Despre stelele de mare...

[cristina.vuscan]

Deunazi, am fost cu don' comandant la Muzeul Zoologic din Cluj sa mai vedem ce e nou... Acolo, don' comandant a vazut si mi-a descris si mie fluturi, oua, papagali, scoici, castraveti si stele de mare... Eu i-am pozat pe cei mai atractivi si interesanti indivizi... M-au impresionat mult stelele de mare despre care mi-am amintit ca am citit ceva interesant in "Fauna bufona" a lui Romulus Dianu... Iata ce scrie acolo despre aceste minuni ale naturii:
STEAUA DE MARE,
Sau
”NUMAI ABSTRACTUL NE DEZGUSTĂ"

împotriva plictiselii şi monotoniei, natura a inventat diversificarea. Aţi observat că, după un timp de joacă, copiii se plictisesc chiar şi de cele mai distractive jucării. Fenomenul acesta se constată pe toată scara zoologică. ”Ludens polymorpha natura" (Natura se înnoieşte, jucîndu-se), a scris Linneus, ca să ne sugereze cum să rămînem tineri.
Stelele de Mare n-au nimic visător, în firea lor. Mor de dragul concretului ! Numai concretul e ceresc ! (Pînă şi stelele de teatru au această opinie.) În familia lor, găsim numai nume dezamăgitor de siderale şi prozaice: Ursini, Castraveţi de mare, Galatee, Synapţi, Astartee şi o mulţime de Viermi fotogenici, roşii, violeţi, fumurii, galbeni etc. Fiindcă sînt ameţitor de frumoase, le atribuim un caracter nobil ! Ei bine, Stelele de Mare nu sînt decît nişte burţi cu picioare ! Ca şi multe moluşte, n-au cap, n-au vertebre, n-au ochi, n-au dinţi. Condiţiile idealismului ! Dar cînd le vedem devorînd vietăţi şi mortăciuni, atacînd animale mai mari decît gura lor, întorcîndu-şi şi stomacul pe dos, ca să le învăluie mai bine, injectîndu-le un suc corosiv şi dizolvant, care perforează chiar şi stridiile, înţelegem că nu e sănătos să ne extaziem cu ochii la Stele ! Imaterialitatea şi visarea nu le fac nici o impresie, se hrănesc numai cu naivi, pe fundul mării. Splendidă lecţie despre realitate...
Dacă totuşi cineva doreşte să le cunoască adresa, notaţi-vă în carneţel: la cinci sute de metri sub nivelul oceanelor şi mărilor boreale şi glaciale, într-un abis al întunericului. Ele fug de razele soarelui, ca şi stelele de pe cer. Sînt vivace, sînt vorace, sînt fugace, n-au timp de pierdut cu visătorii săraci. Constituţia lor are un singur articol: Intestinele guvernează viaţa spirituală !... (Mai răspunde, poete, dacă mai poţi !)
înfăţişarea lor feerică nu e decît un înveliş al unui complex sistem cilindric-tubular, de vezicule globuloase, pline cu apă. în starea de repaus sau de pericol, stomacul Stelelor închide toate robinetele şi pompează viaţa numai în mădularul pe care vrea să-l mişte, ca un buget care nu se cheltuieşte fără scop.
În toate regnurile biologice, există moarte, dar există şi fenomenul mai enigmatic, al sinuciderii. Steaua de Mare practică sinuciderea parţială: atunci cînd o parte din corpul ei s-a uzat, s-a accidentat sau a fost diminuat de boală, toate Asterideele îşi rup mădularele degradate, le aruncă şi, în locul lor, îşi refac o mîndreţe de scule tinere, cu alte instalaţii nutritive, reproductive şi locomotrice.
Naturalistul Ehrenburg a pretins că Stelele de Mare au şi ochi, dar chestiunea a rămas controversată, fiindcă nu li s-a găsit cristalinul.
Stelele de Mare nu se disting prin moravuri prea pure. Ele se autofecundează, desigur, fiindcă sentimentul de procreaţie se produce firesc, ca transpiraţia la vertebrate. Lactanţa masculilor este tot atît de independentă de voinţa individuală. Cînd Steaua presimte sarcina, se enervează, se înfurie şi, ca să se calmeze, mănîncă dublu ! După un timp, ea zice : Destul !... Imediat îşi înţarcă progenitura ! Flămînzite, icrele ies la ”lumină" ! Admiratorii ei le fecundează şi le părăsesc. Natura ”le ia de suflet", pe seama ei !
Puii de Stea au un caracter oribil, acrit de vitregia părintească. Copilăria lor este unica lor bătrîneţe. Cu cît înaintează în vîrstă, cu atît devin mai feciorelnici (şi mai feciorelnice). Fantezia naturii n-are limită.
Orice stea puberă are o formă triunghiulară, prin braţele ei ambulatorii, dotate cu cîte trei dinţi cardinali, pe fiecare valvă, ca nişte raze. Vîrsta adultă o face pentagonală. Steaua în cinci colţuri este semnul indubitabil al lansării în lume, al măritişului, cînd ”tot ce zboară se mănîncă" şi cînd culoarea roză stinge toate realităţile de altă coloratură.
Dar, din cauza fenomenului denumit ”de redintegraţie", adică de înlocuire a mădularelor ştirbite, viaţa le poceşte temporar, cînd admiratorii Stelelor suspină :
— Hei, cînd te-am cunoscut, erai în cinci colţuri !
La scurtă vreme, Steaua este iarăşi tînără, mai frumoasă decît oricînd, cu un sertisaj de pietre scumpe pe coadă, care nu este altceva decît o colonie de copii-paraziţi, pe care-i mănîncă curtezanii mamei lor !
Canibalismul confraternal, arta de ”a se mînca-de-vii", se constată şi la Stele. Suavele şi adorabilele făpturi stelare, în frunte cu serpentina colorată numită ”Synapta Duvernoea", n-au loc nici în ocean, unele de altele, şi se mănîncă între ele.
Dar trebuie să punem umor chiar şi în tragedie ca să se ţină minte că durităţile naturii n-au înrăit creaţia şi că îmbrăţişăm cu iubire şi cu înţelegere toate splendorile întristătoare, Stelele, Ursinii, Castraveţii...

[Manu]

Interesant scris.

[Sorin]

Asta imi aduce aminte de actiunea Muzeului Antipa din Bucuresti, cand am avut voie sa pipaim exponatele, iar apoi, sa refacem in lut exponatul. A fost ceva foarte cool, o experienta extrem de instructiva. Am pipait de la stele de mare, pana la fosile, soimi impaiati sau chiar diferite stalactite si stalacnite.

[cristina.vuscan]

Ce frumos... Ce dragut si ce interesant... Daca v-a placut chestia asta cu animalutele, voi mai posta si altele, din aceeasi carte, dar cu alte specimene interesante... Ce interesant, nu-i asa, captain Sorin? Abia astept sa avansez si eu in grad... Pana atunci, fac si eu ce pot... Locotenent Hans