiţi că prima oară cînd se mai întîmplă una ca asta — mormăi o voce groasă şi bănuitoare — am să mă supăr grozav. Cine mai e iar, care deranjează lumea, pe o noapte ca asta ? Vorbiţi !
— Ah, Bursucule — se jelui Şoarecele — dă-ne drumul înăuntru, te rog. Sînt eu, Şoarecele, cu prietenul meu, Sobolul. Ne-am rătăcit în zăpadă.
— Nu mai spune, tu eşti, Şoricelule dragă ? exclamă Bursucul, cu un glas cu totul schimbat. Haide, intraţi amîndoi, degrabă. Sărăcuţii de voi ! Trebuie să fiţi prăpădiţi. Ia te uită ! Rătăciţi în zăpadă ! Şi încă în Pădurea Sălbatică, şi în plină noapte. Dar, hai, intraţi !
Cele două animale dădură buzna unul peste altul, grăbiţi cum erau să intre. Cînd auziră uşa închizîndu-se îndărătul lor, simţiră o mare bucurie şi uşurare.
Bursucul, care purta un halat lung şi ai cărui papuci erau într-adevăr foarte scîlciaţi, ţinea în labă un sfeşnic cu lumînarea aprinsă. Se vede că fusese pe cale să se culce, cînd auzise chemările lor. îi privi cu bunătate, de la înălţimea lui, şi îi mîngîie pe cap, pe amîndoi.
— Asta nu-i o noapte în care să plece la plimbare animalele mici — zise el părinteşte. Mi-e teamă că iar te-ai apucat de pozne, Şoricelule. Dar haide, veniţi cu mine; să mergem în bucătărie. Am acolo un foc bun şi mîncare şi tot ce poftiţi.
O porni înainte, cu lumînarea ridicată, tîrîndu-şi greoi papucii. Ei îl urmau, dîndu-şi coate, plini de aşteptare. Trecură printr-un coridor lung, întunecos şi, ce-i drept, cam ponosit, care cobora în cele din urmă într-un fel de hol central, din care se puteau zări nedesluşit alte coridoare lungi, ca nişte tunele, răsfirîndu-se în toate direcţiile. Păreau misterioase şi fără de sfîrşit. Mai erau în acest hol şi uşi, uşi solide, frumoase, de stejar. Bursucul deschise larg una dintre ele şi se treziră deodată la căldura plăcută a unei bucătării mari, luminate de un foc vesel în vatră.
Podeaua era din cărămidă roşie, destul de uzată. în căminul uriaş ardea un foc de buturugi, iar în cele două colţuri de lîngă cămin erau zidite în perete două băncuţe, unde se putea şedea comod, fără frică de curent. Două scaune cu speteaza înaltă stăteau faţă în faţă, de o parte şi de alta a focului, aşteptînd parcă tovărăşia voioasă. în mijlocul odăii era o masă lungă, din scînduri simple, fixate pe căpriori; de fiecare parte a mesei, bănci. La un capăt al mesei, unde un fotoliu rămăsese împins înapoi, se aflau resturile cinei Bursucului, simple, dar îndestulate. Rînduri de farfurii curate sclipeau pe rafturile bufetului, într-un capăt îndepărtat al odăii, iar de grinzile tavanului atîrnau şunci, mănunchiuri de buruieni uscate, funii de ceapă şi coşuri cu ouă. Părea locul nimerit, unde vitejii se puteau ospăta după victorie, unde cosaşii obosiţi se puteau înşira cu zecile de-a lungul mesei spre a sărbători recolta cu voioşie şi cîntece, sau unde doi-trei prieteni cu gusturi simple puteau să şadă nestingheriţi la masă, să mănînce, să fumeze şi să trăncănească în largul lor, în deplină mulţumire sufletească. Cărămida roşcată a podelei surîdea tavanului afumat; scaunele de stejar, lustruite de multă întrebuinţare, păreau că schimbă între ele priviri prietenoase, pline de voie bună; farfuriile de pe bufet rîdeau zglobii la ulcelele de pe raft, iar flacăra voioasă a focului răspîndea licăriri prin întreaga încăpere, jucîndu-se cu toate celea, fără deosebire.
Bursucul, plin de bunăvoinţă, îi împinse spre o băncuţă din faţa focului, să se încălzească, şi-i îndemnă să-şi scoată de pe ei hainele şi ghetele ude. Apoi le aduse halate şi papuci şi se apucă de spălă el singur, cu apă caldă, rana Sobolului. Prinse apoi tăietura cu un plasture, atît de bine, încît i se păru Sobolului că piciorul îi era mai zdravăn ca înainte.
în lumina şi căldura ce-i cuprinsese, se simţeau, în sfîrşit, încălziţi şi uscaţi. Picioarele obosite li se odihneau pe scăunele, iar pe masa dinapoia lor se auzea clinchet ademenitor de farfurii. Li se părea acum animalelor gonite de furtună şi în sfîrşit ajunse la liman că Pădurea Sălbatică, rece şi neumblată, pe care abia o părăsiseră, era la mii de kilometri depărtare, iar tot ce pătimiseră în ea — numai un vis pe jumătate uitat.
în cele din urmă, după ce se zvîntaseră bine, Bursucul îi chemă la masă, unde le pusese de mîncare. Şi mai înainte le fusese cam foame, dar cînd dădură cu ochii de cina pregătită, nu ştiură la ce să se repeadă mai întîi : prea era totul ispititor. Li se părea că mîncărurile celelalte n-au să aştepte pînă să aibă timp de ele. Vreme îndelungată uitară de vorbă şi, cînd în cele din urmă o reluară, greoi, era acel fel de conversaţie, puţin plăcut, al celor ce se străduiesc să vorbească cu gura plină. E un obicei urît. Dar Bursucul nu se sinchisea de atîta lucru, nici nu băga de seamă cînd stăteau cu coatele pe masă sau cînd vorbeau toţi deodată. Cum nu ieşea în lume, îşi vîrîse în cap că toate astea fac parte din lucrurile ce nu prea au importanţă. (Noi însă ştim că se înşela şi că avea un punct de vedere cam limitat; căci astea sînt lucruri care au importanţă — deşi ne-ar lua prea mult timp să explicăm de ce.) Şedea în fotoliul lui din capul mesei şi încuviinţa cu gravitate, în timp ce animalele îşi istoriseau păţaniile. Asculta fără mirare şi fără mustrări; nu spuse niciodată : ”V-am spus eu demult că aşa e !" sau : ”Totdeauna am zis asta !" Nu-i întrerupea ca să le spună că ar fi trebuit să facă aşa şi pe dincolo sau că n-ar fi trebuit să facă cutare lucru. Sobolul începu să simtă multă prietenie pentru Bursuc.
Cînd, în cele din urmă, terminară de mîncat şi fiecare dintre animale simţi că era sătul burduf şi că acum nu-i mai păsa de nimeni şi de nimic, se adunară în jurul jăraticului lăsat de focul cel mare din vatră şi se gîndiră ce bine era să stai aşa tîrziu noaptea, în deplină libertate, după o masă bună. După ce flecăriră cîtăva vreme despre tot felul de lucruri, Bursucul întrebă prietenos :
— Ei, acu' s-auzim noutăţi de prin părţile voastre ! Ce mai face amicul Broscoi ?
— Din ce în ce mai rău — răspunse Şoarecele cu gravitate, iar Sobolul, cocoţat pe un scaun cu spetează, se legăna în lumina focului, cu călcîiele mai sus decît faţa, şi-şi dădea osteneala să pară îngrijorat. Altă ciocnire — nu mai departe de săptămîna trecută — şi una zdravănă, nu glumă, de data asta. N-ai ce-i face, vrea cu tot dinadinsul să conducă singur şi nu e nici o speranţă să înveţe vreodată. Dacă ar consimţi să tocmească un animal ca lumea, serios şi de încredere, priceput, să-i plătească o leafă bună şi să lase totul în seama aceluia, ar merge totul foarte bine. Dar nu; el e încredinţat că s-a născut şofer şi că n-are ce mai învăţa de la nimeni. Poţi să-ţi închipui ce urmează !
— Cîte a avut pînă acuma ? întrebă Bursucul morocănos.
— Ciocniri ori maşini ? întrebă Şoarecele. De altfel, e totuna, cînd e vorba de Broscoi. Asta e a şaptea. Cît priveşte celelalte — ştii hangarul lui ? Ei bine, e încărcat pînă-n tavan cu rămăşiţe de automobile, bucăţele-bucăţele, nu mai mari ca pălăria dumitale ! Atîta a mai rămas din celelalte şase.
— A fost în spital de trei ori — spuse Sobolul — iar cît priveşte amenzile pe care a trebuit să le plătească, e îngrozitor cînd te gîndeşti !
— Ei, aici e buba — urmă Şoarecele. Broscoiul e bogat, o ştim cu toţii; dar nu e milionar. Pe de altă parte, nu-i nici o speranţă să conducă mai bine — e cu totul lipsit de talent — şi, apoi, nu ţine seama de legi şi de reguli. Mai devreme sau mai tîrziu, va sfîrşi sau mort într-un accident, sau ruinat. Bursucule, îi sîntem prieteni ! N-ar trebui să facem ceva ?
Bursucul rămase pe gînduri.
— Ascultaţi ! zise în cele din urmă, cu oarecare severitate. Ştiţi, desigur, că nu pot face nimic acum !
Prietenii aprobară, înţelegînd foarte bine ce voia să spună. Conform regulilor de bună-cuviinţă ale animalelor, nu ceri nimănui să îndeplinească vreo faptă obositoare sau vitejească, sau chiar niţel mai greuşoară, în timpul sezonului mort, de iarnă. Toate animalele sînt atunci somnoroase — unele dorm de-a binelea. Toate sînt sub stăpînirea vremii mai mult sau mai puţin; se odihnesc după zilele şi nopţile istovitoare, cînd fiecare muşchi le-a fost greu pus la încercare şi întreaga energie încordată din cale-afară.
— Foarte bine ! urmă Bursucul. Dar staţi să se sfîrşească anul, să vină vremea nopţilor scurte, cînd te deştepţi la miez de noapte şi simţi neastîmpăr şi dor de isprăvi şi abia aştepţi să răsară soarele, ca să te apuci de treabă... ştiţi voi !...
Amîndouă animalele dădură din cap cu gravitate. Cum să nu ştie !...
— Ei, atunci — urmă Bursucul — ne ocupăm noi serios de Broscoi, noi, adică tu şi cu mine şi cu amicul nostru aci de faţă, Sobolul ! Nu mai răbdăm nici o prostie de-a lui. Îl facem noi să-şi bage minţile în cap — chiar cu forţa de va fi nevoie. îl facem noi Broscoi de treabă. Facem noi regula... eei !... Dar ai adormit, băiete ?!
— Eu ? Nu ! zise Şoarecele, tresărind speriat din somn.
— A aţipit de vreo două-trei ori, de cînd ne-am sculat de la masă — zise Sobolul, rîzînd.
El se simţea treaz şi chiar vioi, cu toate că nu-şi dădea seama de ce. Cauza era, bineînţeles, că, fiind din născare şi prin creştere un animal subpămîntean, aşezarea locuinţei Bursucului îi pria şi-l făcea să se simtă ca acasă. Dar Şoarecelui, care dormea noapte de noapte într-o odaie cu ferestrele deschise spre un rîu bătut de vînturi, vezi bine că atmosfera i se părea plină de zăpuşeală, apăsătoare.
— Ce-ar fi să mergem la culcare ? zise Bursucul, ridicîndu-se şi aducînd nişte sfeşnice. Haideţi, băieţi, să vă duc la culcuşurile voastre ! Să nu vă grăbiţi mîine dimineaţă. Puteţi lua masa la orice oră poftiţi !
Le călăuzi pe cele două animale spre o încăpere lungă, ce părea jumătate dormitor, jumătate pod. Proviziile de iarnă ale Bursucului, care se puteau vedea în tot locul, ocupau jumătate din încăpere : grămezi de mere, gulii, cartofi, coşuri pline cu nuci, borcane cu miere. Dar cele două pătucuri albe, aşezate pe locul rămas liber, păreau moi şi îmbietoare, iar cearşafurile, deşi cam aspre, erau curate şi miroseau frumos a levănţică. Sobolul şi Şoarecele-de-apă lepădară într-o clipă hainele de pe ei şi se azvîrliră în aşternut, plini de voioşie şi de mulţumire.
După cum îi îmbiase binevoitorul Bursuc, cele două animale obosite coborîră foarte tîrziu la micul dejun în dimineaţa următoare. În bucătărie găsiră arzînd un foc luminos, iar doi pui de arici şedeau pe o banchetă în faţa mesei şi mîncau din străchini de lemn fulgi de ovăz fierţi în lapte. Cînd intrară cei doi oaspeţi, aricii scăpară linguriţele, se ridicară iute şi salutară respectuos.
— Staţi jos, staţi jos — zise Şoarecele prietenos — şi terminaţi-vă laptele. De unde veniţi, tinerilor ? Se vede că v-aţi rătăcit prin zăpadă.
— Da, domnule — zise cel mai mare dintre arici, plin de respect. Io si cu Billy, mititelu' de colo, ne căsneam să nimelim dlumu' la scoală — c-a zis mama că tebuie să meldzem, si dacă e vlemea lea — si atunci sigul că ne-am lătăţit, si lu' Billy i-a fost fică s-a-nţeput să pîngă — că el e mic si n-ale culaz. Si pîn' la ulmă ne-am tezit la usa din dos a lu' domnu' Busuc — si ne-am luat inima-n dinţi si-am bătut. Toată lumea stie că domnu' Busuc ale inima bună...
— înţeleg — zise Şoarecele, tăindu-şi cîteva felii de costiţă afumată, în timp ce Sobolul spărgea ouă într-o tigaie. Şi cum mai e pe-afară ? Nu-i nevoie să-mi spui aşa des ”domnule" — mai adăugă.
— Aoleo, lău de tot e pe-afală, e zăpada adîncă lău — zise ariciul. Nu-i chip să iesiţi dumneavoastă din casă azi.
— Unde-i domnul Bursuc ? se interesă Sobolul în timp ce încălzea cafeaua.
— Domnu' Busuc s-a dus în bilou' lui — răspunse ariciul — si a zis c-ale să fie foalte ocupat azi-dimineaţă si nu cale cumva să-l delanzeze ţineva.
Această explicaţie bineînţeles că fu bine pricepută de toată lumea de faţă. Fapt este că, atunci cînd trăieşti şase luni pe an o viaţă de intensă activitate, iar celelalte şase luni moţăi sau dormi de-a binelea, nu poţi, în acest din urmă timp, să tot spui că ţi-e somn, cînd ai oaspeţi sau treburi. Scuza asta începe să fie plicticoasă. Animalele ştiau foarte bine că Bursucul, după ce luase un dejun îmbelşugat, se retrăsese în biroul lui şi se instalase într-un fotoliu, cu picioarele proptite pe un scaun şi cu o batistă roşie din bumbac trasă peste obraz. Era ”ocupat" în felul său obişnuit, în această perioadă a anului.
Se auzi sunînd tare clopoţelul de la intrare. Şoarecele, mînjit cu unt pe mustăţi, îl trimise pe Billy, ariciul mai mic, să vadă cine ar putea fi. Se auziră tropăituri prin hol şi iată că Billy se întoarse urmat de Lutru, care se repezi la Şoarece, îmbrăţişîndu-l şi scoţînd strigăte de bucurie.
— Dă-mi drumul — se înecă Şoarecele, cu gura plină.
— Mi-am închipuit eu c-o să vă găsesc cu bine aici — zise Lutrul voios. Erau cu toţii grozav de îngrijoraţi, pe Malul Rîului, azi-dimineaţă. Şoarecele n-a dat pe-acasă toată noaptea... Sobolul, la fel... Trebuie să se fi întîmplat ceva îngrozitor, ziceau ei. Bineînţeles că zăpada vă acoperise de tot urmele. Dar eu ştiam că lumea, cînd are vreo încurcătură, se duce de obicei la Bursuc sau, de nu, nu ştiu cum face Bursucul că află el de necazurile celorlalţi. Aşadar, am venit de-a dreptul încoace, prin Pădurea Sălbatică şi prin zăpadă. Phii ! Ce mai frumuseţe a fost drumul prin zăpadă, cu soarele care se ridica roşu pe cer şi bătea pe trunchiurile negre ale copacilor ! Pe cînd îmi urmam drumul în tăcerea pădurii, din cînd în cînd lunecau brusc de pe ramuri grămezi de zăpadă şi cădeau la pămînt cu un zgomot înăbuşit : buf ! de trebuia să sar în lături să mă feresc. Castele şi peşteri de zăpadă răsăriseră peste noapte din nimic, punţi de zăpadă, podişuri, ziduri de cetate. Aş fi putut să stau să mă joc cu ele ceasuri întregi ! Din loc în loc, crengi mari zăceau la pămînt, frînte de greutatea zăpezii, iar printre ele sticleţii ţopăiau de colo pînă colo, îngîmfaţi nevoie-mare, de-ai fi zis că ei le-au doborît şi nimeni altcineva. Un cîrd de gîşte sălbatice plutea deasupra capului meu, ca o fîşie zdrenţăroasă, sus, pe cerul cenuşiu. Cîteva ciori se roteau deasupra copacilor, cercetau atente, apoi înălţau aripile şi zburau înapoi spre casă, cu o mutră dezgustată. N-am întîlnit nici o fiinţă ca lumea, care să poată să-mi dea desluşiri. Cam pe la jumătatea drumului, am dat de un iepure. Şedea, nerodul, pe-o buturugă şi-şi ştergea faţa cu labele. S-a speriat grozav cînd i-am răsărit eu pe la spate şi a simţit o labă grea pe umăr. A trebuit să-i dau vreo două ca să-l mai dezmeticesc. în cele din urmă, am desluşit din pălăvrăgeala lui că Sobolul fusese văzut noaptea trecută de unul dintre dînşii. Mi-a spus că nu se mai vorbea prin vizuinile lor decît despre păţania Sobolului, prietenul cel mai bun al domnului Şoarece; cum pierduse drumul şi cum era urmărit de duhurile rele ale pădurii. ”Şi voi de ce n-aţi făcut ceva ? l-am întrebat. N-oţi fi voi prea deştepţi, dar sînteţi mulţi, cu sutele — cogeamite găligani, graşi şi zdraveni. Ascunzişurile voastre străbat pădurea în lung şi-n lat. Aţi fi putut să-l luaţi cu voi, să-i daţi adăpost — cel puţin să fi-ncercat." ”Noi — zise el — noi, iepurii, să facem ceva ?" I-am mai dat vreo două şi l-am lăsat în plata Domnului. Degeaba-mi pierdeam timpul cu el. Cel puţin aflasem ceva; şi de-aş fi avut norocul să mă întîlnesc cu vreunul dintre ”duhuri", aş fi aflat mai multe — le veneam eu de hac.
— Şi nu erai deloc... hm... neliniştit ? întrebă Sobolul, revenindu-i amintirea groazei de ieri, la auzul povestirilor din Pădurea Sălbatică.
— Neliniştit ? rîse Lutrul, arătînd un şir strălucitor de dinţi puternici şi albi. Le-aş arăta eu nelinişte, dacă vreunul ar încerca să mă sîcîie. Sobolule, ştiu că eşti băiat bun, ia frige-mi cîteva felii de slănină. Mi-e o foame grozavă şi am o mulţime de vorbit cu Şoricelul nostru. Nu l-am mai văzut de un car de ani.
Sobolul, după ce tăie cîteva felii de slănină, puse aricii să le prăjească şi se înapoie la mîncarea lui, în timp ce Lutrul şi Şoarecele, cu capetele apropiate, povesteau de zor despre întîmplările de pe apă. Poveştile lor erau lungi, fără de sfîrşit, ca şi cursul apei guralive.
Tocmai goliseră o farfurie cu slănină şi trimiseseră după alta, cînd intră Bursucul, căscînd şi frecîndu-se la ochi. Le dădu bineţe tuturor, în felul lui liniştit şi firesc, cu o vorbă bună pentru fiecare.
— Trebuie să fie aproape ora prînzului — zise el către Lutru. Stai să mănînci cu noi. Ţi-o fi foame, pe frigul ăsta.
— Cam ! răspunse Lutrul, făcînd cu ochiul către Sobol. Cînd îi văd pe aricii ăştia mîncăcioşi cum se îndoapă cu slănină prăjită, simt că leşin de foame.
Aricii, care tocmai începeau să simtă că li se face iar foame, după fulgii lor de ovăz fierţi în lapte şi, după ce munciseră atîta cu prăjitul slăninii, ridicară o privire sfioasă către domnul Bursuc, dar nu îndrăzniră să spună nimic.
— Ascultaţi, tinerilor, ar fi timpul s-o porniţi acasă, la mama voastră — le spuse Bursucul cu bunătate. Am să trimit pe cineva cu voi, să vă arate drumul. N-are să vă mai fie foame pe ziua de azi, aşa cred.
Le mai dădu cîţiva gologani la fiecare, îi mîngîie pe cap şi ei plecară scoţîndu-şi de nu ştiu cîte ori şepcile, cu mult respect şi tot făcînd la plecăciuni.
Acum se aşezară cu toţii la masă. Sobolul se pomeni lîngă domnul Bursuc şi, cum ceilalţi doi erau cufundaţi în palavrele lor despre apă, de la care nimic nu-i putea distrage, el profită de ocazie şi-i spuse Bursucului cît de plăcută îi găsea locuinţa şi cît de bine se simţea în ea.
— Cînd eşti sub pămînt — zise Sobolul — ştii că eşti la adăpost. Nu ţi se poate întîmpla nimic, nimeni nu-ţi poate face vreun rău. Eşti stăpîn la tine acasă. Nu depinzi de nimeni, nu trebuie să ceri sfatul nimănui sau să te sinchiseşti de ce spun alţii. Viaţa îşi urmează cursul deasupra ta, dar ţie puţin îţi pasă. Cînd ai poftă, o porneşti în sus şi le găseşti iar pe toate la locul lor, aşteptîndu-te.
Bursucul nu mai putea de plăcere.
— Exact ce spun şi eu — răspunse el. Nu există siguranţă, pace şi linişte decît la subsol. Ei, şi dacă ai odată idei mai largi şi vrei să schimbi orizontul, doar sapi şi scurmi niţel — şi gata eşti să porneşti în lume ! Ţi se pare casa cam prea mare ? Astupi o gaură, două şi ţi-o faci după măsură. Nici zidari, nici negustori ambulanţi, nici observaţii de-ale vecinilor care-ţi privesc peste gard şi, mai presus de toate, nici o teamă de vreme rea. Uită-te la Şoarece, de pildă. E destul să crească apa cu vreun metru şi iată-l silit să-şi ia casă cu chirie. Fără confort, prost situată şi grozav de scumpă. Ia-l pe Broscoi. Frumoasă casă, Broscoeştii, n-am ce zice. Cea mai bună casă din ţinut, ca locuinţă. Dar ia să zicem c-ar izbucni un foc — ce se face Broscoiul ? Să zicem că o vijelie ar smulge acoperişul sau că pereţii s-ar nărui ori ar crăpa, sau că s-ar sparge geamurile, ce se face Broscoiul ? Să zicem că ar fi curent în casă — mie, unul, mi-e groază de curent — ce se face Broscoiul ? Nu, nu, e aşa cum zic eu : pe-afară, pe sus, e bine să te plimbi din cînd în cînd, să-ţi mai strîngi ceva pentru trai, dar pînă la urmă să te întorci tot în casa ta de sub pămînt — aia-i casă !
Sobolul aprobă cu însufleţire, aşa că Bursucul se arătă din ce în ce mai prietenos.
— După ce terminăm cu masa — îi spuse — o să-ţi arăt toată căsuţa asta a mea. Văd că te pricepi şi sînt sigur că ai să ştii s-o preţuieşti; dumneata îţi dai seama ce va să zică arhitectura unei locuinţe, da, da !
Aşadar, după prînz, cînd ceilalţi doi se instalară în colţul de lîngă sobă şi începură o discuţie aprinsă despre ţipari, Bursucul aprinse un felinar şi-l pofti pe Sobol să-l urmeze. Străbătînd holul de la intrare, coborîră într-una din galeriile principale. Flacăra tremurîndă lumina în treacăt, de fiecare parte, numeroase încăperi, mari şi mici, unele simple cămări, altele aproape cît sala de mese a Broscoiului, largi şi măreţe. Un coridor îngust, cu unghiurile drepte, îi duse într-o altă galerie. Aici era la fel. Sobolul fu uimit de proporţiile, de întinderea, de ramificaţiile a tot ce vedea, de lungimea galeriilor întunecoase, de bolţile solide ale cămărilor înţesate cu provizii, de zidăria, de coloanele, arcadele şi pavajele pe care le vedea în tot locul. În cele din urmă, zise :
— Cum Dumnezeu, Bursucule, ai avut putere şi timp să faci toate astea ? E nemaipomenit !
— Ar fi într-adevăr — zise Bursucul liniştit — dacă aş fi făcut eu totul. Dar, de fapt, n-am făcut nimic altceva decît să curăţ galeriile şi odăile, pe măsură ce aveam trebuinţă de ele. Mai sînt încă cu duiumul, dacă vrei să ştii; tot locul e plin. Văd că nu pricepi; trebuie să-ţi explic. Ei bine, cu foarte multă vreme în urmă, pe locurile unde foşneşte acum Pădurea Sălbatică, mai înainte să răsară şi să crească aşa cum o ştii, a fost odată un oraş — un oraş cu oameni, înţelegi ! Aici unde stăm noi, trăiau ei. Se plimbau, vorbeau, dormeau şi-şi vedeau de treburi. Aici descălecau şi stăteau să se ospăteze, de aici plecau călări la luptă sau cu carele după negoţ. Erau un popor puternic şi bogat şi se pricepeau la zidit. Au clădit trainic, căci credeau că cetatea lor va dura cît lumea.
— Dar ce s-a ales de ei ? întrebă Sobolul.
— Cine-ar putea să spună ? răspunse Bursucul. Oamenii vin — dăinuiesc cîtva timp, propăşesc, zidesc — apoi se duc. Aşa le e felul. Dar noi rămînem. Au fost Bursuci pe-aci, aşa mi-a spus taică-meu, pe cînd de oraşul acela nici pomeneală nu era. Şi acum sînt iarăşi bursuci aici. Noi îndurăm multe; ne mutăm, uneori pentru cîtăva vreme, dar aşteptăm cu răbdare şi ne întoarcem iară cînd ne vine timpul. Şi aşa va fi în vecii vecilor.
— Ei, şi după ce au plecat oamenii aceia ? întrebă Sobolul.
— După ce au plecat — urmă Bursucul — vînturile puternice şi ploile mărunte au desăvîrşit lucrarea, cu răbdare şi stăruinţă, an după an. Poate că şi noi, bursucii, cu slabele noastre puteri, am ajutat cîte puţin, cine ştie ? S-au măcinat toate, încetul cu încetul; s-au prefăcut în ruine, s-au făcut una cu pămîntul, au pierit cu totul. Apoi a ţîşnit iar viaţă din pămîntul părăsit. Din sămînţă au crescut puieţii, din puieţi, copaci de codru. Mărăcinii şi feriga ne-au venit într-ajutor, întinzîndu-se în tot locul. Stratul de frunze veştede şi putrezite s-a înălţat şi a şters toate urmele, pîraiele au adus în revărsările lor de iarnă nisip şi pămînt care au lipit şi acoperit totul, cu timpul casele noastre au fost gata şi ne-am mutat iar în ele. Deasupra noastră, pe faţa pămîntului, se întîmpla acelaşi lucru. Animalele soseau, le plăcea locul, îşi luau în primire reşedinţa, se aşezau, se răspîndeau şi propăşeau. Puţin le păsa de trecut; niciodată nu le pasă lor de aşa ceva; n-au vreme. Locul era cam movilit, plin de dîmburi şi de găuri; cu atît mai bine pentru animale. Şi nici de viitor nu le pasă, de timpurile cînd poate oamenii se vor muta din nou pe-aici, pentru cîtva timp, după cum se prea poate. Pădurea e destul de populată acum; şi are lume de tot felul, ca în tot locul — şi buni şi răi şi neînsemnaţi — nu vreau să numesc pe nimeni. Grădina lui Dumnezeu e mare. Dar îmi închipui că acum îi ştii şi dumneata !
— Cum de nu ! zise Sobolul, trecîndu-l un fior.
— Ei, lasă — făcu Bursucul, bătîndu-l uşor pe umăr — era prima oară cînd ai avut de-a face cu ei. De fapt, nu-s chiar aşa răi. Trebuie să trăim cu toţii şi să-i lăsăm şi pe alţii să trăiască, fiecare cum îi e felul. Dar las' că dau eu sfoară mîine prin pădure, şi cred că n-are să te mai supere nimeni de-acum înainte. Oricine mi-e prieten trece pe-aci nesupărat, că, de nu, aflu eu cum stă pricina !
Cînd se înapoiară în bucătărie, îl găsiră pe Şoarece plimbîndu-se de colo pînă colo agitat.
Atmosfera de subsol era apăsătoare pentru el şi-l enerva. Parcă i-ar fi fost teamă că are să fugă apa, dacă nu era el acolo să vadă de ea. îşi îmbrăcase şuba şi-şi băgase iar pistoalele în brîu.
— Hai, Sobolule, zise el îngrijorat, de îndată ce dădu cu ochii de ei. Trebuie să plecăm cît mai e lumină. Nu vreau să mai petrec încă o noapte în Pădurea Sălbatică.
— N-avea nici o grijă, băiete — zise Lutrul. Las' că vin eu cu voi. Cunosc toate potecile din pădure, cu ochii închişi. Şi dacă e careva pe care-l mănîncă spinarea, las' pe mine, că i-o scarpin eu.
— Zău că n-ai de ce să fii îngrijorat, Şoricelule — mai adăugă şi Bursucul, liniştit. Galeriile mele merg mai departe decît bănuieşti. N-am nici un interes să ştie oricine asta, dar ţie pot să ţi-o spun : locuinţa mea are ieşiri zăvorîte, spre hotarele pădurii, în toate direcţiile. Cînd va trebui într-adevăr să plecaţi, vă arăt eu cum să tăiaţi drumul. Deocamdată, nu te grăbi; mai şezi !
Cu toate astea, Şoarecele rămase dornic să se vadă plecat şi să se întoarcă la rîul său, aşa că Bursucul apucă felinarul şi îi călăuzi printr-un tunel umed şi întunecos, care şerpuia şi se adîncea cale îndelungată — kilometri întregi, după cum se părea — cînd boltit, cînd tăiat în stînca tare. în sfîrşit, lumina zilei începu să se arate tulbure prin frunzişul încîlcit ce atîrna deasupra intrării galeriei. Bursucul, luîndu-şi zorit rămas-bun, îi împinse cu grabă prin deschizătură, ascunse iar intrarea cu buruieni agăţătoare, cu crengi şi cu frunze moarte, şi dispăru.
Se văzură chiar în capătul Pădurii Sălbatice. În spatele lor, stînci, tufe de mure şi rădăcini, încîlcite de-a valma; în faţa lor, o întindere mare de cîmpii liniştite, tivite cu şiruri de tufişuri, negre în zăpadă. în depărtare, se zărea scînteierea bunului lor rîu, iar soarele de iarnă atîrna roşu, jos, în zare. Lutrul, care cunoştea toate potecile, luă conducerea trupei şi o porniră, înaintînd cu greu, unul după celălalt, spre un pîrleaz îndepărtat. Cînd se opriră acolo o clipă şi priviră înapoi, văzură Pădurea Sălbatică, în toată întinderea ei, deasă, ameninţătoare, dintr-o bucată, mohorîtă şi înverşunată, în mijlocul albului ce-o înconjura. Toţi trei deodată îşi întoarseră privirile şi o luară grăbiţi la picior — spre casă, spre focul căminului şi lucruşoarele dragi pe care-şi juca el flacăra, spre glasul apei ce răsuna totdeauna voios la fereastra lor. Apa o cunoşteau, aveau încredere în ea, cu toate toanele ei; niciodată nu-i speriase şi nu-i uluise.
În timp ce se grăbea spre casă şi aştepta clipa în care să fie iar printre lucrurile cunoscute şi dragi, Sobolul îşi dădu bine seama că era un animal al cîmpului cultivat şi îngrădit, că era legat de brazda arată, de păşunea călcată de vite, de poteca pe care zăboveau seara prietenii la sfat, de grădiniţa dindărătul casei. Trebuia să lase altora asprimile vieţii, răbdarea dîrză, încleştarea luptei, viaţa în mijlocul naturii aspre. El trebuia să fie înţelept, să nu se depărteze de locurile plăcute unde îi era dat să trăiască şi care cuprindeau, în felul lor, aventuri destule pentru o viaţă întreagă.


Sfarsitul partii a patra

[Emanuel.Selaru]

Foarte frumoase toate partile Cris, eu abea acum le-am citit pe toate. Sincer iti spun ca mi-au placut enorm de mult! Daca se continua acestea, dupa cum cred, voi astepta nerabdator noi aparitii!

[cristina.vuscan]

Ma bucur mult ca iti place, Emanuel. Chiar azi urmeaza partea a cincea.
Iar pe viitor am o mare surpriza pentru voi, oferita de Andy...
Dar rabdare, rabdare... Cris

[cristina.vuscan]

5
Dulce domum 1

Oile fugeau îmbulzindu-se spre ţarc, suflînd din nările subţiri, tropăind din picioruşele gingaşe, cu capetele întoarse. Un abur uşor se ridica din ţarcul ticsit, în aerul îngheţat al serii, pe cînd cele două animale treceau în grabă voioasă, cu multă vorbă şi rîsete. Se întorceau acum acasă, după ce fuseseră toată ziua pe-afară, împreună cu Lutrul. Vînaseră şi cercetaseră înălţimile întinse de unde izvorau pîraiele ce se vărsau mai apoi în rîul lor. Umbrele scurtei zile de iarnă începeau să-i învăluie şi mai aveau încă o bucată bună de mers. Pe cînd se căzneau să înainteze prin ţărîna îngheţată, auziră oile şi se îndreptară spre ele; şi iată că găsiră o cărare bătută, care

Nota 1. Dulce casă (lat.).

începea de la ţarc şi le făcea mersul mai puţin anevoios. în afară de asta, un glas lăuntric, pe care îl poartă cu el orice animal şi care niciodată nu dă greş, le spunea : ”Iată drumul cel bun, drumul care duce acasă !"
— Parcă ne-am apropia de un sat — zise Sobolul cu oarecare îndoială, rărind pasul, cînd cărarea, care devenise între timp potecă şi se schimbase apoi în drumeag, îi scoase acum într-o şosea în toată regula.
Animalelor nu prea le plăceau satele. Drumurile lor, oricît de umblate, îşi urmau cursul de sine stătător, fără să ţină seamă de biserică, de poştă sau de cîrciumă.
— Nu te nelinişti ! zise Şoarecele. în anotimpul ăsta sînt cu toţii pe la casele lor; se strîng în jurul focului, bărbaţi, femei şi copii, cîini, pisici şi aşa mai departe. Putem să ne strecurăm foarte bine, fără să ne supere nimeni, şi dacă-ţi face plăcere, putem arunca o privire pe ferestrele lor, să vedem ce fac.
Căderea timpurie a nopţii de decembrie învăluise cu totul sătucul, pe cînd se apropiau păşind uşurel pe un pospai de zăpadă ce se aşternuse pentru prima oară. Nu se putea vedea mai nimic, doar pătratele de lumină, de un portocaliu-închis, răsfrînte de fiecare parte a străzii. Para focului sau raza lămpii din fiece căsuţă străbătea în lumea din afară, învăluită în beznă. Cele mai multe dintre ferestre erau joase, zăbrelite, dar fără obloane. Pentru cei ce priveau de afară înăuntru, locuitorii acelor căsuţe — strînşi în jurul cinei, aplecaţi cu luare-aminte asupra vreunui lucru de mînă sau însoţindu-şi vorbele cu rîsete şi mişcări voioase — aveau cu toţii acea înfăţişare mulţumită, firească, pe care cu greu o dobîndeşte şi cel mai iscusit actor — purtarea firească şi plină de farmec a celui ce nu se ştie observat. Schimbîndu-şi locurile după cum le plăcea, de la un teatru la celălalt, cei doi spectatori — ei înşişi atît de departe de casă — aveau în ochi o umbră de tristeţe. Vedeau cum ici cineva mîngîia o pisică, colo altul lua în braţe un copil somnoros şi-l ducea la culcare, iar dincoace un bărbat obosit se întindea, căscînd, apoi îşi scutura scrumul pipei de capătul unei buturugi ce se pîrjolea în sobă. Dar de la o fereastră mică, cu storul tras — doar o transparenţă luminoasă în noapte — zvîcnea cel mai tare senzaţia de cămin, de lume măruntă, adăpostită între perdele şi pereţi, care încuiase afară lumea cea mare şi agitată şi uitase de ea. Chiar în faţa storului alb atîrna o colivie, a cărei siluetă se desluşea luminos, cu fiece sîrmă, fiece stinghie şi cu tot ce făcea parte din ea. Se distingea lămurit pînă şi bucăţica de zahăr, roasă pe margini, aşezată acolo în ajun. Pe stinghia din mijloc, locuitoarea coliviei, zbîrlită, cu capul ascuns între fulgi, părea atît de aproape de ei, încît, de-ar fi încercat, ar fi putut uşor s-o mîngîie. Pînă şi vîrfurile gingaşe ale penelor strînse ghem se profilau lămurit pe ecranul luminat, de parcă ar fi fost desenate cu peniţa. Pe cînd o priveau, mititica somnoroasă tresări neliniştită, se deşteptă, îşi scutură penele şi înălţă capul.
Căscă plictisită — cei de afară putură vedea micul abis al gîtlejului ei — privi împrejur, apoi îşi ghemui iarăşi căpşorul între aripi, în timp ce fulgii zbîrliţi, încetul cu încetul, se liniştiră cu totul. Un vîrtej de vînt aspru îi izbi în ceafă, înţepătura lapoviţei ce li se topea pe piele îi trezi ca dintr-un vis, îşi simţiră deodată degetele de la picioare reci şi-şi dădură seama că erau obosiţi şi că pînă la căsuţa lor mai era cale lungă şi anevoioasă.
Ajunşi dincolo de sat, unde căsuţele încetau deodată, de amîndouă părţile drumului simţiră din nou prin întuneric mirosul prietenos al cîmpului. îşi încordară puterile pentru ultima bucată lungă de drum, cea care duce acasă, cea care ştii că se sfîrşeşte în cele din urmă cu zgomotul clanţei de la intrare, cu focul vesel din sobă şi cu revederea lucrurilor familiare ce îţi urează bun sosit, ca unui călător care a lipsit vreme îndelungată de acasă şi s-ar întoarce de departe, de peste mări. înaintau anevoie, stăruitori şi tăcuţi, fiecare cu gîndurile lui. Ale Sobolului se roteau în mare parte în jurul mesei de seară. Era întuneric beznă şi locurile, după cît putea să-şi dea seama, îi erau cu totul necunoscute, aşa că păşea ascultător în urma Şoarecelui, lăsîndu-i cu totul în seamă conducerea. Şoarecele mergea niţel mai înainte, după cum îi era obiceiul, cu umerii ridicaţi, cu ochii ţintă la drumul drept şi cenuşiu pe care-l avea în faţă. Astfel că nu băgă de seamă cînd pe bietul Sobol îl ajunse brusc chemarea şi-l pătrunse ca un curent electric.
Noi, ceilalţi, de mult am pierdut cel mai ascuţit dintre simţurile trupeşti. Nu avem nici măcar cuvinte potrivite spre a le spune pe nume acelor legături ale unui animal cu tot ce-l înconjoară, fiinţe vii sau de alt fel. Nu avem, de pildă, decît cuvîntul ”miros", spre a cuprinde tot şirul de fiori mărunţi ce murmură zi şi noapte în botul animalului, îl cheamă într-un anumit loc, îl previn, îl încurajează sau îi şoptesc să se ferească. Una din aceste misterioase chemări mai presus de orice înţeles, venind de nu se ştie unde, îl ajunse deodată pe Sobol prin întuneric şi-l făcu să se înfioare din creştet pînă-n tălpi, aducîndu-i aminte de ceva foarte bine cunoscut — încă înainte să-şi poată aminti limpede ce era. Se opri brusc din mers, adulmecînd în toate direcţiile, căznindu-se să prindă din nou firul subţire, unda nevăzută ce-l zguduise atît de puternic. încă o clipă şi-l prinse iarăşi; şi, totodată, veni acum şi amintirea, în toată plinătatea ei.
Casa lui ! Iată ce voiau să spună aceste chemări mîngîietoare, aceste atingeri blînde ce pluteau prin văzduh, aceste mîini mici, nevăzute, ce-l trăgeau din toate puterile, mereu în aceeaşi parte ! Doamne! Trebuia să fie aproape de tot în clipa asta — bătrîna lui vizuină, pe care o părăsise în grabă şi n-o mai revăzuse din ziua cînd se întîlnise întîi cu Rîul ! Şi acum îşi mîna cercetaşii şi vestitorii să-l prindă şi să-l aducă înapoi la ea. De cînd evadase, în acea dimineaţă strălucitoare, abia de-i mai dăruise un gînd, atît fusese de absorbit de noua lui viaţă, de plăcerile, surprizele şi întîmplările ei, nemaiîntîlnite şi captivante. Acum, cînd amintirile îl năpădeau, cît de limpede o vedea înaintea ochilor, prin întuneric ! Da, era prăpădită, mică şi sărăcăcios mobilată, dar era a lui, casa ce şi-o clădise singur, ca să locuiască în ea, casa la care fusese atît de fericit să se întoarcă după munca zilei. Iar casa fusese şi ea fericită cu dînsul, vezi bine; el îi lipsea, îl voia înapoi. Aşa îi spunea, cu ajutorul mirosului; i-o spunea cu tristeţe, cu dojană, dar fără amărăciune şi fără necaz. îi amintea numai, jeluindu-se, că era acolo şi că avea trebuinţă de dînsul.
Chemarea era limpede, invitaţia desluşită. Trebuia să-i dea ascultare şi să plece.
— Şoricelule ! strigă, însufleţit şi plin de bucurie. Stai puţin ! Vino înapoi ! Am nevoie de tine, repede !
— Hai, Sobolule, grăbeşte-te ! răspunse Şoarecele voios, tot înaintînd zorit.
— Te rog, opreşte-te, Şoricelule ! se rugă bietul Sobol, deznădăjduit. Nu înţelegi ? E casa mea, casa unde am trăit mai înainte ! Am dat de mirosul ei, e aici pe-aproape, aproape de tot. Trebuie să mă duc s-o văd; nu pot trece mai departe ! Hai înapoi, Şoricelule ! Te rog, te rog, vino înapoi !
Şoarecele, între timp, înaintase mult; era prea departe ca să audă bine ce spunea Sobolul, prea departe ca să desluşească durerea ascuţită din chemarea prietenului. Apoi, mai era şi foarte preocupat de schimbarea vremii; căci şi el mirosea ceva, ceva care-l făcea să bănuiască apropierea ninsorii.
— Sobolule, nu trebuie să ne oprim acum, zău ! strigă el înapoi. Las' că venim mîine să vedem ce-ai găsit. Mă tem să mă opresc, e tîrziu, ne apucă iar ninsoarea, şi nu sînt sigur de drum ! Am nevoie de nasul tău, Sobolule, aşa că vezi de vino iute. Hai, fii băiat de treabă !
Şi Şoarecele grăbea înainte, fără să mai aştepte un răspuns.
Bietul Sobol se opri singur în drum, cu inima sfîşiată. Simţea cum îl îneacă plînsul, ştia că în curînd avea să plîngă în hohote. Dar chiar într-o încercare ca aceasta, credinţa faţă de prieten îi rămase neclintită. Nici nu-i trecu prin gînd să-l părăsească. Între timp, adierile trimise de casa lui se rugau, îi şopteau şi în cele din urmă îl chemau poruncitor. Nu mai îndrăznea să stăruie în cercul lor fermecat. Cu o smucitură ce îi sfîşie inima, lăsă capul în jos şi, supus, o luă pe urmele Şoarecelui. Dar adieri uşoare, subţirele, se încăpăţînau să-i stăruie în nări, mustrîndu-l pentru prietenia lui cea nouă şi pentru uşurinţa cu care putuse uita.
Silindu-se, îl ajunse din urmă pe Şoarece, care, fără să bănuiască nimic, începu să tot vorbească voios despre ce vor face cînd vor ajunge acasă, ce mai foc zdravăn or să aprindă în sufragerie şi ce avea de gînd să mănînce în acea seară. Nici nu băgă de seamă cît de tăcut şi de abătut era tovarăşul lui. în cele din urmă, după ce înaintaseră o bucată bună, tocmai cînd treceau pe lîngă nişte buturugi, la hotarul unei pădurici de lîngă drum, se opri şi îi zise cu bunătate :
— Ascultă, Sobolule dragă, pari frînt de oboseală. Nu mai ai putere să sufli o vorbă şi-ţi tîrăşti picioarele de parcă ţi-ar fi de plumb. Să ne-aşezăm niţel aici, să ne odihnim. Pînă acum am scăpat fără ninsoare, şi am făcut cea mai mare parte din drum.
Sobolul se prăbuşi, pierdut, pe o ciotură de copac. încercă să se stăpînească, dar simţea că nu mai poate. Sughiţul de plîns cu care se luptase atîta era mai tare ca el. în cele din urmă izbucni şi fu urmat de alte sughiţuri, din ce în ce mai repezi şi mai puternice; pînă ce bietul Sobol renunţă a mai lupta. Plînse deschis şi amarnic, din toată inima, acum cînd ştia că se sfîrşise şi că pierduse cu totul ceea ce nici n-ar fi putut spune că găsise.
Şoarecele, uimit şi înfricoşat de zbuciumul Sobolului, nu îndrăzni să grăiască nimic cîtăva vreme. în cele din urmă zise, foarte liniştit şi prietenos :
— Ce e, băiatule ? Ce poate să fie ? Hai, spune-mi şi mie ce te doare, să vedem ce e de făcut.
Bietului Sobol îi era greu să scoată o vorbă printre suspinele ce-i zguduiau pieptul şi nu mai conteneau, înecîndu-l şi împiedicîndu-l să vorbească.
— Ştiu... că-i o cocioabă... prăpădită... urîtă — sughiţă el în cele din urmă, întretăiat. Nu ca vila ta confortabilă... sau ca palatul Broscoiului, dar era căsuţa mea... şi o iubeam... şi am plecat şi am uitat-o de tot... şi acum am mirosit-o deodată, pe drum, cînd am strigat şi tu n-ai vrut să mă asculţi, Şoricelule. Mi-am amintit, dintr-o dată, totul... şi simţeam că trebuie să mă duc s-o revăd ! Doamne, Doamne ! Şi tu n-ai vrut cu nici un chip să te întorci... Şi... a trebuit să o las în urmă... cu toate că îi simţeam mereu mirosul... Credeam că mi se rupe inima. Am fi putut să ne ducem doar s-o vedem, Şoarece dragă... numai un pic... era aproape de tot... dar n-ai vrut să te-ntorci, Şoricelule, n-ai vrut ! Doamne, Doamne !
Amintirea îi aduse noi valuri de amărăciune şi sughiţurile îl stăpîniră iarăşi, împiedicîndu-l să mai spună ceva.
Şoarecele privea ţintă înaintea lui, fără să scoată o vorbă, mîngîind doar uşor umărul Sobolului. După cîtăva vreme, mormăi întunecat :
— Acum îmi dau seama ! Ce dobitoc am fost ! Un dobitoc nesimţitor, asta sînt ! Un dobitoc, şi-atîta tot !
Aşteptă pînă cînd sughiţurile Sobolului deveniră treptat mai puţin vijelioase şi mai regulate, pînă cînd, în cele din urmă, suspinele luară locul sughiţurilor. Atunci se sculă şi spuse ca de la sine înţeles :
— Ei, acum, băiete, am face bine s-o luăm din loc !
şi porni înapoi, pe drumul ce-l făcuseră cu atîta trudă.
— Unde, Dumnezeu (hîc), te duci (hîc), Şoricelule ? sughiţă Sobolul printre lacrimi, ridicînd îngrijorat capul.
— Trebuie să găsim casa aia, măi băiete — răspunse Şoarecele bine dispus. Aşa c-ai face bine să te grăbeşti niţel, poate trebuie s-o căutăm mai mult şi o să fie nevoie de nasul matale.
— Vino înapoi, Şoricelule, n-auzi ? strigă Sobolul, ridicîndu-se şi zorind pe urmele lui. N-are nici un rost, îţi spun eu ! E prea tîrziu şi prea întuneric; e departe pînă acolo şi o să-nceapă ninsoarea ! Şi-apoi, nici n-am vrut să bagi de seamă; a fost totul o întîmplare şi-o Greşeală ! Gîndeşte-te la Malul Rîului şi la masa ta de seară !
— Dă-mi pace cu Malul Rîului şi cu masa mea de seară ! zise Şoarecele din toată inima, îţi spun că vom găsi casa aceea, de-ar fi să stau treaz toată noaptea. Aşa că înveseleşte-te, băiete, ia-mă de braţ şi-ai să vezi că acuşi-acuşi vom fi iarăşi în locul acela.
Tot sughiţînd, rugîndu-se şi împotrivindu-se, Sobolul se lăsă tîrît înapoi de energicul său tovarăş care, cu un şuvoi de vorbe şi de povestiri hazlii, se străduia să-i readucă voia bună şi să scurteze drumul anevoios. Cînd, în cele din urmă, i se păru Şoricelului că se cam apropiau de partea de drum unde Sobolul fusese ”oprit", zise :
— Ei, acu' s-a sfîrşit cu trăncăneala. La lucru ! Concentrează-te şi foloseşte-ţi mirosul !
înaintară cîtva timp în tăcere. Deodată, Şoarecele simţi în braţul cu care se ţinea prins de Sobol un tremur slab, ce străbătea ca un curent electric tot trupul tovarăşului său. Desfăcu imediat strînsoarea, se dădu un pas înapoi şi aşteptă încordat.
Semnalele veneau !
Sobolul rămase o clipă ţeapăn, în timp ce, cu nasul ridicat, tremurînd uşor, adulmeca vîntul.
Alergă cîţiva paşi înainte — fusese o greşeală; se opri locului, încercă iar în altă direcţie; apoi înaintă cu paşi rari, dar plini de încredere, fără să mai şovăie defel.
Şoarecele, foarte emoţionat, călca în urma Sobolului, care, ca un somnambul, trecu peste un şanţ secat, se strecură printr-un tufiş şi îşi adulmecă drumul printr-un cîmp deschis, ce se aşternea, lipsit de urme şi sterp, în lumina slabă a stelelor.
Pe neaşteptate, se afundă în pămînt; însă Şoarecele, atent, îl urmă fără zăbavă şi coborîră amîndoi într-un tunel spre care îl călăuzise pe Sobol mirosul lui sigur şi credincios.
Era închis şi lipsit de aer, cu un miros pătrunzător de pămînt. Şoarecelui i se păru o veşnicie pînă se sfîrşi tunelul şi putu iar să stea drept, să se întindă şi să se scuture. Sobolul aprinse un chibrit, la lumina căruia Şoarecele văzu că se aflau într-un loc deschis, măturat pe jos şi presărat cu nisip. Chiar în faţa lor era uşiţa principală de la intrarea în locuinţa Sobolului. Deasupra cordonului de sonerie, într-o parte, era scris cu litere meşteşugite : ”Galeria Sobol".
Sobolul întinse braţul, desprinse din perete un felinar şi-l aprinse. Şoarecele privi împrejur.
Văzu că se aflau într-un fel de curte exterioară. Un scaun de grădină stătea de o parte a uşii, iar de partea cealaltă un tăvălug; căci Sobolul, care acasă la el era un animal ordonat, nu putea să sufere să-şi vadă grădina răvăşită de unele animale care obişnuiesc să lase în urma lor dîre şi muşuroaie de pămînt. De pereţi atîrnau coşuleţe de sîrmă cu ferigi şi, între coşuleţe, mici console cu statui de ghips : Garibaldi, prorocul Samoil copil, regina Victoria şi alte subiecte din sculptura modernă italienească. La un capăt al grădinii se afla o popicărie; de-a lungul ei erau înşirate bănci şi măsuţe de lemn purtînd urmele paharelor de bere. în mijlocul grădinii se găsea un havuz cu peştişori aurii în el şi cu marginea din scoici. În centrul havuzului se înălţa o ornamentaţie de plante, plină de fantezie, încadrată şi ea de scoici şi încununată de un glob argintiu, din sticlă, în care toate se reflectau deformat şi foarte plăcut la înfăţişare.
Faţa Sobolului strălucea de bucurie la vederea tuturor acestor lucruri ce-i erau atît de dragi. Îl împinse cu grabă pe Şoarece înăuntru, aprinse o lampă în hol şi cuprinse dintr-o privire bătrîna sa locuinţă. Văzu praful aşternut gros peste toate cele, îşi dădu seama de înfăţişarea tristă şi părăsită a casei, atîta vreme neîngrijită, de micimea şi strîmtoarea ei, de mobila uzată şi jerpelită — şi se prăbuşi pe un scaun, lîngă intrare, cu labele la ochi.
— Vai, Şoricelule — plînse el amarnic — cum de-am putut face una ca asta ? De ce te-am adus în cocioaba mea rece, pe-o astfel de noapte, cînd ai fi putut acum să fii la Malul Rîului şi să-ţi încălzeşti lăbuţele la un foc bun, înconjurat de lucruşoarele tale frumoase !
Şoarecele nu dădea nici o atenţie amarnicelor remuşcări ale prietenului său. Alerga de colo pînă colo, deschizînd uşi, inspectînd odăi, cămări şi bufete, aprinzînd lămpi şi lumînări şi aşezîndu-le în tot locul.
— Ce mai căsuţă straşnică ! strigă el cu însufleţire. Ce de lucruri într-un spaţiu aşa de mic ! Şi ce bine-i proiectată ! Nimic nu lipseşte şi totul e la locul unde trebuie să fie ! O să petrecem o seară straşnică. Primul lucru care ne trebuie e un foc bun. Las' că văd eu de el, n-ai grijă, că găsesc eu tot ce trebuie. Vasăzică asta e odaia ta de primire ? Minunată ! Ideea ta a fost cu pătuţurile astea din perete ? Straşnic ! Ei, eu mă duc să aduc lemne şi cărbuni, şi tu ia o cîrpă de praf, Sobolule; ai să găseşti una în sertarul mesei din bucătărie. încearcă să-i mai dai o lustruială casei. Hai, băiete, la treabă !
încurajat de inimosul său tovarăş, Sobolul se învioră şi începu să şteargă praful şi să lustruiască cu sîrg şi voie bună, în timp ce Şoarecele alerga de colo pînă colo, cu braţele pline de lemne şi surcele. în curînd, flăcări voioase se înălţau trosnind în cămin. Şoarecele îl chemă pe Sobol să vină să se încălzească. Dar Sobolul fu deodată apucat iar de un acces de melancolie şi se prăbuşi pe un divan, cufundat în cea mai neagră deznădejde, cu faţa îngropată în cîrpa de praf.
— Şoarece — gemu el — ce te faci tu fără cină, săracul de tine ! Ţi-o fi frig şi foame, şi eşti atît de obosit ! Iar eu n-am nimic să-ţi dau, nici măcar o fărîmiţă !
— Da' repede îţi mai pierzi curajul matale ! zise Şoarecele, dojenitor. Chiar acum am văzut pe masa din bucătărie un deschizător de sardele, îmi amintesc foarte bine. Toată lumea ştie că asta înseamnă că sînt undeva pe-aproape sardele. Scoală-te ! Vino-ţi în fire şi hai să scotocim.
Merseră aşadar şi scotociră, organizînd o adevărată vînătoare prin toate bufetele şi întorcînd pe dos fiecare sertar. Rezultatul nu fu chiar atît de slab : o cutie de sardele, o cutie de pesmeţi marinăreşti, aproape plină, şi un cîrnat nemţesc îmbrăcat în poleială.
— Ăsta-i un banchet în toată regula ! zise Şoarecele pe cînd punea masa. Ştiu cîteva animale care şi-ar da urechile să poată sta cu noi la masă în seara asta.
— Nu e pîine — gemu Sobolul cu durere în glas — nu e unt, nu e...
— Nu e pate de foie gras 1, nu e şampanie ! continuă Şoarecele, maimuţărindu-l. Apropo,

Nota 1. Pateu de ficat (fr.).

ce e cu uşa ceea mică de la capătul coridorului ? Pivniţa ta, fireşte ! Ce mai lux în casa asta ! Ia stai niţel !
Se îndreptă spre uşa pivniţei şi, curînd, apăru iar, cam prăfuit, purtînd cîte o sticlă de bere în fiece labă şi cîte una sub fiecare braţ.
— Aşa om sărac mai zic şi eu, măi Sobolule — spuse el. Ai tot ce-ţi pofteşte inima. E cel mai simpatic locşor pe care l-am văzut vreodată. Unde ai dibuit gravurile astea de pe pereţi ? Dau întregii case un aer atît de prietenos, zău că da ! Nu-i de mirare c-o iubeşti atît de mult, Sobolule. Istoriseşte-mi despre casa ta. Cum ai ajuns s-o faci aşa cum e ?
Şi, pe cînd Şoarecele umbla de colo pînă colo după farfurii, cuţite şi furculiţe, apoi freca muştar într-un păhărel de ou, Sobolul, cu pieptul încă zguduit de urmele emoţiei prin care trecuse, povesti — cam stînjenit la început, dar mai dezgheţat pe măsură ce subiectul începea să-l încălzească — cum plănuise cutare lucru, cum îl inventase pe celălalt, cum pe ăsta i-l lăsase prin testament o mătuşă, cînd nici nu visa. Iar cel de colo era o adevărată ocazie; un chilipir ! Cestălalt era însă dobîndit din economii făcute cu sudoarea frunţii... de cîte nu se lipsise atunci. Voia bună îi revenise acum cu totul. Simţea nevoia să se ducă să-şi mîngîie lucruşoarele de aproape. Luă o lampă, ca să-i arate musafirului toate amănuntele. Vorbea pe larg de fiecare în parte şi uitase cu totul de cina de care amîndoi aveau atîta nevoie. Şoarecelui îi era o foame nebună, dar se silea s-o ascundă, dădea din cap cu seriozitate, cerceta cu fruntea încruntată şi spunea : ”Minunat !" sau ”Extraordinar !", în rarele răstimpuri cînd Sobolul îl lăsa să spună şi el ceva.
în cele din urmă, Şoarecele reuşi să-l ademenească spre masă şi tocmai începuse să lucreze serios cu deschizătorul de sardele, cînd, deodată, în curtea exterioară se auzi un zgomot. Zgomot ce aducea cu fîşîitul unor picioare mici pe pietriş şi cu un murmur nedesluşit de glasuri subţirele. Acum pătrunseră pînă la ei frînturi de fraze : ”Ei, acu' toţi la rînd. Ţine felinarul niţel mai sus, Tommy. întîi dregeţi-vă glasurile; să nu vă mai aud tuşind după ce număr pînă la trei. Unde-i micul Bill ? Hai, vino-ncoa', băiete, hai, că te-aşteptăm cu toţii !"
— Ce să fie asta ? întrebă Şoarecele, oprindu-se din sforţările sale.
— Cred că trebuie să fie şoarecii de cîmp — răspunse Sobolul, cu o umbră de mîndrie în glas. în această perioadă a anului umblă cu colindul prin împrejurimi. Aşa e datina pe la noi. Şi niciodată nu mă trec cu vederea; la urmă de tot trec şi pe la casa mea. Obişnuiam să le dau băuturi fierbinţi, uneori chiar să-i opresc la cină, cînd îmi dădea mîna. Ascultîndu-i, o să-mi aduc aminte de vremurile
de-odinioară.
— Ia să-i vedem ! strigă Şoarecele-de-apă, zbughind-o spre uşă.
Era o privelişte plăcută şi foarte potrivită anotimpului. în curtea exterioară, luminaţi de razele slabe ale unui felinar, stăteau în semicerc vreo opt sau zece şoricei de cîmp. Purtau fulare roşii de lînă la gît, lăbuţele dinainte le ţineau înfipte adînc în buzunare şi, ca să se încălzească, jucau pe loc din picioruşe. Cu ochişorii strălucitori ca nişte mărgeluşe, îşi aruncau unul altuia priviri sfioase, chicotind din cînd în cînd, adulmecînd şi dîndu-şi mereu coate. Pe cînd uşa se deschidea, unul din cei mai mari, care purta felinarul, tocmai dădea comanda : ”Atenţie, unu, doi, trei !" Glasurile lor mici şi ascuţite se înălţară în văzduh, cîntînd unul dintre acele vechi colinde compuse de strămoşii lor prin mirişti pustii şi îngheţate sau pe cînd, înzăpeziţi, se refugiau prin găurile din preajma sobei. Colindele acestea se moşteneau din tată-n fiu şi era obiceiul să fie cîntate de Crăciun, în faţa ferestrelor luminate.
COLIND 1

Săteni, în noaptea preageroasă,
Deschideţi uşa de la casă,
Intrînd din viscol şi vîntoasă,
Urarea s-o-nălţăm voioasă,
Să fiţi fericiţi în zori de zi !

Noi stăm afară în frig şi ninsoare,
Suflăm în pumni, tropăim din picioare,
Urarea noastră spre voi să zboare —
Voi lîngă foc, iar noi pe strada mare —
Să fiţi fericiţi în zori de zi !

Nota 1. În româneşte de George Volceanov.

Căci noaptea nici n-a-mbătrînit
Cînd steaua ne-a călăuzit;
Şi bucurii duium ne-a dăruit —
Ferice să fim, în veci, negreşit,
Fericiţi în toţi zorii de zi !

Trudind prin nămeţi, Iosif zări
Steaua ce prinsese-a licări;
Maria, acolo, din drum se opri
Cînd staulu-n faţa lor se ivi
Şi fericită fu în zori de zi !

Şi îngerii, atunci, au întrebat :
”Crăciun, întîi, cine-a strigat ?
Să fie animalele, s-a întîmplat,
Ce-n staul îşi treceau al lor veleat !
Şi-or fi fericite în zori de zi !"

Glasurile încetară, cîntăreţii rîseră cu sfială şi schimbară priviri furişe, urmă o tăcere, dar numai pentru o clipă. Căci prin tunelul prin care călătoriseră nu demult, ajunse pînă la ei, ca o muzică slabă ce venea de sus, zvon de clopote îndepărtate, înălţînd un imn de bucurie, slavă şi voie bună.
— Foarte bine aţi cîntat, băieţi ! strigă Şoarecele din toată inima. Hai, intraţi cu toţii, să vă-ncălziţi la focul nostru şi să beţi ceva cald !
— Intraţi, intraţi, şoriceilor de cîmp — strigă Sobolul cu însufleţire. Intraţi ca şi altă dată. închideţi uşa în urma voastră. Trageţi banca asta lîngă foc. Şi aşteptaţi numai o clipă, pînă... Vai, Şoricelule ! strigă deodată disperat, căzînd greoi într-un scaun, gata să plîngă. Ce ne facem ? N-avem nimic să le dăm !
— Lasă asta în grija mea — zise ţanţoş Şoarecele. I-ascultă, tu, cel cu felinarul ! Dă-te mai încoa' ! Vreau să te-ntreb ceva. Spune-mi, te rog, la ora asta e deschisă vreo prăvălie ?
— Da, desigur, domnule — răspunse şoarecele de cîmp respectuos. Pe timpul sărbătorilor, prăvăliile noastre sînt deschise la orice oră.
— Ascultă, ascultă ! zise Şoarecele. Te duci imediat, tu şi cu felinarul tău grozav, şi-mi aduci...
Aici urmă o convorbire lungă, dusă pe şoptite, din care Sobolul nu putu auzi decît frînturi, ca de pildă : ”Proaspete să fie, ai grijă ! — nu, nu, jumătate de kilogram e tocmai bine — vezi să fie marca fabricii pe pachet şi calitatea cea mai bună — alta nu-mi trebuie — dacă nu găseşti acolo, încearcă în altă parte — da, sigur că de casă, nu din ăia-n conserve — ei, aşa, vezi de ia ce-i mai bun !" în cele din urmă se auzi un zornăit de monede ce treceau dintr-o labă-n
alta, apoi şoarecele de cîmp fu echipat cu un coş încăpător, pentru tîrguieli, şi se îndepărtă în grabă cu felinarul.
Ceilalţi şoareci de cîmp, cocoţaţi la rînd pe bancă, bălăbăneau din picioruşe, se bucurau de căldură şi-şi rumeneau degerăturile pînă îi lua cu furnicături. Sobolul, nereuşind să înnoade o conversaţie, aduse vorba de istoria neamului lor şi-i puse pe fiecare să-şi înşire numele numeroşilor săi fraţi, care erau, pare-se, prea mici ca să poată merge cu colindul în anul acesta şi abia aşteptau să mai crească pentru ca părinţii să le dea voie şi lor.
Şoarecele, între timp, cerceta cu atenţie eticheta unei sticle.
— Excelent produs ! remarcă el cu gravitate. Priceput Sobol ! Tocmai ce ne trebuie ca să preparăm o bere fierbinte straşnică. Pregăteşte totul, Sobolule, pînă scot dopurile.
Nu dură mult şi amestecul fu gata; băgară ibricul de metal în inima focului şi, în curînd, fiecare şoricel de cîmp sorbea şi tuşea; cîte unul se mai îneca (nu era încă obişnuit cu berea fierbinte), apoi îşi ştergea ochii şi rîdea fericit. Cu toţii uitaseră că le fusese vreodată frig.
— Ştiu şi să joace teatru băieţii ăştia ! îi explică Sobolul Şoarecelui. Închipuieşte-ţi că ei singuri compun piesele şi le şi interpretează. Ba chiar foarte bine, zău aşa ! Anul trecut ne-au dat una grozavă, cu un şoarece de cîmp răpit de un pirat barbar şi silit să tragă la galere. Cînd a scăpat şi s-a întors acasă, stăpîna inimii lui se dusese la mănăstire. Tu de colo ! Jucai şi tu în piesa aceea, ţin bine minte. Hai, scoală şi declamă-ne ceva din ea !
Şoricelul căruia i se adresase se ridică în picioare, chicoti sfios, se uită împrejur şi nu putu scoate nici un cuvinţel. Camarazii săi îi tot dădeau ghes, Sobolul îl încuraja cu tot felul de complimente. Şoarecele merse pînă într-acolo, încît îl apucă de umeri şi începu să-l scuture. Dar nimic nu reuşea să-i învingă sfiala. Cu toţii se agitau în jurul lui, ca nişte oameni care ar fi voit să salveze pe cineva de la înec şi ar fi făcut cu el toate exerciţiile de respiraţie prescrise. Deodată, clanţa scîrţîi, uşa se deschise şi reapăru şoarecele de cîmp cel cu felinarul, opintindu-se sub povara coşului din spinare.
Nici vorbă nu mai fu de teatru cînd văzură răsturnate pe masă bunătăţile din coş. Sub conducerea supremă a Şoarecelui, fiecare se puse pe treabă. în cîteva minute masa fu gata întinsă şi Sobolul aşezat la locul de cinste. I se părea că visează. Masa, pînă mai adineauri goală, era acum încărcată cu lucruri care mai de care mai bune. Feţele micilor săi prieteni se luminaseră şi străluceau de plăcere cînd se năpustiră asupra bunătăţilor. Sobolul făcu şi el la fel. Era mort de foame şi începu să înghită cu nesaţ din bucatele ce se iviseră în chip atît de miraculos. Ce întorsătură fericită luase în cele din urmă întoarcerea lui acasă ! în timpul mesei, vorbiră despre zilele de altădată. Şoarecii de cîmp îl puseră la curent cu tot ce se mai întîmplase în ultima vreme prin partea locului; nu pridideau cu răspunsurile la sutele lui de întrebări. Şoarecele vorbea puţin sau deloc. Se ostenea doar ca fiecare musafir să aibă din belşug tot ce poftea şi ca Sobolul să fie scutit de orice supărare sau grijă.
După ce revărsară asupra gazdelor un şuvoi de urări pentru Anul Nou, musafirii îşi luară tălpăşiţa, în cele din urmă, cu buzunarele pline de bunătăţi de tot felul pentru frăţiorii şi surioarele lor de acasă. Cînd uşa se închise după ultimul oaspe şi cea din urmă clipire a felinarului dispăru în noapte, Sobolul şi Şoarecele mai aţîţară niţel focul, traseră scaunele mai aproape şi, la o ultimă porţie de bere fiartă, discutară întîmplările acelei zile de pomină. În cele din urmă, Şoarecele, căscînd de-i trosneau fălcile, zise :
— Sobolule, băiete, pic de somn. Somn e puţin zis. Pătuţul de colo e culcuşul tău ? Foarte bine, atunci eu îl iau pe celălalt. Ce căsuţă încîntătoare ! Totul e la îndemînă !
Se căţără în culcuş, se înveli în pătură, şi-l luă somnul cum ia secerătoarea un fir de grîu.
Sobolul, ostenit cum era, fu şi el mulţumit să se poată culca şi puse curînd capul pe pernă. Dar, înainte să adoarmă, îşi plimbă ochii împrejurul odăii lui dragi. Văpaia focului arunca lumini care pîlpîiau sau se odihneau pe lucrurile bine cunoscute ce-l priveau cu prietenie. Făcuseră atîta vreme parte din viaţa lui şi asta i se păruse firesc; acum îl primeau înapoi zîmbind, fără pic de supărare. Se statornicise atmosfera pe care Şoarecele, plin de înţelegere, se străduise s-o înfăptuiască în jurul lui. Vedea limpede cît de modest, cît de simplu era totul, cît de îngust şi lipsit de frumuseţe. Da, da, dar tot atît de limpede îşi dădea seama cît de mult însemna totul pentru el, ce preţ avea un astfel de adăpost în existenţa cuiva. Nu dorea deloc să renunţe la noua lui viaţă şi la tărîmurile ei minunate, să întoarcă spatele soarelui, cerului şi tuturor plăcerilor ce i se ofereau, ca să se vîre înapoi în casă şi să rămînă acolo. Lumea de sus era încă prea puternică; chiar şi pînă aici jos pătrundeau chemările ei şi el ştia că va trebui să se înapoieze în spaţiul ei mai larg. Dar îi făcea bine să ştie că putea oricînd să se întoarcă aici, în locul ăsta, care era numai al lui, la lucrurile astea care se bucurau să-l vadă şi din partea cărora se putea bizui totdeauna pe acelaşi bun venit firesc.


Sfarsitul partii a cincea

[Emanuel.Selaru]

Chiar ma intrebam cand va aparea! Abea astept!

[Emanuel.Selaru]

Foarte frumos! Mai ales cand stii sa te transpui in acele locuri, nu stiu, dar parca simteam frigul de afara si vedeam flacarile focului. Nespus de minunat. Abea astept si continuarea.

[Manu]

Si eu citesc cu mare placere cartea... are acest scriitor, nu stiu cine e, o imaginatie foarte interesanta si stie unele lucruri sa le surprinda excelent. Imi place... mai ales partea aceea cu broscoiul si caruta/masina.

[Emanuel.Selaru]

Mie imi place cel mai mult cum transforma personajele sale, animalele, in oameni adevarati, acestea traind ca oamenii, avand locuinte ca ale lor, masini, trasuri, etc.

[cristina.vuscan]

Si eu citesc cu mare placere cartea... are acest scriitor, nu stiu cine e, o imaginatie foarte interesanta si stie unele lucruri sa le surprinda excelent. Imi place... mai ales partea aceea cu broscoiul si caruta/masina.

Da, Broscoiul e senzational... Face toti banii... Sa vedeti ce mai urmeaza si ce va mai face... Autorul cartii e Kenneth Grahame... Si pentru ca sunteti atat de cuminti, va voi oferi ca supliment inca un capitol saptamana aceasta, special pentru voi, ca sa nu va plictisiti... Cris

[cristina.vuscan]

KENNETH GRAHAME s-a născut la Edinburgh pe data de 8 martie 1859. Era cel de-al doilea fiu al unui avocat, James Cunningham Grahame, şi descindea din ilustrul rege scoţian Robert the Bruce. Grahame a fost educat la St. Edward's School, Oxford, şi la terminarea şcolii a lucrat timp de doi ani în biroul de la Westminster al unchiului său, John Grahame, care era consilier juridic. în 1879 s-a angajat ca funcţionar la Banca Angliei. în această perioadă a început să-l frecventeze pe un alt unchi al său, căpitanul-comandor Ingles, aflat pe vas la Portsmouth. în 1893 i s-a publicat volumul Pagan Papers, urmat în 1895 de The Golden Age (Vîrsta de aur). Amîndouă cărţile au fost mult elogiate de A.C. Swinburne şi, de asemenea, au fost îndrăgite de preşedintele american Theodore Roosevelt, devenind cărţile preferate ale acestuia. Cu tot succesul literar obţinut, şi-a continuat perseverent cariera la Bancă, astfel că în 1898 a fost numit secretar, poziţie pe care a deţinut-o cu distincţie pînă la pensionarea sa zece ani mai tîrziu, din motive de sănătate. în 1899 s-a căsătorit cu Elspeth ; au avut un copil, Alastair, născut în 1900. Grahame a început să-i istorisească fiului său poveştile care aveau să constituie mai tîrziu volumul The Wind in the Willows (Vîntul prin sălcii) în seara cînd acesta împlinea vîrsta de patru ani, şi cea mai mare parte a cărţii (publicată la data de 8 octombrie 1908) a fost scrisă sub formă de scrisori către Alastair, care ulterior a murit într-un accident de tren lîngă Oxford, în 1920, pe cînd era student la Christ Church. Vîntul prin sălcii i-a conferit lui Grahame statutul de maestru al literaturii pentru copii, demn de a sta alături de J.M. Barrie, Lewis Carroll şi Edward Lear. Grahame a murit subit în casa sa din Pangbourne, pe malul Tamisei, la data de 6 iulie 1932.

[cristina.vuscan]

Si acum urmeaza un capitol senzational care este oferit cu dedicatie... Pentru prietenii care stiu de ce...

6
Domnul Broscoi

Era o dimineaţă strălucitoare, de vară timpurie; malurile rîului îşi recăpătaseră înfăţişarea de totdeauna şi apa, cursul obişnuit. Soarele fierbinte părea să smulgă din pămînt şi să tragă cu putere spre dînsul tot ce era verde şi stufos şi înmiresmat. Din zorii zilei Sobolul şi Şoarecele-de-apă fuseseră foarte ocupaţi cu tot felul de lucruri în legătură cu navigaţia şi cu deschiderea sezonului de canotaj; vopsiseră şi lăcuiseră, reparaseră vîsle, cîrpiseră perniţe, se vîrîseră prin toate cotloanele după căngi care lipseau, şi aşa mai departe. Tocmai îşi terminau masa de dimineaţă în salonaş şi-şi discutau cu aprindere planurile pentru ziua aceea, cînd se auzi o bătaie grea în uşă.
— Uf ! — zise plictisit Şoarecele, cu gîndul la oul început — Sobolule, tu ai terminat, fii bun şi vezi cine e.
Sobolul se duse să deschidă şi, curînd, Şoarecele îl auzi scoţînd un strigăt de mirare. Apoi deschise larg uşa şi anunţă cu gravitate :
— Domnul Bursuc !
Era, într-adevăr, un lucru foarte de mirare ca Bursucul să le facă o vizită în toată regula, lor sau oricăror altor animale. De obicei, cînd aveai nevoie de el, trebuia să-l pîndeşti pe cînd se strecura tăcut de-a lungul tufişurilor, dis-de-dimineaţă sau seara tîrziu, sau trebuia să-l cauţi în casa lui din mijlocul pădurii, ceea ce era destul de anevoios.
Bursucul păşi greoi în odaie şi se opri în faţa celor două animale, cu o expresie plină de seriozitate. Şoarecele scăpă din labe linguriţa şi rămase cu gura căscată.
— A sosit ceasul ! zise în cele din urmă Bursucul, cu solemnitate.
— Care ceas ? întrebă Şoarecele stînjenit, aruncînd o privire spre ceasornicul de pe sobă.
— Al cui ceas, ar trebui mai bine să spui — răspunse Bursucul. Ei bine, ceasul Broscoiului ! Am spus c-o să mă ocup de el de îndată ce trece iarna şi am de gînd să-l iau în primire chiar de astăzi.
— Ceasul Broscoiului, bineînţeles ! strigă Sobolul încîntat. Uraa ! îmi amintesc acum ! Las' că-l învăţăm noi să fie Broscoi de treabă !
— Chiar în dimineaţa asta — urmă Bursucul, aşezîndu-se într-un fotoliu — după cum ştiu din surse de încredere, va sosi la Broscoeşti alt automobil nou, deosebit de mare şi scump. Broscoiul l-a comandat cu condiţia să-l reţină, dacă-i place, sau să-l dea înapoi. Poate chiar în clipa asta, Broscoiul îmbracă acel costum nesuferit, la care ţine atît şi care-l transformă dintr-un broscoi, hai să zicem frumuşel, într-un personaj de care se cutremură orice animal cumsecade. Acum e momentul să intrăm în acţiune, altfel va fi prea tîrziu. Voi doi mă veţi întovărăşi imediat la Broscoeşti şi lucrarea de salvare va fi săvîrşită.
— Ai dreptate ! strigă Şoarecele, ridicîndu-se înviorat. Îl vom salva pe acest nefericit animal, îl vom readuce pe calea cea bună. Va fi cel mai cuminte Broscoi ce-a existat vreodată.
Porniră la drum, gata să-şi îndeplinească misiunea lor nobilă. Bursucul mergea în frunte. Animalele, cînd sînt în tovărăşie, merg într-un fel mai potrivit şi mai înţelept decît al oamenilor, într-un singur şir, în loc să se împrăştie de-a curmezişul întregii şosele, fără să-şi poată fi de folos unul altuia, în caz de nevoie sau de primejdie neaşteptată.
Cînd intrară în curtea Broscoiului, văzură, după cum se aştepta Bursucul, un automobil uriaş, vopsit într-un roşu strălucitor (roşu era culoarea favorită a Broscoiului), aşteptînd în faţa casei. Pe cînd se apropiau, uşa principală se deschise şi domnul Broscoi, împodobit cu ochelari, şapcă, jambiere şi cu o haină de piele foarte lungă, coborî treptele, plin de trufie, trăgîndu-şi mănuşile de şofer.
— Hei ! Voi sînteţi, băieţi ! strigă el bucuros, cînd dădu cu ochii de ei. Tocmai bine aţi venit, ca să mă întovărăşiţi într-o călătorie straşnică, o călătorie grozavă... o călătorie... îî... ăă... călătorie...
Glasul îi devenea din ce în ce mai nesigur şi se poticni cu totul cînd văzu cît de sever îl priveau cei trei prieteni, fără să scoată o vorbă. Invitaţia rămase neterminată.
Bursucul urcă repede scările.
— Luaţi-l înăuntru — zise el poruncitor către tovarăşii săi.
Apoi, în timp ce Broscoiul, împotrivindu-se şi dînd din mîini, era împins înapoi pe uşă, Bursucul se îndreptă spre şoferul care avea în grijă maşina cea nouă.
— Cred că nu va fi nevoie de dumneata astăzi — zise el. Domnul Broscoi s-a răzgîndit, nu mai vrea automobil. Te rog, înţelege, asta este ! N-are rost să mai aştepţi.
Apoi merse înăuntru, după ceilalţi, şi trase uşa în urma lui.
— Ei, aşa ! zise el către Broscoi, cînd se aflară toţi patru în hol. Mai întîi de toate, scoate lucrurile astea caraghioase de pe tine !
— Ba nu le scot deloc ! răspunse Broscoiul, plin de curaj. Ce înseamnă această insultă grosolană ? Cer o explicaţie imediată.
— Atunci scoateţi-i-le voi ! porunci Bursucul scurt.
Ca să-l poată dezbrăca, trebuiră să-l culce la podea pe Broscoi, care se zvîrcolea şi le arunca vorbe urîte. Pe urmă, Şoarecele se aşeză peste el, în timp ce Sobolul îi scotea una cîte una hainele de automobilist. Apoi îl puseră iar pe picioare. O bună parte din cheful lui de ceartă dispăruse, o dată cu uniforma lui impunătoare. Acum că nu mai era ”Teroarea Drumurilor", ci pur şi simplu Broscoiul, chicotea fără convingere şi privea rugător de la unul la celălalt, părînd că înţelege pe deplin cum stau lucrurile.
— Ştiai că vom ajunge aici, mai curînd sau mai tîrziu, Broscoiule ! explică Bursucul cu severitate. Ţi-ai bătut joc de toate poveţele ce ţi le-am dat, ai continuat să iroseşti banii pe care ţi i-a lăsat taică-tău şi să ne faci de rîs în tot ţinutul cu felul smintit în care conduci, cu accidentele tale şi cu scandalurile cu poliţia. Libertatea e bună, nimic de zis, dar ştii bine că noi, animalele, nu îngăduim alor noştri să se facă de rîs dincolo de o anumită limită; şi ai depăşit limita asta. Pe de altă parte, în unele privinţe, eşti băiat bun, aşa că n-am să fiu prea aspru cu tine. Am să mai fac o încercare să-ţi bag minţile în cap. Vino cu mine în odaia de fumat, să-ţi spun cîteva adevăruri. Vom vedea dacă ieşi de acolo acelaşi Broscoi.
Îl apucă energic de braţ şi se îndreptă cu el spre odaia de fumat, unde închise uşa în urma lor.
— E-n zadar ! zise dispreţuitor Şoarecele. Cu vorbe nu-l vindeci pe Broscoi. De promis, promite orice.
Se aşezară comod în fotolii şi aşteptară răbdători. Prin uşa închisă, puteau auzi zumzetul glasului Bursucului, ce suia şi cobora necontenit, în valuri oratorice. De la un timp, băgară de seamă că predica începea să fie punctată, din loc în loc, de sughiţuri lungi de plîns care, vezi bine, porneau din pieptul Broscoiului. Era băiat bun la inimă şi duios; pentru moment, se lăsa uşor convertit la orice punct de vedere.
După vreo trei sferturi de oră, uşa se deschise şi Bursucul reapăru, ducînd de labă, solemn, un Broscoi foarte mototolit şi amărît. Pielea îi atîrna ca un sac împrejurul trupului, picioarele i se bîţîiau şi faţa îi era brăzdată de lacrimile stoarse cu prisosinţă de discursul mişcător al Bursucului.
— Şezi aici, Broscoiule ! zise Bursucul cu bunătate, arătînd un scaun. Prieteni — urmă el — îmi pare bine să vă aduc la cunoştinţă că Broscoiul, în cele din urmă, şi-a dat seama cît era de greşită calea pe care o apucase. îi pare sincer rău de purtarea sa nenorocită din trecut şi şi-a pus în gînd să renunţe cu totul şi pentru totdeauna la automobil. Am făgăduiala lui solemnă, în această privinţă.
— Asta-i o ştire foarte bună — zise Sobolul cu gravitate.
— Foarte bună ştire, într-adevăr — zise şi Şoarecele cu îndoială — numai să... numai să...
Totodată, se uita foarte atent la Broscoi şi, fără să vrea, i se părea că desluşeşte o licărire suspectă în privirea lui încă mîhnită.
— Un singur lucru mai trebuie — urmă Bursucul satisfăcut. Broscoiule, te rog să repeţi, în faţa prietenilor tăi, aici de faţă, ceea ce ai recunoscut în întregime înaintea mea, adineauri, în odaia de fumat. Mai întîi, îţi pare rău de ce-ai făcut şi-ţi dai seama ce nerozie era ?
Urmă o pauză nesfîrşit de lungă. Broscoiul aruncă priviri disperate în dreapta şi-n stînga, iar celelalte animale aşteptară în tăcere. într-un tîrziu, vorbi :
— Nu ! zise el niţel cam înăbuşit, dar cu hotărîre. Nu-mi pare rău. Şi n-a fost nici o nerozie, a fost minunat !
— Cum ? strigă Bursucul, indignat la culme. Animal cu două feţe, nu mi-ai spus tu chiar acum, acolo înăuntru...
— Da, da, acolo înăuntru — răspunse Broscoiul nerăbdător. Aş fi spus orice acolo înăuntru. Dumneata ştii să vorbeşti atît de frumos, dragă Bursucule, şi atît de uşor poţi să înduioşezi şi să convingi pe oricine; ştii aşa bine să întorci lucrurile, că poţi să faci ce vrei cu mine acolo înăuntru. Dar între timp mi-am scrutat conştiinţa, mi-au trecut toate din nou prin minte şi văd că nu-mi pare rău deloc şi nu mă căiesc cu adevărat — atunci, ce folos să spun că da; nu-i aşa ?
— Atunci — zise Bursucul — nu promiţi să nu te mai atingi niciodată de un automobil ?
— Desigur că nu ! răspunse fudul Broscoiul. Din contră, promit sincer că primul automobil pe care-l văd... huu, huu ! o şi şterg cu el !
— Nu ţi-am spus eu ? zise Şoarecele către Sobol.
— Foarte bine — zise Bursucul cu tărie, sculîndu-se în picioare — deoarece nu vrei să te laşi convins, vom vedea ce se poate face cu forţa. M-am temut eu c-o să ajungem aici. Ne-ai cerut adesea, Broscoiule, să venim să stăm la tine, în casa asta frumoasă : ei bine, acum aşa vom face. Cînd te vom vedea pornit pe calea cea bună, poate vom pleca, dar mai înainte, nu. Luaţi-l sus, voi doi, şi încuiaţi-l în dormitor, iar între timp ne vom sfătui ce-i de făcut.
— E spre binele tău, Broscoiaşule, ştii prea bine — zise Şoarecele cu bunătate, în timp ce Broscoiul, împotrivindu-se din toate puterile, era împins în sus pe scări de către cei doi prieteni credincioşi. Gîndeşte-te ce bine o să petrecem noi toţi împreună, după ce vei trece peste clipele astea neplăcute; o să fie exact ca mai înainte!
— îţi vom purta de grijă în toate, Broscoiule, pînă te însănătoşeşti — zise Sobolul. Şi vom avea grijă să nu ţi se mai risipească banii, ca pînă acum.
— S-a terminat cu certurile de tristă amintire cu poliţia, Broscoiule — zise Şoarecele, pe cînd îl împingeau în dormitor.
— Şi cu săptămînile petrecute prin spitale, sub supravegherea infirmierelor, Broscoiule — adăugă Sobolul întorcînd cheia în uşă pe dinafară.
Coborîră scara, în strigătele de indignare ale Broscoiului; apoi cei trei prieteni se adunară ca să discute ce au de făcut.
— Va fi o treabă grea — zise Bursucul oftînd. Nu l-am văzut niciodată pe Broscoi atît de hotărît. în tot cazul, o s-o scoatem noi la capăt. Nu trebuie să-l lăsăm nesupravegheat nici o clipă. O să stăm cu rîndul pe lîngă el, pînă îi trece.
Se hotărîră aşadar să vegheze cu schimbul. Fiecare animal îşi luă sarcina să doarmă cîte o noapte în odaia Broscoiului, iar în timpul zilei îl vegheau tot cu rîndul. La început, Broscoiul se dovedi foarte obositor pentru paznicii săi. Cînd îl apucau crize violente, începea să aşeze scaunele din odaie unele peste altele, pînă aveau oarecare asemănare cu un automobil; apoi se cocoţa pe cel din faţă şi se apleca înainte, holbînd ochii şi scoţînd zgomote sinistre şi stridente. Odată culmea crizei depăşită, trecea cu totul de partea cealaltă şi pica moleşit printre ruinele scaunelor, zăcînd acolo istovit, dar aparent mulţumit pentru moment. Cu timpul însă, aceste crize dificile se răriră din ce în ce, iar prietenii se sileau să-i atragă atenţia spre alte preocupări. Dar interesul lui pentru alte lucruri nu părea să reînvie şi Broscoiul arăta din ce în ce mai moleşit şi mai deprimat.
într-o dimineaţă frumoasă, Şoarecele, căruia îi venea rîndul la gardă, urcă la etaj, să-l schimbe pe Bursuc. îl găsi stînd ca pe ghimpi, căci Bursucului i se făcuse un dor grozav să-şi mai dezmorţească picioarele într-o raită prin pădure şi s-o ia la vale prin pămînturile şi şanţurile lui.
— Broscoiul e încă în pat — îi spuse el Şoarecelui cînd ieşi. Nu mă pot dumiri ce-i cu dînsul. Nu spune decît : ”Lasă-l în pace, nu-i trebuie nimic, poate o să-i treacă cu timpul, să nu ne îngrijorăm degeaba", şi aşa mai departe. Acu' bagă de seamă, Şoarece ! Cînd Broscoiul e cuminte şi supus ca un băieţaş premiant, atunci pune la cale vreun pocinog. Precis şi-a băgat ceva în cap. îl cunosc eu. Ei, acu' trebuie să plec.
— Cum te mai simţi azi, băiatule ? întrebă Şoarecele, cu glas voios, apropiindu-se de patul Broscoiului.
Trecură cîteva minute pînă să primească un răspuns. în cele din urmă, un glas sfîrşit rosti :
— Mulţumesc din inimă, Şoricelule dragă ! Eşti atît de drăguţ că te interesezi de mine; dar spune-mi, mai întîi, cum te simţi tu şi ce mai face bunul nostru Sobol ?
— A, noi sîntem bine — răspunse Şoarecele. Sobolul merge să dea o raită cu Bursucul — adăugă el, fără să-i dea prin minte că face o greşeală. Vor fi plecaţi pînă la amiază, aşa că noi doi avem o dimineaţă bună de petrecut împreună; îmi voi da toată osteneala să-ţi fac timpul cît mai plăcut. Scoală, băiatule, şi nu mai cloci în pat pe o vreme ca asta !
— Dragul, bunul meu Şoarece — murmură Broscoiul — cît de puţin îţi dai seama de starea mea ! Nu cred să mă mai pot scula vreodată. Dar nu te sinchisi de mine. Mi-e urît gîndul să fiu o povară pentru prietenii mei. Cred că asta nu va mai dura mult; aşa sper.
— Sper şi eu — zise Şoarecele din toată inima. Destulă bătaie de cap am avut cu tine în timpul din urmă şi-mi pare bine că e speranţă să se termine. Mai ales pe o vreme ca asta şi cu sezonul de navigaţie care tocmai începe ! Nu e frumos din partea ta, Broscoiule ! Nu că ne-ar păsa de osteneală, dar din pricina ta ne lipsim de atîtea... !
— Ba cred că e şi osteneală — răspunse Broscoiul, cu voce sfîrşită. înţeleg foarte bine ! E firesc. V-aţi plictisit să tot fiţi pe lîngă mine. Nu trebuie să vă mai cer nimic. Sînt o pacoste, ştiu foarte bine.
— Chiar că eşti — zise Şoarecele. Dar, crede-mă, aş face orice pentru tine, numai să-ţi vii în fire.
— Dacă e aşa, Şoricelule — murmură Broscoiul, mai sfîrşit ca oricînd — atunci te rog, pentru ultima oară, probabil, să dai fuga în sat cît de repede poţi — poate să fie prea tîrziu şi acum — şi să aduci doctorul. Sau mai bine lasă, nu te mai osteni. Poate că e mai bine să lăsăm lucrurile să-şi urmeze cursul.
— Dar pentru ce ai nevoie de doctor ? întrebă Şoarecele, apropiindu-se şi cercetîndu-l.
Un lucru era sigur : că Broscoiul zăcea mai liniştit şi mai moleşit ca oricînd. Glasul îi era slăbit şi avea o purtare neobişnuită.
— Desigur că ai băgat de seamă în ultimul timp... — murmură Broscoiul. Sau poate că nu, de ce să bagi de seamă ? Ţi-ar da numai bătaie de cap. Dar mîine poate că o să spui : Vai, de-aş fi observat mai degrabă ! De-aş fi făcut ceva ! Dar nu, nu, e prea multă osteneală. Nu-i nimic; uită ce ţi-am spus.
— Ia ascultă, măi băiete — zise Şoarecele, care începea să fie alarmat. Sigur c-am s-aduc un doctor, dacă tu crezi că ai nevoie de el. Dar, deocamdată, nu cred că-i atît de grav. Hai să vorbim de altceva.
— Mi-e teamă, dragă prietene — zise Broscoiul cu un zîmbet trist — că, într-un caz ca ăsta, vorbitul nu mai e de mare folos, şi nici doctorul, de altfel; dar, la disperare, te agăţi şi de un fir de pai. Cu ocazia asta — nu pot să-ţi spun ce greu îmi vine să te mai supăr cu încă ceva — îmi aduc aminte că tot ai drum şi pe lîngă uşa notarului; să-i spui să treacă pe la mine; aş avea nevoie de el acum; sînt momente în viaţă — mai bine zis este un moment — cînd trebuie să priveşti în faţă şi unele îndatoriri neplăcute, oricît de greu ţi-ar veni !
”Un notar ! Vai, dar trebuie să se simtă rău !" îşi zise speriat Şoarecele, ieşind în grabă din odaie, fără să uite însă a încuia cu grijă uşa în urma lui. Afară se opri să se mai gîndească. Ceilalţi doi erau departe şi n-avea pe nimeni cu care să se poată sfătui.
”E mai bine să n-am nimic să-mi reproşez — îşi zise el, după oarecare chibzuială. L-am mai văzut şi altădată pe Broscoi văicărindu-se fără temei, dar niciodată nu l-am auzit să cheme după notar ! Dacă într-adevăr nu e nimic serios, doctorul o să rîdă de el şi o să-l încurajeze. Ăsta va fi un punct cîştigat. Hai, mai bine să-i fac pe plac şi să mă duc; n-o să-mi ia prea mult timp." Şi alergă în sat să-şi îndeplinească miloasa însărcinare.
Broscoiul, care sărise sprinten din pat de îndată ce auzise răsucindu-se cheia în uşă, îl urmări cu privirea pe fereastră, plin de interes, pînă dispăru la capătul drumului pentru trăsuri. Apoi, rîzînd din toată inima, se îmbrăcă cît putu de repede în costumul cel mai elegant pe care îl găsi la îndemînă şi îşi umplu buzunarele cu bancnote scoase în grabă dintr-un sertar mic al mesei de toaletă. înnodă unul de altul cearşafurile în care zăcuse şi, legînd unul dintre capetele acestei funii improvizate împrejurul stîlpului din mijloc al frumoasei ferestre stil Tudor — mîndria acestei părţi a casei —, coborî cu grijă, sări uşurel la pămînt şi, luînd-o în direcţia opusă celei în care se îndreptase Şoarecele, o porni la drum cu inima uşoară, fluierînd o melodie voioasă.
Pentru Şoarece, fu un prînz trist, cînd în cele din urmă Bursucul şi Sobolul se înapoiară şi trebui să-i întîmpine la masă cu povestirea lui jalnică şi puţin convingătoare. Putem să ne închipuim observaţiile aspre şi ironice ale Bursucului şi să nu mai stăruim asupra lor. Dar dureros pentru Şoarece fu că însuşi Sobolul, deşi îi ţinu partea prietenului său cît era cu putinţă, nu se putu stăpîni să nu zică :
— Rău şi-a bătut joc de tine, măi Şoarece; s-a găsit tocmai Broscoiul, dintre toate animalele !
— Aşa e — răspunse Şoarecele plouat.
— Aşa e ! se strîmbă după el Bursucul furios. Dar degeaba mai vorbim acuma, că nu mai dregem nimic. Un lucru e sigur : ne-a scăpat, pînă una alta; şi ce-i mai rău e că o să fie atît de mîndru de isprava lui, încît e în stare să facă orice neghiobie. Atîta-i bine, că sîntem liberi acum şi nu mai trebuie să pierdem un timp preţios făcînd pe santinelele. Dar tot ar fi bine să continuăm cîtva timp să dormim la Broscoeşti. S-ar putea să fie adus înapoi în orice moment — pe targă sau între doi sergenţi de poliţie.
Aşa vorbi Bursucul, fără să ştie ce le rezerva viitorul şi cîtă apă tulbure avea să curgă pe sub poduri, pînă să şadă iar Broscoiul în largul lui în casa strămoşească.
între timp, păcătosul de Broscoi, vesel şi nepăsător, înainta voios pe şosea şi se găsea la cîţiva kilometri depărtare de casa lui. La început, o luase pe drumuri lăturalnice sau de-a curmezişul peste cîmp şi schimbase direcţia de mai multe ori, temîndu-se să nu fie urmărit. Dar acum se simţea la adăpost şi, cum soarele lucea strălucitor pe cer, i se părea că natura întreagă îl aprobă şi-i slăveşte deşteptăciunea. Aproape că dansa de-a lungul drumului, atît era de satisfăcut şi de mîndru de sine.
— Aşa treabă mai rar — îşi zicea el chicotind. Inteligenţa contra forţei brute, şi inteligenţa a triumfat, după cum se şi cuvine. Bietul Şoricel ! Ce-o să păţească, cînd s-o întoarce Bursucul ! Bun băiat, Şoricelul : are însuşiri de preţ, dar inteligenţă slabă şi educaţie ioc. Cînd oi avea timp, o să mă ocup de dînsul, să văd, n-oi putea scoate ceva din el ?
Plin de astfel de gînduri înfumurate, înainta cu nasul în vînt, pînă ajunse la un orăşel. Pe strada principală, o firmă — ”La Leul Roşu" —, se hîţîna în bătaia vîntului, ocupînd aproape jumătate din drum. Asta îi aminti că nu mîncase nimic în ziua aceea şi că era grozav de înfometat după plimbarea lungă pe care-o făcuse. Intră în han, comandă prînzul cel mai copios ce se putea pregăti în scurt timp şi luă loc în sala de mese.
Terminase pe jumătate de mîncat cînd un sunet prea binecunoscut, apropiindu-se din josul străzii, îl făcu să tresară şi să înceapă a tremura din tot trupul. Claxonul se apropia din ce în ce, apoi maşina se auzi intrînd în curtea hanului şi oprind. Broscoiul trebui să se ţină de piciorul mesei, ca să-şi stăpînească emoţia copleşitoare. Acum, cei din automobil intrară în sala unde şedea Broscoiul. Erau flămînzi, vorbăreţi şi veseli şi nu mai conteneau să vorbească despre calităţile maşinii care-i adusese pînă aici. Broscoiul ascultă cîtva timp cu atenţia încordată, apoi nu mai putu să rabde. Se strecură binişor din odaie, plăti nota la tejghea şi, îndată ce ajunse afară, o coti alene spre curtea hanului, unde se găsea maşina.
”Nu poate fi nici un rău — îşi zise el — dacă mă uit la ea !"
Maşina stătea în mijlocul curţii; nimeni nu vedea de ea, căci toţi oamenii de la grajduri şi alţi gură-cască erau la masă. Broscoiul se plimbă încet împrejurul ei, inspectînd-o, făcîndu-i critica şi meditînd adînc.
”Mă întreb — îşi zise dintr-o dată — dacă acest fel de maşină porneşte uşor."
în clipa următoare — nici nu ştia bine cum se făcuse — era cu mîna pe volan. Cînd auzi sunetul binecunoscut, îl cuprinse vechea patimă şi puse cu totul stăpînire pe el, cu trup şi suflet. Ca într-un vis, se văzu deodată şezînd în scaunul şoferului; ca în vis, apăsă pe pedale şi coti maşina împrejurul curţii, afară pe poartă; şi tot ca în vis, orice simţ pentru ce era permis şi ce nu, orice teamă de consecinţele de la sine înţelese dispăruseră în acele clipe. Spori viteza şi, pe cînd maşina înghiţea drumul şi se avînta pe şosea străbătînd cîmpul deschis, nu mai ştiu decît că era Broscoiul în forma lui cea mai bună, teroarea şi stăpînitorul drumurilor, Stăpînul, în faţa căruia totul trebuia să se supună sau să fie zvîrlit ca un nimic în noaptea veşnică. Zbura şi cînta, iar maşina îi răspundea cu un zumzet sonor; înghiţea kilometri, gonind spre o ţintă necunoscută, împlinindu-şi pornirile, trăindu-şi ceasul, fără să-i pese de ceea ce avea să vină.

*****

— După părerea mea — observă Preşedintele completului de judecată, bine dispus — singura dificultate pe care o prezintă acest caz, de altfel foarte limpede, este să găsim o pedeapsă îndeajuns de aspră pentru această haimana incorigibilă, acest scandalagiu binecunoscut, pe care îl vedeţi ghemuit pe banca acuzaţilor. Să amintim faptele : S-a dovedit vinovat, fără doar şi poate, mai întîi de furtul unui automobil de preţ, în al doilea rînd, de o conducere ce constituia un pericol public, iar în al treilea, de lipsă de respect faţă de poliţia rurală. Domnule Grefier, binevoiţi a ne spune care este cea mai severă pedeapsă pe care o putem da pentru fiecare dintre aceste nelegiuiri. Bineînţeles, fără nici o circumstanţă atenuantă pentru acuzat, deoarece nu există vreuna. Grefierul îşi scărpină vîrful nasului cu peniţa.
— S-ar putea spune — zise el — că furtul automobilului a fost delictul cel mai mare, şi aşa este. Dar lipsa de respect faţă de poliţie aduce după sine pedeapsa cea mai severă, după cum se şi cuvine. Să presupunem că aţi da : douăsprezece luni pentru furt — ceea ce este moderat; trei ani pentru conducerea amintită — ceea ce e blînd; cincisprezece ani pentru injuriile aduse autorităţilor — injurii destul de grele, judecînd după cîte am auzit din gura martorilor, chiar dacă ar fi să credem numai a zecea parte din ceea ce s-a spus, şi, în ce mă priveşte, nu cred niciodată mai mult — ei bine, aceste cifre, adunate, fac vreo nouăsprezece ani...
— Perfect — zise Preşedintele.
— ...Aşa încît, aş zice să puneţi cifra rotundă de douăzeci de ani, ca să mergem la sigur — încheie Grefierul.
— Bună idee ! zise Preşedintele, încuviinţînd. Acuzat ! Fă o sforţare şi încearcă să te ridici în picioare şi să stai drept. De data asta capeţi douăzeci de ani. Bagă de seamă, dacă mai apari înaintea noastră, sub orice învinuire, va trebui să te pedepsim foarte serios.
Apoi slujitorii legii se năpustiră brutal asupra nenorocitului Broscoi. îl prinseră în lanţuri şi-l scoaseră tîrîş din tribunal, în timp ce el plîngea, se ruga şi protesta. Cînd traversară piaţa publică, mulţimea dornică de distracţie — totdeauna severă cu răufăcătorii condamnaţi, pe cît e plină de simpatie şi gata de ajutor faţă de cei puşi sub urmărire — tăbărî pe el cu huiduieli, cu ouă clocite şi cu vorbe de ocară. Trecură pe lîngă copii de şcoală ce zbierau, cu feţele lor nevinovate luminate de plăcerea de a vedea cogeamite domn într-o situaţie dificilă.
Trecură peste un pod mobil ce răsuna a gol, pe sub o poartă cu gratii ascuţite, sub bolta întunecată a fortăreţei bătrîne şi posomorîte ale cărei turnuri străvechi se înălţau sus, deasupra capetelor lor; pe lîngă camera de gardă, plină de soldăţime în repaus, care rînjea la el; pe lîngă santinele, care, la trecerea lor, tuşeau batjocoritor şi nesuferit — mai mult nu poate îndrăzni ca să-şi arate dispreţul şi reprobarea faţă de crimă o santinelă aflată în post. Suiră trepte ce şerpuiau, uzate de vremuri, trecură pe lîngă paznici în căşti şi armuri de oţel, care aruncau priviri săgetătoare pe sub viziere; străbătură curţile interioare ale închisorii, unde dulăi uriaşi se smuceau în lanţ şi se luptau să se repeadă la el. Trecură pe lîngă temniceri uitaţi de vremuri, cu halebardele rezemate de perete, moţăind deasupra străchinii cu mîncare şi a ulciorului cu bere. înainte şi tot înainte, pe lîngă camerele de tortură, pe lîngă portiţa ce ducea la eşafodul închisorii, pînă cînd, în cele din urmă, ajunseră la poarta temniţei celei mai întunecate, ascunse în cel mai dosnic fund al închisorii.
Aici se opri în cele din urmă, în faţa unui temnicer bătrîn, care şedea pe trepte, jucîndu-se cu un mănunchi mare de chei.
— Ei, drace ! zise sergentul de poliţie, scoţîndu-şi casca şi ştergîndu-şi fruntea. Scoală, pierde-vară bătrîn, şi ia-l în primire pe Broscoiul ăsta urîcios, răufăcător fără de pereche. Să ştii că e prefăcut şi plin de şiretlicuri. Nu-l lăsa din ochi şi păzeşte-l cu toată iscusinţa. Ai grijă, barbă sură, că, de se întîmplă ceva, răspunzi cu capul tău bătrîn pentru el şi vă ia dracu' pe amîndoi !
Temnicerul dădu din cap posomorît şi puse o mînă uscată pe umărul nenorocitului Broscoi. Cheia ruginită scîrţîi în broasca uşii şi poarta cea mare se închise cu zgomot îndărătul lor. Broscoiul era acum un biet prizonier în turnul cel mai îndepărtat al temniţei celei mai straşnic păzite din fortăreaţa cea mai puternică de pe tot cuprinsul voioasei Anglii.

Sfarsitul partii a sasea
Vai, ce mult imi place Broscoiul!...

[Emanuel.Selaru]

Foarte frumoasa si aceasta parte Cris. Foarte bine descrie siretenia oamenilor, care atunci cand au un scop anume, isi dau pana si prietenii pentru acel mijloc. Sacrifica totul. Chiar sunt curios, ce se va mai intampla.