Calatorie in Transilvania

[florianionascu7]

Salutare, aceasta este o poveste fantastică scrisă de mine. Lectură plăcută!

Călătorie în Transilvania

Suntem în anul 2060, în a doua jumătate a secolului 21. La acea dată, Istanbulul era centrul aristocrației turcești și totodată, Mecca modernă. Atât în partea europeană cât și în cea asiatică a orașului, vedeai la tot pasul Moscheile mărețe și palatele miliardarilor turci.
Suntem în casa lui Orhan Yeter, un miliardar ce avea foarte multe afaceri în Turcia și în regatul României, țară cu care Turcia se învecina și cu care avea o relație diplomatică foarte strânsă.
La cei patruzeci de ani ai săi, domnul Yeter arăta cu zece ani mai tânăr. Înalt, slab, cu ochii căprui, tuns scurt și cu o mustăcioară neagră, domnul Yeter era un adevărat magnet pentru fetele tinere. Orice fată și-ar fi dorit să-l aibă o noapte în patul ei. Lui însă, nici nu-i păsa. El avea ochi doar pentru Laila, soția și comoara sufletului său. Doar ea avea voie să-i admire frumusețea, doar ea avea voie să-l atingă, el era al ei și ea a lui. Pentru el nu contau conturile îndesate cu miliarde de lire turcești, cea mai de preț bogăție a lui era Laila și atât. Nu vroia să audă de alte femei.
Doamna Yeter, o femeie de 38 de ani, arăta și ea cu 10 ani mai tânără. Înaltă, slabă, cu fața și mâinile catifelate și cu părul blond și lung până la brâu, punea foarte mult accent pe frumusețe și își etala formele de fiecare dată când avea ocazia. Pe stradă, băieții întorceau capul după ia și se uitau mai ceva ca la un diamant, dar ea avea ochi doar pentru Orhan al ei.
Domnul și doamna Yeter aveau mai multe pasiuni în comun, una dintre ele fiind învățarea limbilor străine. El vorbea foarte bine germana, olandeza, engleza și româna, iar ea vorbea indiana, chineza și japoneza.
Este ziua de naștere a domnului Yeter. Și-o serbează în casa sa alături de soție și de câțiva prieteni de familie, pe care îi vom prezenta acum.
Karl Eick este un jurnalist turc de origine austriacă, ce s-a convertit în copilărie la islam împreună cu părinții săi și s-a stabilit în Turcia, pentru că în țara sa natală nu existau moschei. El lucrează ca redactor șef la ziarul „Vocea Austriei”, redactat în turcă și în germană. Este căsătorit cu Adriana, o scriitoare turcoaică de origine română.
Baart Simons este un programator olandez pasionat de călătorii și de cultura românească. Poeții lui preferați sunt Mihai Eminescu și George Bacovia.
Roberto Zanella este un cunoscut rapper italian. Îi plac călătoriile și este un colecționar de ceasuri cu pendulă și de cutiuțe muzicale.
Bill Jackson este un politician, istoric și profesor universitar american. Are o mare pasiune pentru istoria românilor.
Cristi Ionescu este un șofer român de cursă lungă. Călătoriile sunt pentru el activități de rutină. Lucrează la „Trans-Turcia”, o companie de transport ce funcționează pe teritoriul turciei, al cărei acționar este și statul român.
- Merhaba dragii mei prieteni, mă bucur să vă văd. Luați loc și simțiți-vă ca acasă!
- Bine te-am găsit Orhane! La mulți ani și să-ți dea Allah tot ce-ți dorești!
- Vă mulțumesc pentru gândurile bune prieteni. Dar, ce aș mai putea să-i cer lui Allah când am de toate? Bani, case, afaceri și cel mai important, o am pe Laila, o adevărată regină a frumuseții.
- Dragul meu Orhan, mă faci să roșesc.
- Lasă draga mea, ce-i al tău, e al tău.
- Orhane, mare noroc ai avut. Asemenea flori rare, greu se găsesc. La soare te poți uita, dar la ia ba.
- Mie-mi spui, dragă Baart.
- è bellissima! Mi-aș fi dorit ca o asemenea zeiță să se fi născut sub cerul Italiei mele.
După câteva minute, Laila se întoarce cu un platou plin cu baclavale și alte bunătăți. După ce au mâncat cu toții pe săturate, au început să citească un exemplar din cel mai recent număr al ziarului „Vocea Austriei” și să discute pe tema subiectelor abordate acolo.
- Prieteni, ia uitați ce articol interesant am găsit aici! Este intitulat „Bran, castelul bântuit de fantome”. O să citesc puțin din el:
„În România există un castel bântuit de fantome și spirite malefice. Poartă numele de Bran și a fost reședința reginei Maria a României. După anul 1950 a fost transformat în muzeu și veneau foarte mulți vizitatori români și străini. La data de 1 iulie anul curent, în timpul unei vizite a unui grup de turiști maghiari, a avut loc un fenomen straniu. O lumină verde a invadat ttot castelul, iar grupul de turiști împreună cu muzeograful Eleonora Coman au dispărut pur și simplu, parcă i-ar fi înghițit pământul. De atunci, camerele de supraveghere ale castelului înregistrează tot felul de zgomote ciudate, deși de la incident nu a mai pus nimeni piciorul acolo. Vă vom ține la curent cu acest subiect și în edițiile viitoare”.
- Mi se face pielea de găină.
- Știu Bill, îmi vine și mie greu să cred așa ceva, deși eu am scris articolul.
- Cum ai aflat toate asta Karl?
- Dragul meu Orhan, un turist austriac a sunat la redacția ziarului și ne-a spus că a fost în România și că ar fi auzit de la localnici toată grozăvia asta. O echipă de a noastră a fost acolo să facă o anchetă jurnalistică și același lucru ni s-a spus și nouă.
- Io non posso parlare turco bennissimo, dar vreau să vă spun că aș vrea să facem o călătorie prin minunata Transilvanie. Ce ziceți?
- Eu unul sunt de acord cu tine, dragă Roberto.
- Știam eu Baart, doar ești pasionat de călătorii.
- Eu sunt șofer de cursă lungă, călătoriile sunt activități din viața de zi cu zi.
- Și eu aș merge cu voi, o să mai adun informații pentru articolele pe acest subiect pe care urmează să le public în numerele viitoare.
- Dacă voi mergeți, merg și eu!
- Bravo Orhane, așa te vrem.
- Dragul meu, nu crezi că e cam periculos? Cu fantomele nu e de glumit.
- Stai liniștită Draga mea, o să am grijă. Dar, de ce să stai singură acasă? Hai și tu cu noi.
- Vin, desigur.
- Prieteni, acum zic să mergem fiecare la casele noastre și să ne pregătim de drum, mâine pornim. La ora zece dimineața ne ântâlnim cu toții aici. Cristi o să fie șoferul nostru.
- OK, așa să facem.
Iată-i pe prietenii noștri pornind la drum. După câteva ore de mers cu mașina, au intrat în Bulgaria, un stat ce a fost transformat în provincie și mai apoi într-un ddepartament românesc în 2020 alături de Grecia, Albania, Serbia, Croația, Muntenegru și Boznia și Herțegovina.
După alte câteva ore de mers au făcut un popas în orașul Ruse, pentru că șoferul avea nevoie de odihnă.
În timp ce vorbeau despre una, despre alta, cineva le face semn.
-- Bună ziua domnilor, dați-mi voie să mă prezint. Mă numesc Kostadin Koleev, sunt bulgar și lucrez ca redactor la ziarul „Gândul Bulgăresc”. Eu și Karl Eick ne cunoaștem, suntem buni prieteni. Știu că faceți o călătorie prin Transilvania și vreți să treceți și pe la castelul Bran, am auzit și eu ce se întâmplă acolo. Vreau să vin cu dumneavoastră, să adun mai multe informații pentru ziar.
- Domnule Koleev, văd că vorbești foarte bine turcește. De unde știi dumneata ce vrem noi să facem.
- Am vorbit aseară la telefon cu Karl și am stabilit să ne întâlnim aici, îmi cer scuze pentru deranj. Cât despre limbile pe care le vorbesc, știu bulgara, turca, germana și româna, pe care o vorbesc mai stâlcit.
- Kostadin, eu îmi cer scuze față de prieteni, am fost prins cu altele și am uitat să le spun că o să vii și tu cu noi.
- Nicio problemă, domnul Koleev e invitatul nostru.
- Prieteni, știți cât mai avem până ieșim din Bulgaria?
- Mai avem puțin, Roberto. După ce ieșim din Ruse intrăm în Giurgiu, de acolo începe departamentul Muntenia.
- Înainte să plecăm va trebui să mai luăm niște provizii.
- Că bine zici Cristi, trebuie s-o facem și pe asta. Problema e că eu nu am lei românești, am doar lire turcești.
- Nu-i problemă, eu am 100 de euro la mine.
- Bine Karl, hai să mergem la magazinul din colț să luăm ceva.
- Stați puțin, am și eu 1000 de dolari americani pe card, vin și eu cu voi.
- OK Bill, hai cu noi.
După câteva minute, Orhan, Bill și Karl se întorc furioși la mașină.
- Fraților, nu avem ce face. Tanti aia de la magazin nu avrut să accepte altă monedă, doar leu. I-am spus: „Cucoană, n-am lei. M-aș duce la WC să-i produc, dar n-am cum”.
- Stai Orhane, calmează-te! Eu sunt șofer de cursă lungă și sunt întotdeauna prevăzător. Am la mine lei, euro, dolari, franci, pesos și ce mai vrei tu. N-ar trebui să te enervezi din cauza asta. Noi, românii, suntem la fel de orgolioși ca francezii. Atâta timp cât ești pe teritoriul nostru, trebuie să ne vorbești limba și să folosești moneda națională. Avem și noi o istorie bogată, Bill știe asta.
- Cum să nu știu, doar am studiat istoria voastră timp de 10 ani și trebuie să recunosc că sunt pasionat de ea. Voi sunteți urmașii dacilor și ai romanilor și sunteți poporul care nu i-a lăsat pe otomani să facă ce vor cu țara voastră. Turcoaicele își sperie copiii cu Mihai Viteazu spunându-le că dacă nu se culcă, vine ghiaurul la ei.
- Da, îmi amintesc că și pe mine mă speria mama cu ghiaurul. Îmi era frică atunci. Cât despre vorbitul limbii, am noroc că vorbesc foarte bine româna. Cristi, dă-mi niște lei, poat așa o să vrea tanti vânzătoarea să ne dea ceva.
- Sigur o să vrea. Câți vrei? Îți ajung 100?
- Da, ești prea generos. Mă duc să cumpăr ce trebuie și mă întorc.
După ce au cumpărat ce au avut de cumpărat, s-au gândit să meargă prin arondismentul Buzău ca să mai viziteze ceva. Vizita la Vulcanii Noroioși, la Sărata-Monteoru, la Mănăstirea Ciolanu, la Herghelia Cislău și la muzeul de chihlimbar din Colți, plus peisajul minunat pe care îl oferea acest arondisment, i-a fascinat pe prietenii noștri. Toți repetau într-un glas că aici e raiul pe pământ.
După ce au trecut de barajul de la Siriu, s-au bucurat că intră în arondismentul Covasna, unde începea departamentul Transilvania. Până la Brașov nu mai era mult.
După ce au ajuns în stațiunea Bran, au început să caute cazare, erau istoviți după atâta drum. Au găsit o pensiune, dar și aici s-au întâlnit cu problema banilor. Au ieșit în cele din urmă din încurcătură cu ajutorul lui Cristi.
A doua zi dimineață după micul dejun, au plecat la castel, în ciuda sfaturilor date de recepționeră și de alți localnici de a nu se duce acolo.
Iată-i la intrarea în curtea castelului. Un agent de la poliția rutieră le face semn să oprească.
- Bună ziua, agent Marius Georrgescu de la poliția rutieră. Domnilor, nu aveți voie să intrați aici. Avem dispoziție din partea municipalității să nu lăsăm oamenii să intre. Locul ăsta e bântuit.
- De cine domnule? Întrebă Orhan, prefăcându-se că nu știe.
- De fantome domnule, de fantome. Un grup de turiști a dispărut fără urmă cu tot cu muzeograf.
- Și brava poliție română n-a făcut nimic? Întrebă Cristi ironizându-l pe agent.
- Ba da, domnule. Am făcut tot ce-i omenește posibil, dar n-am rezolvat nimic.
- Domnule agent, uite cum facem. Zise Orhan plictisit.
Îți dăm o mică atenție și ne lași să intrăm. Îți convine 500 de lei?
- Da, sunteți prea generos.
Orhan îi întinde banii agentului, iar acesta pleacă fără să mai spună nimic.
Au ajuns în castel. Nu mai era altcineva înafară de ei. Peste tot era o mizerie de nedescris. Ai fi zis că această clădire a fost lăsată în paragină de ani de zile.
La un moment dat, încep să se audă zgomote ciudate, dar locul de unde veneau nu putea fi stabilit cu ajutorul auzului omenesc.
- Karl, tu ai un detector de zgomote, hai să vedem de unde vin.
- Acum o să-l pun în funcțiune. Auziți, zgomotele vin din turn. Să mergem acolo!
S-au dus în turn și au găsit sursa de la care proveneau acestea. Era un obiect în formă de cilindru, cu diametrul de 30 de metri, fabricat dintr-un metal necunoscut. Zgomotul se opri și se făcu liniște. În cele din urmă, aceasta fu spartă de sunetul scos de aparatele de fotografiat ale lui Kostadin și Karl.
Când s-a plictisit de făcut poze, Kostadin spuse:
- Se pare că avem de aface cu o navă extraterestră. Ăștia au venit și au pus stăpânire pe castel.
- Cum putem scăpa de ei Kostadin?
- Karl, există o metodă. Am o lanternă care emite o lumină puternică, de aceeași culoare cu lumina pe care o emite nava lor. Când o să vadă asta, o să deschidă ușa navei, iar noi îi prindem și îi sugrumăm.
Zis și făcut, prietenii noștri s-au apucat de treabă. Omuleții verzi erau sugrumați unul câte unul. Când au ajuns la ultimul omuleț, acesta a început să strige:
- Stați! Nu mă omorâți! Știu ce vreți. Oamenii aceea despre care se tot scrie în ziare sunt aici, nu au pățit nimic.
Omulețul intră în navă și îi scoate la lumină pe cei căutați.
- Gata, toți sunt aici. Vă rog, lăsați-mă să plec.
- Nu, vii cu noi! Spuse Orhan hotărât.
- Domnișoară, sper că sunteți bine. O întreabă Roberto pe Eleonora cu un ton de îngrijorare.
- Sunt bine, mulțumesc. Nu credeam că o să mai apuc clipa asta. Credeam că o să ne ducă pe planeta lor.
- Sigur n-ați pățit nimic?
- Sigur.
- Ce-i roberto, se pare că ți-e dragă fata, nu-i așa?
Într-adevăr, Bill avea o intuiție perfectă. Vedea dragostea în ochii amândurora.
- Doamne, e cea mai frumoasă ființă pe care am văzut-o! Nu-mi mai pot lua ochii de la ea.
Eleonora avea același sentiment. Simțea că dragostea se cuibărește în inima ei. Ne mai suportând tăcerea, Roberto s-a deciz s-o spargă.
- Dragostea mea Eleonora, te iubesc!
- Și eu te iubesc, Roberto! A urmat apoi o îmbrățișare strânsă.
- Gata porumbeilor, aveți timp să vă iubiți și după ce ieșim de aici.
- Ai dreptate Bill, trebuie să și ieșim.
La poarta castelului, îi aștepta agentul marius Georgescu.
- Domnilor, ați făcut un lucru mare. Ați scăpat castelul de stăpânirea inamică. Să nu uit de bani, luați-i înapoi. În mod normal, ar fi trebuit să vă arestez în numele regelui pentru propunerea pe care mi-ați făcut-o, dar știam deja de la serviciul de informații ce vreți să faceți. V-am monitorizat încă de la intrarea în regat. Kostadin este omul nostru. Colegii mei vor prelua cadavrele omuleților și le vor duce la laboratoarele serviciului de cercetare spațială. Sunteți liberi.
Și uite așa, castelul a redevenit muzeul de odinioară.
După ce au vizitat tot ce era de vizitat prin Transilvania, eroii noștri s-au întors în Turcia. Roberto și Eleonora s-au căsătorit în Instambul, apoi au plecat în Italia. Nașii au fost Orhan și soția sa Laila.