ERA O ZI CALDĂ de primăvară. Heisaku porni în munţi să cosească fânul. Soarele ardea plăcut şi leneşului Heisaku îi veni chef să se odihnească şi să-şi încălzească spinarea. Se aşeză pe o buturugă, începu să privească cerul albastru şi să asculte ciripitul vrăbiilor. Ascultă el ce ascultă şi uită cu totul de treabă.
Când se sătură de atâta şedere, scoase din buzunar zarurile şi începu să se joace. Zarurile cădeau pe o lespede de piatră mare şi netedă, care se afla lângă buturugă. Heisaku spunea întruna:
Zaruri, zaruri!
Aşezaţi-vă, zaruri,
Albe zaruri!
Deodată, din spate, dintr-un pin înalt, se auzi o voce subţirică:
— Heisaku, ce faci aici?
Heisaku se sperie. Se uită înapoi şi, pe-o creangă de pin, văzu pe dracul cel năsos, Tengu, pe adevăratul Tengu, aşa cum apărea el în desene: cu nasul lung, mai lung decât capul, ţinând în mână un evantai.
Heisaku căzu în genunchi, începu să tremure şi să plângă.
— Fie-ţi milă, Tengu, nu mă omorî!
— Nu-ţi fie teamă, îi spuse Tengu cu blândeţe. N-am de gând să te ucid. Vreau să ştiu numai ce arunci tu acolo şi de ce bolboroseşti asemenea vorbe? Ce ai în mână?
— Astea? Sunt zaruri. Uite, vezi, aşa cum s-au potrivit acum, fac un punct; aşa, fac două, dar pot să se nimerească şi trei, şi patru, şi chiar şase. La zaruri se pot câştiga mulţi bani.
Tengu nu înţelegea nimic, dar îşi zise totuşi că povestea cu zarurile este o treabă amuzantă. Ar fi vrut să aibă şi el aşa ceva.
— Heisaku, dă-mi mie zarurile tale.
Dar Heisaku nu se învoi.
— Cum să-ţi dau zarurile? E ca şi cum ţi-aş da capul. Nu pot să fac asta!
Năsosul Tengu dori atunci şi mai mult să obţină zarurile.
— Doar nu ţi le-am cerut de pomană! În schimbul lor îţi voi da ceva care-ţi va plăcea foarte mult, îi spuse el cât se poate de mieros.
— Ce-mi dai?
— Iată ce!
Şi Tengu îi arătă evantaiul pe care-l ţinea în mână.
— Numai atât? Ce să fac cu un evantai vechi şi ferfeniţit?
— Cum? Tu nu ştii ce putere are evantaiul lui Tengu? îţi explic îndată. Dacă ciocăneşti în partea cu desene a evantaiului şi vei spune de trei ori: ”Nasule, lungeşte-te! Nasule, lungeşte-te! Nasule, lungeşte-te!", atunci vârful nasului tău, sau al cui vei dori tu, o să se lungească. Dacă vrei ca nasul să crească şi mai mult, ciocăneşti mai tare. Dacă doreşti ca nasul să crească mai încet, baţi mai încet. Când vrei ca nasul să se scurteze, poţi s-o faci şi pe asta; trebuie doar să ciocăneşti în faţa cealaltă a evantaiului şi să spui de trei ori: ”Nasule, scurtează-te! Nasule, scurtează-te! Nasule, scurtează-te!" Şi nasul se va micşora. Vezi ce lucru minunat e evantaiul lui Tengu? Ia spune, crezi sau nu? Altfel, numaidecât fac să-ţi crească nasul tău borcănat până dincolo de cap.
Heisaku se sperie şi îşi acoperi nasul cu mâna.
— Te cred, te cred! Cruţă-mă! Cum aş putea trăi cu un nas aşa de lung?
— Atunci, hai să facem schimbul! Poftim evantaiul meu, iar tu îmi dai zarurile.
— Bine, răspunse Heisaku.
Era tare bucuros, dar se prefăcea că ascultă numai de frică.
Heisaku îi dădu lui Tengu zarurile sale vechi, crăpate, primind în schimb evantaiul cel fermecat, apoi, mulţumit, plecă spre casă.
Heisaku cel leneş mergea încet pe drum şi îşi zicea: ”Pe cine aş putea încerca puterea fermecată a acestui evantai?"
Deodată, el zări un cortegiu solemn: patru servitori purtau o frumuseţe de fată într-o lectică de bambus, sub un baldachin de mătase, iar în faţă, în spate, la dreapta şi la stânga mergea mulţime de slujitori.
Această frumoasă fată era fiica celui mai bogat prinţ din regiune.
”Ia să încerc să-i lungesc niţel nasul! O să fie amuzant!" îşi zise Heisaku.
Se strecură pe furiş în gloata servitorilor, ajunse chiar lângă palanchin 1, bătu uşurel pe faţa deschisă a evantaiului şi şopti de trei ori:
— Nasule, lungeşte-te! Nasule, lungeşte-te! Nasule, lungeşte-te!
Şi iată că nasul frumoasei fete se îndoi uşor, apoi începu să se lungească o dată, de două ori, de trei ori cât era înainte. Peste două-trei zile se zvoni peste tot că fiica prinţului s-a îmbolnăvit de o boală neobişnuită: i-a crescut în sus vârful nasului şi acum seamănă cu Tengu. Nici leacurile doctorilor, nici rugăciunile călugărilor, nici descântecele vrăjitoarelor — nimic n-o putea ajuta. Sărmana prinţesă s-a închis în palatul său, şi-a acoperit faţa cu un voal şi plânge întruna. Părinţii ei nu ştiu ce să mai facă de durere.
în sfârşit, în faţa porţii apăru un mare anunţ:
Cine o să tămăduiască prinţesa de boala sa nemaiauzită, acela o va lua de nevastă.
Când Heisaku văzu anunţul, dădu fuga acasă, îşi luă evantaiul fermecat şi se îndreptă degrabă spre palat.
— Eu pot s-o vindec pe prinţesă! spuse Heisaku, îndată ce-i dădură drumul în palat.
Slugile îl conduseră imediat în iatacul prinţesei.
Heisaku se înclină adânc în faţa ei, ciocăni cu degetul în cealaltă faţă a evantaiului şi şopti de trei ori:
— Nasule, scurtează-te! Nasule, scurtează-te! Nasule, scurtează-te!
Numaidecât nasul începu să se micşoreze o dată, de două ori, apoi de trei ori şi nasul preafrumoasei deveni tot aşa de frumos precum fusese înainte. Iar prinţesa deveni mai frumoasă ca înainte.
Nota 1. Palanchin (rar) — lectică (n. red.).
Acum nu mai era nimic de făcut, trebuia să se mărite cu Heisaku.
Astfel, cu ajutorul evantaiului cel fermecat al lui Tengu, leneşul Heisaku deveni omul cel mai bogat din sat. Putea să mănânce ţipari prăjiţi cu orez alb cât îi poftea inima, zile în şir putea zăbovi în pat, se putea plimba prin munţi şi — mai ales — nu trebuia să facă nimic. Uite aşa trăia el. într-o zi se ghiftuia până nu mai putea, în altă zi dormea tot timpul, în cea de-a treia zi umbla haihui şi apoi o lua de la capăt. Curând însă se sătură să nu facă nimic, era prea plictisitor.
într-o zi, Heisaku stătea lungit în grădină şi căsca plictisit. Şi ca să se amuze într-un fel, scoase evantaiul de la cingătoare, se uită la el şi îşi zise:
”Oare nasul meu cât s-ar putea lungi?" Şi dintr-o dată se înveseli, bătu în evantai şi şopti de trei ori:
— Nasule, lungeşte-te! Nasule, lungeşte-te! Nasule, lungeşte-te!
Numaidecât nasul lui Heisaku se îndreptă în sus şi începu să crească. A crescut de trei ori mai mare.
Heisaku mai bătu o dată. Nasul se lungi de şase ori, apoi se făcu mai înalt decât casa, mai înalt chiar decât un copac. Crescuse atât de înalt, că chiar Heisaku nu mai putea să-şi vadă vârful nasului.
Heisaku era voios tare. începu să lovească în evantai cu toată puterea. Nasul se tot lungi, ajunse mai sus de nori, până la cer, şi-l străpunse.
Sus, sus se ivi în acest timp Tunetul, care văzu că ceva subţire, roşu şi ascuţit străpunge cerul şi se caţără tot mai sus. Tunetul se miră. ”Seamănă cu un morcov. N-am văzut niciodată morcovi care să crească în cer, ba şi cu vârful în sus!" Apoi trase cu putere de morcov.
— Au! strigă Heisaku de jos, de pe pământ.
Deşi vârful nasului ajunsese departe, era vârful propriului său nas şi pe sărmanul Heisaku începu să-l doară. întoarse totuşi repede evantaiul, ciocăni în faţa opusă, strigând:
— Nasule, scurtează-te! Nasule, scurtează-te! Nasule, scurtează-te!
Şi, într-adevăr, dintr-o dată nasul începu să se micşoreze: o dată, de două ori, de trei ori. Numai că Tunetul era mai puternic decât Heisaku. Nasul se micşoră treptat, dar vârful îi rămăsese ca şi până atunci în cer. Şi fiindcă vârful nasului nu putea să se întoarcă din cer pe pământ, Heisaku fu nevoit să se ridice până acolo. Mai întâi trebui să se desprindă cu totul de pământ. Cu cât scădea nasul, cu atât Heisaku se înălţa mai sus. Se ridică mai sus decât casa, mai sus decât copacul cel mai înalt din grădină, mai sus de nori şi, în sfârşit, ajunse până la cer. Dar gaura pe care o făcuse cu nasul era atât de mică, încât Heisaku nu putea să treacă prin ea.
Şi astfel a rămas sus pe cer, suspendat de vârful propriului său nas.
Mai atârnă acolo şi astăzi.