Poveste japoneza

[cristina.vuscan]

Va propun pentru "amuzamentul trupei" si pentru destindere si relaxare, o frumoasa poveste japoneza:

VRĂJITORUL DIN YAMATO

Cu mulţi, mulţi ani în urmă, călătorea pe un drum din provincia Yamato o caravană de cai. Alături de cai, stăpînii lor se grăbeau să ajungă cît mai repede la Kyoto, pe atunci capitala Japoniei, pentru a vinde pepenii verzi din desagii mari de pe spinările cailor.
Soarele dogorea cu putere şi era o zăpuşală neobişnuită. Cînd caravana se apropie de Kyoto, unul dintre stăpînii cailor propuse celorlalţi să facă un scurt popas pentru a se odihni. Toţi fură de acord, adăpostiră animalele sub cîţiva copaci umbroşi şi dădură jos desagii, ca să se poată odihni şi caii în voie.
— E prea cald şi tare mi-e sete ! Ce-ar fi să mîncăm un pepene şi să ne potolim setea ? zise cel mai gras dintre ei.
Cum şi celorlalţi le era foarte sete, căzură repede de acord. Luară un pepene, îl tăiară felii şi începură să mănînce cu poftă. Pe cînd îşi potoleau ei setea, se apropie un bătrîn, apărut ca din senin. Purta kimono de vară, sandale de papură şi ţinea în mînă un ciot de lemn. Stătu liniştit lîngă ei şi-i privi pofticios cum mîncau pepene. După un timp nu se mai putu stăpîni şi le ceru o felie.
— Ne pare foarte rău, bătrîne, zise unul dintre oamenii cu caii. Deşi cărăm aşa de mulţi pepeni, nu avem nici măcar o felie s-o dăm de pomană.
Auzind aceasta bătrînul se supără şi le spuse :
— Este foarte rău să ţineţi un bătrîn însetat sub soarele acesta arzător. Dacă nu-mi puteţi da nici măcar o felie, atunci am să cresc îndată mulţi pepeni verzi, chiar aici, lîngă voi, şi apoi am să-i mănînc.
— Să creşti mulţi pepeni aici, lîngă noi şi chiar acum ? Ha, ha, ha... Interesant, foarte interesant, spuse în batjocură unul dintre oameni şi rîseră veseli cu toţii de bătrîn.
Acesta se ambiţionă şi se puse îndată pe treabă. Zgîrie cu ciotul de lemn din mînă pămîntul, ca şi cînd l-ar fi arat cu plugul.
— Ce face ? întrebă unul din oameni.
— Zgîrie şi întoarce pămîntul ca atunci cînd îl pregăteşti să pui seminţe în el, zise altul.
— Trebuie să fi înnebunit, adăugă vecinul lui.
Curînd, bătrînul termină de săpat. Luă seminţe de pepeni, aruncate peste tot de oamenii cu caii şi le puse în pămînt. După cîteva secunde apărură din ţărînă mici frunze verzi de pepeni.
— Ce straniu ! exclamară stăpînii cailor, privind uimiţi.
Micuţele frunze crescură sub ochii lor şi, repede, pămîntul se acoperi de vrejuri de pepeni verzi. Acestea înfloriră, legară rod şi făcură nişte pepeni mari şi frumoşi. Bieţii oameni, orbiţi de acest spectacol neobişnuit şi impresionaţi de ceea ce făcea bătrînul, se gîndiră că s-ar putea ca el să fie un zeu şi îngenunchiară cu faţa la pămînt înaintea lui. Bătrînul luă un pepene, îl sparse şi începu să mănînce cu poftă zicînd :
— Pentru că nu mi-aţi dat nici o felie, iată că i-am crescut şi acum îi mănînc. Sînt mulţi şi n-o să pot să-i mănînc pe toţi, aşa că mîncaţi şi voi.
Bătrînul culese pepeni şi-i dădu acestor oameni încă buimăciţi. Erau însă aşa de mulţi că nu-i putură mînca. De aceea, bătrînul invită şi pe trecători la ospăţul lor. Era foarte cald, aşa că fiecare fu încîntat şi mulţumit să mănînce pepeni şi să-şi potolească setea. După un timp reuşiră să mănînce toţi pepenii.
— Acum e timpul să plec ! zise bătrînul.
O luă pe drum la vale şi dispăru fără urmă.
— Să plecăm şi noi, zise unul dintre stăpînii de cai.
Se ridicară cu toţii să se pregătească pentru a continua călătoria. Primul care ajunse la cai strigă :
— Nu mai e nici un pepene în desagi.
Veniră în fugă şi ceilalţi şi, într-adevăr, nu mai găsiră nici un pepene.
— Au dispărut toţi ! zise unul.
— Ciudat! adăugă al doilea.
— I-o fi furat cineva, fără ca noi să fi observat, spuse un al treilea.
— Cum să fie cu putinţă una ca asta, chiar în plină zi şi sub ochii noştri ?
Lăsară tînguirile şi începură să caute pepenii peste tot. În zadar. Dispăruseră fără urmă. îşi încrucişară braţele la piept şi se gîndiră unde ar fi putut să fie.
— Cred, zise unul, că bătrînul i-a scos din desagi. Cum putea el să crească pepeni, aşa, pe loc ? Ne-a orbit pe toţi şi noi l-am crezut ca nişte proşti.
— Nu ne-am gîndit nici o clipă, spuse altul, că noi şi toţi ceilalţi trecători am mîncat pepeni din desagii noştri. Bătrînul trebuie, aşadar, să fi fost un vrăjitor.
— Da, desigur că a fost un vrăjitor. Mă întreb unde a şi dispărut, zise alt om. Acum degeaba mergem la piaţă fără pepeni, aşa că mai bine să ne întoarcem acasă. La ce bun să vedem pe alţii cum îşi vînd pepenii ?
Şi cu toţii se întoarseră acasă, păcăliţi de vrăjitor, pentru că n-au fost buni cu el şi nu i-au dat o felie de pepene să-şi potolească setea.

Sfarsit