Despre lene si lenesi...

[cristina.vuscan]

LENEŞUL,
sau
CONSOLAREA NEFERICIŢILOR

IDEALUL A FOST INVENTAT DE FILOZOFI PENTRU A NE
face mai nefericiţi!... ”A filozofa, este a învăţa să murim", a scris Montaigne.
Din clipa în care am pus dinaintea ochilor noştri un soare atît de luminos şi de iluzoriu, răul cel mai mare nu ne mai vine de la natura ponderată, ci de la noi înşine, de la o imaginaţie excitată, adică exact din sentimentul de intangibilitate a idealului. Cei care au exploatat pe om ne-au propus idealuri intangibile, rezervîndu-şi domeniul tangibil.
Cînd imbecilul rege Tobol, la vîrsta de optzeci de ani, a primit vestea că regina lui, frumoasa şi tînăra, de treizeci de ani, a dat naştere unui copil de sex bărbătesc care să-i moştenească tronul, octogenarul s-a simţit de două ori omagiat: ca părinte, şi ca mascul. Paternitatea este o chestiune de încredere, iar masculinitatea, una de demonstraţie practică.
Regina însă, care ştia mai multe decît Tobol, soţul ei, în privinţa modului cum se fac copiii unei astfel de conjugalităţi, a dispărut din palat, cu husarul ei, lăsîndu-i copilul pe braţe.
Acum, Tobol plîngea ca o vacă spaniolă, în halat şi-n papuci, neînţelegînd cum a putut regina să găsească un bărbat mai ”bine" decît el. Apoi, în nefericirea lui, s-a gîndit să asigure barem băiatului o fericire sigură.
— Numai filozofii ştiu ce e fericirea — gîndea Tobol. A chemat pe primul-dregător în audienţă, şi i-a poruncit să aducă la palat pe cei mai ”buni" filozofi ai regatului, ca să-i consulte în privinţa reţetei infailibile a fericirii absolute. Barem prinţul să nu sufere atît cît a suferit tatăl său!...
Primul-dregător i-a înfăţişat, deocamdată, o listă cu toţi filozofii. Dregătorul însă era sceptic în privinţa hotărîrii suveranului său.
- Sire, a spus el, filozofii se ceartă între ei, mai rău decît ţiganii. Nu există doi care să fie de acord, între ei, asupra oricărei probleme.
- Cum aşa? se indignă Tobol. Nu se înţeleg filozofii între ei? Atunci, ce păzeşti dumneata?
încolţit de maniera asta, primul-dregător a întins pe masă lista cu numele filozofilor.
— Ăsta cine e? a întrebat Tobol.
— Ăsta e un pesimist.
— Dă-l încolo, nu-mi trebuie pesimişti, se scutură cu scîrbă şi distincţie regele. Dar ăstălalt cine e?
— Şi ăsta e tot pesimist.
— Păi, ziceai că nu există doi de acord între ei; iată doi pesimişti...
— Scuzaţi-mă, sire, ambii sînt pesimişti, dar osebirile dintre ei sînt colosale: în timp ce unul preconizează dispariţia lumii prin bombe, incendii şi războaie, celălalt preconizează dispariţia lumii, întocmai ca îngerii, prin castitate, abstinenţă şi plăceri solitare!...
— Aşa, bine zici!...
Au cercetat ei lista, care era lungă şi au ales trei filozofi: un pesimist, un optimist şi un eclectic. Apoi i-a adus pe tustrei în audienţă.
Cu mincinoase linguşiri pe buze, Tobol i-a primit, în jachetă civilă. Ei erau în haine cîrpite.
— În fiecare zi, primul meu gînd îl îndrept spre voi, spre filozofii regatului meu ... Dar vedeţi, trebile mele de suveran mă împiedică să vă văd mai des. (îi vedea pentru prima oară.) Şi privind pe cei trei filozofi, care se codeau unul în spatele altuia, Tobol se opri asupra unuia care era gras, roşu la faţă, robust, sănătos:
— Dumneata, probabil, eşti optimistul... zise Tobol.
— Da de unde dracu, sire, eu sînt pesimistul...
Tobol se înveseli şi adăugă:
— Ei, spune-mi şi mie, cum se poate îngrăşa atîta un om care vede totul în negru?
— Să vă spun secretul meu: sistemul meu filozofic prevede că toate se vor termina prost. Toate judecăţile mele au la capătul lor o tragedie. Însă lucrurile se petrec altfel, şi din cînd în cînd, iese cîte unul aşa de bine, care-mi merge la inimă, şi sînt tare fericit, ca orice om simţitor la darurile hazardului, încît am ajuns la 140 de kilograme. Optimistul e dumnealui!... (Şi arătă pe filozoful vecin.)
Slăbănogul de lîngă el era într-adevăr optimistul, şi scuipa mereu nişte căpşuni de sînge, într-o batistă. Tobol, intrigat, îl întrebă:
— Un filozof optimist să ajungă a fi aşa de slab! Pari a fi bolnav. Spune-mi...
— Sire, sistemul meu filozofic prevede că toate se vor termina cu bine, feeric şi superlativ... Dar lucrurile nu ies aşa! Iar eu, care am un suflet de mimoza sensitiva, sufăr, mă mistui, şi iată în ce hal am ajuns ...
Al treilea filozof, cel eclectic, nu era nici carne, nici peşte: ceva mijlociu. Avea arta sigură de a nu fi niciodată nici fericit, nici nefericit, era un fel de polip al existenţei ”amestecate". Pe tustrei, Tobol i-a dat afară!
— Trebuie să întreb un popă... Popii ăştia ştiu ei ceva, în privinţa fericirii de la profeţii şi mîntuitorii lor. Uită-te la ei cît sînt de graşi! Ei ne învaţă să dispreţuim materia, şi dacă îi cauţi, vezi că nu se ocupă decît de paradisul materiei lor... Să vină un popă!...
Aşa că a adus la palat un cardinal, cel mai mare episcop, şi l-a întrebat de fericire, iar clericalul i-a răspuns aşa:
— Cînd oamenii erau fericiţi, în rai, ei se simţeau nemulţumiţi. Fiecare voia altceva, şi voia altfel. Nu ştia nimeni cum să fie acel altceva, nici de ce să fie altfel , fără să se fi pus de acord barem ei, între ei, în afară de latura negativă adică ”erau contra"!... Şi atunci, bunul Dumnezeu i-a dat afară din rai, spunîndu-le:
- ”Descurcaţi-vă singuri!"... Acesta e secretul fericirii... în acest mod, Creatorul nu şi-a mai uzat prestigiul dirijîndu-i, fiindcă fiecare om nefericit poate să-şi spună: ”Mi-am făcut-o singur cu mîna mea". în acest mod, Dumnezeu a rămas mare, cum ne arată Emile Baunier, în istoria numitului rege Tobol despre inutilitatea fericirii.
Nu puteam descrie animalul Leneşul, fără această pregătire introductivă. Natura are cruzimi care depăşesc orice imaginaţie. Dintre toate făpturile pămîntului, Leneşul stă ca o enigmă, în faţa noastră. Numai şi numai suferinţa şi nefericirea l-au conservat!
Leneşul — sau ”Aiul" — e un mamifer rumegător, dar fără dinţi; singurul mamifer cu mai mult de şapte cervicale, cu toate că aceste oase ale coloanei vertebrale ar trebui să fie proporţionale cu numărul dinţilor, ca la toate vietăţile. Dar ca la el, la nimeni!... Toate animalele sînt înzestrate cu arme, unele defensive (ca fuga), altele ofensive (ca forţa fizică, ghearele, dinţii, coarnele, copitele, acul veninos etc). Leneşul nu are nimic din toate astea!... Nu e total lipsit de coadă, ca ruda sa ”unau"-ul, dar decît să ai doar trei centimetri de coadă, mai bine lipsă!... La picioare are trei degete [”unau"-ul are numai două, ca struţul); nu poate mişca separat pe nici unul; ca să rumege, n-are măsele; e lent ca melcul şi ca broasca ţestoasă; e aproape orb, ca sobolul; e fără incisivi, fără canini, ca nici un alt animal.
Iată monstrul născut numai ca să sufere. Conformaţia lui anatomică este tocmai cum trebuie pentru a-l chinui. Nu înoată, nu aleargă, nici să zboare nu poate. Cînd îl apucă foamea, Leneşul (e o denumire scandalos de nedreaptă) trebuie să se deplaseze pe nişte picioare care nu-l pot susţine, fiindcă cele trei unghii îi sînt îndoite înspre talpă, tendoanele-i sînt moi, şi calcă animalul pe propriile lui degete, iar şoldurile îi ies mult în afară, rău articulate la corp, încît eroul nostru nu poate nici să apuce, nici să-şi sape o vizuină, nici barem o groapă, fiindcă cele patru mădulare par smulse din coapse, şi sînt incapabile de a se stabili în poziţii paralele între ele, şi fixe. Leneşul nu poate sta decît agăţat de o cracă groasă, cu picioarele în sus [”anapoda", cum se spune greceşte).
Cu gura demobilată de dinţi, el nu poate mînca; lipsit de picioare solide, nu se poate mişca; tîrîndu-se ca un deşelat, Leneşului îi trebuiesc douăzeci şi patru de ore pentru a se urca într-un copac brazilian, cu penibile chinuri. În acest timp, nu mănîncă, fiindcă n-are ce. Ajuns, în fine, în copac, trebuie să se mulţumească numai cu ce găseşte acolo: cîteva fructe, dar mai mult frunze... E foarte puţin pentru un animal de mărimea unui ursuleţ. Nu poate alerga la un izvor, pentru a se adăpa, nici nu poate coborî din înălţimea unde foamea l-a cocoţat. Rămîne acolo o săptămînă, mîncînd pînă la ultima frunză, şi acum aşteaptă o minune, care nu se întîmplă niciodată. Epuizat de foame, de sete, de poziţia lui anormală, cu capul în jos, termină prin a cădea de sus, greu ca un sac. Un corp fără elasticitate primeşte lovitura forţei gravitaţiei, pînă în axa fiinţei sale. Atîta îl costă un prînz!... Zace apoi mai multe ore, în ţărînă, expus viperelor (faţă de care dispune de o relativă imunitate) şi animalelor de pradă, care-l apreciază. Dacă are noroc şi scapă cu viaţă, în cel mai bun caz, îşi reîncepe tortura urcării în alt copac.
Considerat anatomic, Leneşul este cu mult mai anormal. Toate animalele au organe de reproducţie separate de tuburile excretoare. Leneşul însă e construit exact ca păsările: un singur canal comun, necesarmente foarte murdar, îngrijeşte şi de funcţiunile stomaco-intestinale, şi de funcţiunile rinichilor, şi de glandele seminale.
Ca şi cum n-ar fi destul, el are patru stomacuri (mai mult decît rumegătoarele). Scheletul său e o aberaţie: omul are douăzeci şi patru de coaste; cîinele are douăzeci şi şase; viezurele are treizeci; calul are treizeci şi şase; elefantul, care este cel mai mare animal de pe faţa pămîntului, are patruzeci de coaste. Leneşul are patruzeci şi şase... Mult prea multe!... E o greşeală a naturii, pe un corp atît de scurt, la o specie atît de puţin mobilă, lipsită de forţă, şi fără dinţii corespunzători
Fiecărei vertebre. întreg corpul Leneşului este o dezordine , risipa îngînată cu avariţia mijloacelor, lipsa de logică şi de armonie, — prima anomalie ce se semnalează cu atîta enormitate, în fauna zoologică.
Savanţii care l-au studiat în pădure, în captivitate şi Pe masa de disecţie — Lamarck, Daubenton, Pison, Buffon, Brehm şi alţii — au descoperit că Leneşul le mai rezervă multe surprize. Operat cu bisturiul, fără nici o anestezie, Leneşul suportă durerea cu o singulară impasibilitate, ca Mademoiselle N'y-Touche, la manicure, la dentist şi la mamoş. După atîtea căderi din copac, după atîtea muşcături de şarpe, după atîtea lovituri şi ofense de la animalele normale, o tăietură de cuţit i se pare o glumă!... Dar gluma naturaliştilor se îngroaşă, fiindcă aceştia taie fără nici o moderaţie, cum ar demonta un automobil. Leneşul continuă a se gîndi la altceva, cu ochii închişi, ca animalele lucifuge şi obscuricole, din mine şi din grote. Cît de sărac şi de prăpădit este, mai suportă şi paraziţi, pe dinafară ca şi pe dinăuntru. În sfîrşit, tăietura bisturiului a ajuns pînă la inimă. Aceeaşi indiferenţă. Pison apucă inima, o retează din răgăliile ei de artere, şi dintr-o singură mişcare de scalpel, îi scoate inima afară. Leneşul continuă să trăiască, întocmai ca păianjenii, şi ca reptilele!... Forţa lui de viaţă nu este aşezată exclusiv în funcţiile cardiace, ci e repartizată în diferite alte organe ale corpului, ca banii în diferite buzunare!...
În acest mod, înţelegem mai uşor cum animalul parvine să suporte grozavele lui căderi, de la înălţime, şi lipsurile la care l-a condamnat nemiloasa lui conformaţie. împotriva durerilor vieţii, el opune o putere de îndurare cu mult mai mare şi mai pregătită.
Cum se înmulţeşte, cum a făcut să nu dispară, cum reuşeşte să-şi asigure progenitura acest animal care nici prolific nu este (fiindcă nu are decît două mamele, ca omul), iată atîtea întrebări fără răspuns, în afară de acelea ale voinţei. Cu atîta forţă vrea să trăiască, încît natura l-a ascultat, modificîndu-l ca să reziste la orice.
Leneşul e o dramă în natură, o dramă cu ”happy-end". E durduliu, e încrezător în destinul său, mănîncă puţin şi doarme mult, ca filozofii pesimişti.
Cînd vă veţi simţi vreodată singuri, în nefericirea voastră inavuabilă, gîndiţi-vă la regele Tobol, care era nenorocit, şi la animalul numit Leneşul, care nu pretinde să fie altfel, suportîndu-şi destinul cu o dulce răbdare, şi fără nici barem cu voluptăţile răzbunării, ca şi cum ar fi înţeles miezul divin al cuvintelor:
— Descurcaţi-vă singuri!

Din "Fauna bufona", de Romulus Dianu

[Andreea Neagu]

Frumos text. Chiar frumos.
Totusi, am de facut un comentariu de zoologie: lenesii, care fac parte din ordinul Edentata, au de fapt dinti. Nu au incisivi si canini, dar au un set de dinti neseparati clar in premolari si molari, lipsitit de smalt si de radacini, iar acesti dinti au crestere continua pe parcursul vietii animalului. Sunt 5 pe maxilar si 4-5 pe mandibula.
Andy