Un extraordinar exemplu de lupta pentru supravietuire...

cristina.vuscan · Mesaj de **cristina.vuscan** » 20 Mai 2008, 21:00

ŢIPARUL,
sau
DELIRUL
FANTEZIEI NATURII

PENTRU ORICE OM DE BUN SIMŢ ŞI PENTRU ORICE SPIRIT
critic, care nu e ductil la balivernele senzaţionale şi neverosimile, tot ceea ce urmează sub acest titlu se înscrie, de plin drept, în legendă, în literatura fantastică, oriunde, numai în ştiinţă nu, cu toate că e strict ştiinţific.
Natura depăşeşte, la acest capitol, al ţiparului— Anguilla-Anguilla — tot ce ar fi putut aduce fantezia cea mai desfrînată, şi e paradoxală în tot ce a creat, minunată şi expusă curiozităţii, pentru a întrece orice imaginaţie înflăcărată, la lizierele absurdului, şi ale enormităţii. Suprarealismul tot natura l-a inventat.
Pînă în anul 1921, ţiparul era doar parţial cunoscut, şi cu multe enigme. Un oceanograf şi biologist danez, Johannes Schmidt (dispărut în 1933) a descoperit, după cercetări de o viaţă întreagă, locul nupţialei călătorii a Anguillei, a ţiparului argintat, specia nehibridizată a eroului acestui portret.
Un naturalist italian, Grassi, care s-a alăturat acestor cercetări, în 1914, şi o mulţime de ihtiologi, din absolut toate naţiunile civilizate, printre care şi un savant român, A. Panu (Pigmenţii tegumentului Anguillei, teza sa de doctorat, Paris, 1929), au întregit cunoaşterea acestui peşte, încît există atîtea studii exacte şi nu rămîne nici o silabă care să nu fie confirmată, din cele ce scriu aici.
Ţiparul este un animal apod, un peşte lung şi rotund ca un şarpe, cu o singură înotătoare, exclusiv dorsală, şi care se continuă pînă la terminaţia cozii, unde se contopeşte cu aripioara anală; cu un bot al cărui maxilar superior e mai scurt decît cel inferior , cu solzi invizibili adînciţi în piele. Femela, care ajunge la o lungime de un metru, creşte astfel de două ori mai mare decît masculul. Trăieşte în absolut toate apele: în mlaştini, în lacuri, în pîraie , în rîuri şi fluvii, în mări, în oceane, chiar şi în fîntîni. îl întîlnim şi pe uscat. Aristotel, care a fost inteligenţa cea mai vastă ce a existat vreodată, a observat în anul 350 î.e.n. că, odată cu toamna, ţiparii se retrag din toate apele dulci, domiciliare, în apele sărate ale mării. Atît. A fost primul fapt exact, pe care ştiinţa de atunci l-a semnalat ca pe un paradox al naturii, întrucît se ştia că apele dulci sînt mai generoase în ceea ce priveşte hrana şi securitatea vieţii. Salinitatea mărilor prezintă o aciditate vătămătoare pielii şi ochilor faunei potamice, şi nici o fiinţă nu pleacă de la uşor, la mai greu, cu acest eroism. Apoi, s-au scurs aproape două mii de ani de tăcere completă, în privinţa ţiparului. În secolul al şaptesprezecelea un naturalist, Redi, a formulat presupunerea că exodul Anguillei se explică numai prin nevoia de a-şi depune icrele în mările sărate. Temerară observaţie!
Ce se întîmplă, în realitate?
La sosirea toamnei, toţi ţiparii din toate apele lumii părăsesc bălţile, lacurile etc şi pornesc în sus, spre izvoare, dar nu pînă la izvoare. La primul afluent fluvial, se îndreaptă spre apele adînci, cu un simţ de orientare care nu-şi găseşte egal în natură. Dacă şuviţa de apă în care înoată nu are nici o legătură fluvială, ţiparul aşteaptă nopţile ploioase, iese din apă şi se angajează pe uscat, prin iarba udă, prin şanţuri noroioase, prin urmele de clisă ale căruţelor, în direcţia fluviului colector. Pentru o astfel de călătorie, peştele îşi modifică întreg sistemul respirator, circulator şi modul de nutriţie. Aceste modificări nu-i slăbesc vitalitatea, şi dacă ploile se opresc, ŢiparuL rezistent la asfixie, ca nimeni pe pămînt, se îngroapă în nămol, şi aşteaptă pînă la revenirea ploilor, cînd, ca să zic aşa, o ia din nou la picior, pînă ce fluviul căutat îl duce la mare. Acolo încep alte transformări morfice: apa sărată îi favorizează înotul, — orice corp se simte mai uşor, în apa sărată — dar îi atacă vederea, îi reduce hrana, care e nu numai infinit mai puţină, dar este şi alta. Ochii i se măresc extraordinar, ocupînd spaţiul ambelor feţe, ca nişte nasturi enormi. Nu este o creştere a ochiului, ci o dilataţie dureroasă, provocată de nevoie. Suprafaţa retinei se întinde devenind de patru ori mai mare faţă de cea normală, iar volumul ochiului se umflă de opt ori. Stomacul se transformă, chiar şi în secreţia lui. Pielea, care trebuie să reziste salinităţii, se îngroaşă, îngălbenindu-se. Se formează, în mări, uriaşe colonii migratoare de Ţipari. Mediterana are, după cum se ştie, două ieşiri, spre oceane: una, prin Gibraltar, spre Atlantic (drumul cel mai scurt), alta prin Suez, spre Oceanul Indian, spre Pacific, şi, în fine, spre Atlantic. Din cauza curentului contrar al apelor atlantice de la Gibraltar, nici un ţipar nu poate trece în ocean, şi astfel Mediterana devine cimitirul convoaielor care s-au obosit zadarnic pînă acolo. Cei care s-au dirijat prin Suez, trec prin mările intermediare, traversează Oceanul Indian, traversează Oceanul Pacific, pătrund pe la Nord şi pe la Sud, în Atlantic, şi înoată pînă ajung în marea celor mai uriaşe alge, numită Marea Sargasselor, la nord de arhipelagul Antilelor, între 16 şi 38 grade latitudine nordică, între 40 şi 80 grade longitudine vestică , la sud de ramura principală a Golf-Streamului, şi anume în apele insulelor Azore.
Ţiparii, care niciodată nu produc nici ouă, nici lapţi, în apele dulci, ajungînd acolo, sînt plini de icrele şi de lapţii fecundaţiei. Depun această încărcătură de viaţă, şi după istovirea călătoriei, mor numaidecît. Fiecare femelă lipeşte de stînci printre alge, cîteva milioane de ouă. Apele mării se acoperă cu cadavrele cleioase ale Ţiparilor, de pe toate continentele, împiedicînd orice navigaţie prin vîscozitatea şi prin mirosul lor fetid. Nişte piei putrede, ca nişte mănuşi scoase din etuvă, plutesc aşa, luni de zile, pînă la completa lor descompunere, cînd marea le oferă altora, ca hrană recondiţionată ...
La examenul anatomic al ţiparului, în clipa sosirii în Arhipelag, se constată că, în timpul călătoriei, aceşti peşti şi-au mistuit absolut toate organele, corpul lor a devenit propria lor hrană. Ei nu mai sînt decît nişte saci cu icre. Raţiunea de a exista încetează o dată cu asigurarea generaţiilor următoare. În călătorie şi-au mîncat intestinele, ficatul, inima, totul, în afară de icre.
Organele de reproducţie constituie alt mister, şi după îndelungate cercetări, au fost descoperite de italianul Mondini, în 1777: nişte ovare, nişte glande seminale gudronate, care au şi altă formă decît cea obişnuită la peşti, sînt aşezate bizar în alt loc decît la loc firesc şi anume pe mediana spinării, ca la nimeni pe lume. Deocamdată, au fost identificate numai organele feminine. Cele masculine sînt descoperite de-abia în 1874, de un naturalist rus, Şirski.
La scurtă vreme după depunerea icrelor, altă încurcătură: dispariţia puilor! Nici pe aproape, nici pe departe, nu se vede, nici un peştişor care să mărturisească originea anguillară. Johannes Schmidt care sonda golful Gasconiei, în 1906, pe vasul Thor, sub pavilion danez, descoperise multe bizarerii naturale, dar acum el nu mai ştia încotro să-şi îndrepte cercetările, pentru a identifica progenitura Ţiparilor. Al doilea vas, Margrethe, cu care a parcurs drumul dintre Faroe şi Azore, apoi de la Terra Nova pînă la Antille, a naufragiat. După ce Schmidt pierduse cîţiva laboranţi, prin imprudenţă, din cauză că încă nu se ştia că sîngele ţiparului este veninos ca al şarpelui (toxicitate care dispare la foc, prin fierbere, sau prăjire, — şi acesta e alt paradox), acum pierdea în naufragiu, multe documente ale observaţiei de mulţi ani, instrumente de laborator, o dată cu cîţiva buni cercetători ştiinţifici ai ţiparului. Totuşi, cei mai mulţi au fost salvaţi.
Savanţii danezi, ruşi, italieni, francezi, germani, englezi, erau de zece ani pe ape, în 1913, cînd tot căutînd ţiparii ieşiţi din icre, făcînd sondagii la toate adîncimile, extrăgînd apă din ocean, în căzi special construite, cu indicaţia exactă a datei şi locului de extracţie, au descoperit, la mii de kilometri de Marea Sargasselor, nişte lame transparente, suspecte, rotunde ca nişte confetti, cu un diametru de cîţiva milimetri: erau leptocefalele Anguillei, forma de pruncie a ţiparului.
De-abia pe vasul Dana, în 1920, Schmidt şi-a terminat colosala lui cercetare. Curenţii marini au împins aceste leptocefale, timp de doi ani şi jumătate, spre coastele continentale, crescînd foarte încet, luînd forma unor lame, şi înotînd în formă de S, pînă la lungimea de 6—7 centimetri, cînd se iveşte din ele peştele, cu toate caracteristicile scheletului descris mai sus. Acestea se numesc ”civelle". Miliarde de civelle pătrund în fluvii şi se distribuiesc, ca şi rîndunelele, pretutindeni, nu se ştie după care anume criterii. După zece ani de creştere, în ape dulci, masculii devin apţi pentru reproducere. Femelele, după aproape douăzeci de ani. Şi cum nici una nu supravieţuieşte depunerii icrelor, rezultă că Anguilla se reproduce o singură dată în viaţă, cu toate că trăieşte mult. Călătoria de nuntă este călătoria de moarte.
Un animal care se autodigeră, într-o sforţare organică de neînchipuit, parvenind să trăiască în pămînt, fără aer, închizîndu-şi total orificiul anal, ca o dovadă a arderilor complete în organism; rezistent în apă la toate temperaturile, la toate densităţile de salinitate, la toate salinităţile acide, iar pe uscat, la toate neajunsurile aparatului locomotrice, respirator şi digestiv; adaptîndu-şi ochiul la toate dificultăţile vizuale; cu titanicul efort de a-şi modifica radical metabolismul, acest recordman al inaniţiei şi al navigaţiei planetare, care izbuteşte să-şi mistuie întreg scheletul, inima, ficatul, viscerele, continuînd totuşi să trăiască, după o decalcificare absolută, numai din voinţa de a trăi, şi de a-şi asigura progenitura — un astfel de monument natural escaladează toate legile care explică fenomenele. Este un înfricoşător spectacol al delirului de fantezie din natură. Un peşte de 50 de centimetri, şi nu mai gros decît un ciomag, parcurge peste o sută de kilometri pe zi, înconjurînd planeta, din octombrie pînă la început de martie, cînd moare, după ce a executat un comandament al naturii. Marea Sargasselor este mormîntul părinţilor, dar şi lumina generaţiilor următoare. Nu se mai constată nicăieri o metamorfoză atît de amplă ca a Ţiparului: faza de neutralitate sexuală, faza de feminizare precoce, faza de hermafroditism juvenil, în fine faza de masculinizare sau de feminizare definitivă consemnate de Grassi, în 1919; de Mazza - 1923; de Ancona, în 1924 şi de Rodolico, în 1933. Lupta pentru viaţă a Ţiparilor, merge pînă la consecinţa ultimă: în captivitate, se mănîncă între ei, treptat, iar cel mai viguros moare ultimul, fără să lase în apă nimic din urmele cadavrelor digerate: el transformă, în cîteva zile, în hrană, nişte materii pe care natura nu le poate transforma în hrană, decît în ani îndelungaţi.
Dacă povestea aceasta n-ar fi despre peşti, s-ar putea pretinde că e o poveste despre oameni, singurii capabili de a înfăptui neverosimilul şi imposibilul. Nu pot adăuga nimic fantezist acestui portret, în care natura întrece orice fantezie, şi brutalizează orice moderaţie, afirmînd că voinţa şi lupta sînt factorii constitutivi ai vieţii însăşi, iar capacitatea de adaptare, voinţa a tot ce trăieşte, sînt factori decisivi în existenţa noastră. Biografia Ţiparului demonstrează încă o dată că natura nu acordă viaţă eternă decît speciilor, şi o refuză indivizilor, aşa cum am mai consemnat. Personalitatea, ieşirea din gloată, din număr, semnifică iremediabil logodna cu moartea. Ţiparul, în uriaşul lui marş nupţial, pînă în Arhipelagul Azore, nu se gîndeşte la moarte, — întocmai ca zeii şi ca animalele — ci la viaţă se gîndeşte. Trăieşte pentru specie, nu pentru sine însuşi, ca şi cum ar fi înţeles că impersonalitatea este singura victorie posibilă asupra morţii. Cine rămîne în natură şi în legile naturii, nu moare niciodată, şi va fi etern tînăr.
În Upanişadele traduse latineşte, am citit, odinioară: ”Haec omnes creaturae in totum ego sum; et praeter me aliudens non est", adică ”Toate aceste creaţii, luate în întregime, eu sînt; şi în afara fiinţei mele, nimic altceva nu există"... Cea mai perfectă definiţie a naturii...
Aceste cuvinte exprimă însăşi Constituţia văzutului şi nevăzutului. De aici, vom înţelege că orice individ nu este decît o expresie efemeră şi personală, care a evadat momentan din eternitatea impersonală a bugetului de materii, din natură, şi care va reintra în domeniul pe care l-a părăsit: dacă vrea şi poate să facă un bine, numai colectivităţii să-l facă, adică rădăcinii de viaţă din care el a lăstărit.
Singură invincibilă este specia, Numărul în spaţiu şi în timp — şi e singura personalitate nemuritoare. Este unica explicaţie valabilă a chinuitei existenţe a Ţiparului, simbolul vieţii eterne a colectivităţii, comoara acestei lumi.

din "Fauna bufona", De Romulus Dianu