Sora geamănă - nuvelă
Moderator: Manu
Sora geamănă - nuvelă
Salut, mai mult la insistentele lui Manu, pentru ca sunt destul de timida si n-am indraznit sa postez nimic pe aici, o sa pun un fragment dintr-o nuvela a mea. Mai degraba cititorii de literatura onirica si fantastica sunt vizati. O sa pun prologul, dupa care o sa mai adaug cate ceva, daca o sa va placa
Joane
Sora geamănă
Prolog
Visul Juliei
Azi-noapte mi-am visat dublul. Am citit mult despre tema asta, mai ales operele romantice, cum ar fi „William Wilson” a lui Poe şi multe altele, dar niciodată până acum n-am visat pe cineva care să semene cu mine până la identitate.
Eram într-o magazie întunecoasă şi stăteam rezemată de o stivă de pungi de zahăr. Undeva, către intrare, două brute începură să se bată. Presimţind că e rost de scandal, m-am afundat mai mult în obscuritatea depozitului, încercând să mă îndepărtez de sursa zgomotului.
Am găsit-o ghemuită într-un colţ şi la început nu mi-am dat seama că seamănă cu mine până în cele mai mici amănunte. Mi-a spus că o chema Meig şi că era demonul meu, dublul de umbră, deşi mai târziu în cursul visului se dovedi că era mai degrabă un daimon, aproape un geniu bun.
Mă trase de mână către un perete care se transformă într-o uşă cu clanţa stricată, care ieşea din magazia aceea. Am mers printr-un coridor lung şi am ajuns în recepţia unui hotel luxos. Dar şi formele acestei camere deveniră nesigure, pentru că se tot transforma, când într-o recepţie de hotel, când într-o cârciumă sordidă cu tavanul jos.
În camera aceea cu forme vagi am întâlnit o femeie între două vârste, căreia Meig îi spunea „patroana”.
--Dincolo de camera asta e un tărâm necunoscut pentru voi, fetelor. Chiar sunteţi sigure că vreţi să-l exploraţi? Întrebă femeia privindu-mă mai mult pe mine.
--Cred că da, am răspuns, deşi nu ştiu exact ce vreau să caut.
De fapt ştiam ce voiam să caut, dar nu-i puteam spune asta femeii aceleia care semăna cu patroana unui bordel de mahala.
--Puteţi să mergeţi, spuse femeia, arătându-ne o uşă din celălalt capăt al încăperii. Prietena ta o să te conducă.
--Am ieşit din camera cu forme vagi pe un alt coridor, apoi afară, în plin soare. Eram într-un ştrand cu o piscină imensă, care avea valuri artificiale şi nisip pe fund.
--N-am încredere în patroană, i-am spus lui Meig. M-a speriat aproape.
--Nu mai vorbi despre ea, răspunse geniul straniu care semăna atât de mult cu mine.
Mă întrebam dacă era un înger, un demon, sau semăna şi la suflet cu mine, aşa cum semăna şi fizic.
--Ştii ce vreau să caut? am întrebat-o.
--Îl cauţi pe Marius, răspunse Meig, privind deodată în pământ.
--Crezi că am vreo şansă să-l găsesc? Am întrebat-o.
--Şi dacă o să-l găseşti, o să te temi de el, îmi spuse Meig.
În timp ce vorbeam, mi-am dat seama că în piscină făceau baie bărbaţi şi femei de o frumuseţe nepământeană şi că încetul cu încetul, piscina se transforma în mare, orizontul se lărgea, iar dincolo de apă se vedeau, profilaţi pe cerul amiezii nişte munţi înalţi.
--Hai să facem o baie, îmi spuse Meig, încercând să pară veselă.
Ne-am dezbrăcat şi am intrat în apă.
În timp ce înotam în apa limpede, se apropie de noi un bărbat brunet, cu ochii albaştri, care mă luă în braţe şi îşi încolăci trupul de al meu, cu intenţia de-a face dragoste cu mine.
--Lasă-mă, i-am spus, desprinzându-mă din îmbrăţişare. Lasă-mă, nu pe tine te căutam.
Mi-am dat seama cuprinsă de panică, că Meig dispăruse. Am plecat s-o caut, urmată de bărbatul cu ochi albaştri.
Am ieşit din apă pe un ţărm pustiu, cu plaja neîngrijită. I-am auzit ţipetele, înainte s-o văd. Dublul meu oniric zăcea pe plajă, iar o formă nedefinită era deasupra ei. Mi-am dat seama că bărbatul fără chip o viola şi că avea de gând s-o ucidă. Nu ştiu cum îmi apăru o sabie în mână şi m-am repezit în goană spre locul cu pricina, dar când am ajuns, monstrul fără formă o sugruma.
Prolog
Visul Juliei
Azi-noapte mi-am visat dublul. Am citit mult despre tema asta, mai ales operele romantice, cum ar fi „William Wilson” a lui Poe şi multe altele, dar niciodată până acum n-am visat pe cineva care să semene cu mine până la identitate.
Eram într-o magazie întunecoasă şi stăteam rezemată de o stivă de pungi de zahăr. Undeva, către intrare, două brute începură să se bată. Presimţind că e rost de scandal, m-am afundat mai mult în obscuritatea depozitului, încercând să mă îndepărtez de sursa zgomotului.
Am găsit-o ghemuită într-un colţ şi la început nu mi-am dat seama că seamănă cu mine până în cele mai mici amănunte. Mi-a spus că o chema Meig şi că era demonul meu, dublul de umbră, deşi mai târziu în cursul visului se dovedi că era mai degrabă un daimon, aproape un geniu bun.
Mă trase de mână către un perete care se transformă într-o uşă cu clanţa stricată, care ieşea din magazia aceea. Am mers printr-un coridor lung şi am ajuns în recepţia unui hotel luxos. Dar şi formele acestei camere deveniră nesigure, pentru că se tot transforma, când într-o recepţie de hotel, când într-o cârciumă sordidă cu tavanul jos.
În camera aceea cu forme vagi am întâlnit o femeie între două vârste, căreia Meig îi spunea „patroana”.
--Dincolo de camera asta e un tărâm necunoscut pentru voi, fetelor. Chiar sunteţi sigure că vreţi să-l exploraţi? Întrebă femeia privindu-mă mai mult pe mine.
--Cred că da, am răspuns, deşi nu ştiu exact ce vreau să caut.
De fapt ştiam ce voiam să caut, dar nu-i puteam spune asta femeii aceleia care semăna cu patroana unui bordel de mahala.
--Puteţi să mergeţi, spuse femeia, arătându-ne o uşă din celălalt capăt al încăperii. Prietena ta o să te conducă.
--Am ieşit din camera cu forme vagi pe un alt coridor, apoi afară, în plin soare. Eram într-un ştrand cu o piscină imensă, care avea valuri artificiale şi nisip pe fund.
--N-am încredere în patroană, i-am spus lui Meig. M-a speriat aproape.
--Nu mai vorbi despre ea, răspunse geniul straniu care semăna atât de mult cu mine.
Mă întrebam dacă era un înger, un demon, sau semăna şi la suflet cu mine, aşa cum semăna şi fizic.
--Ştii ce vreau să caut? am întrebat-o.
--Îl cauţi pe Marius, răspunse Meig, privind deodată în pământ.
--Crezi că am vreo şansă să-l găsesc? Am întrebat-o.
--Şi dacă o să-l găseşti, o să te temi de el, îmi spuse Meig.
În timp ce vorbeam, mi-am dat seama că în piscină făceau baie bărbaţi şi femei de o frumuseţe nepământeană şi că încetul cu încetul, piscina se transforma în mare, orizontul se lărgea, iar dincolo de apă se vedeau, profilaţi pe cerul amiezii nişte munţi înalţi.
--Hai să facem o baie, îmi spuse Meig, încercând să pară veselă.
Ne-am dezbrăcat şi am intrat în apă.
În timp ce înotam în apa limpede, se apropie de noi un bărbat brunet, cu ochii albaştri, care mă luă în braţe şi îşi încolăci trupul de al meu, cu intenţia de-a face dragoste cu mine.
--Lasă-mă, i-am spus, desprinzându-mă din îmbrăţişare. Lasă-mă, nu pe tine te căutam.
Mi-am dat seama cuprinsă de panică, că Meig dispăruse. Am plecat s-o caut, urmată de bărbatul cu ochi albaştri.
Am ieşit din apă pe un ţărm pustiu, cu plaja neîngrijită. I-am auzit ţipetele, înainte s-o văd. Dublul meu oniric zăcea pe plajă, iar o formă nedefinită era deasupra ei. Mi-am dat seama că bărbatul fără chip o viola şi că avea de gând s-o ucidă. Nu ştiu cum îmi apăru o sabie în mână şi m-am repezit în goană spre locul cu pricina, dar când am ajuns, monstrul fără formă o sugruma.
Joane
M-am trezit din coşmar aproape plângând şi imaginea surorii mele gemene, cu chipul identic cu al meu şi care ştiam că seamănă cu mine şi în ceea ce priveşte personalitatea nu îmi dădu pace. Fără să ştiu cum, o iubeam pe acea străină din vis, ca şi cum ar fi fost prietena mea cea mai bună, sau o soră geamănă regăsită printr-un miracol, şi asistând la violul şi moartea ei neaşteptată era ca şi cum mi-aş fi văzut propria moarte.
M-am gândit să scriu o nuvelă pe tema dublului, dar n-am idee cum s-o concep. Şi ca să te lămuresc, cititorule, sunt o scriitoare oarecare de science fiction şi fantasy, iar pseudonimul meu literar e Julia Knight. Cred că eşti de acord că numele adevărat al unui personaj nu prea contează într-o operă de ficţiune, aşa că îţi mai dau doar o informaţie despre mine, anume faptul că m-am născut şi trăiesc într-un orăşel oarecare din România.
M-am gândit să scriu o nuvelă pe tema dublului, dar n-am idee cum s-o concep. Şi ca să te lămuresc, cititorule, sunt o scriitoare oarecare de science fiction şi fantasy, iar pseudonimul meu literar e Julia Knight. Cred că eşti de acord că numele adevărat al unui personaj nu prea contează într-o operă de ficţiune, aşa că îţi mai dau doar o informaţie despre mine, anume faptul că m-am născut şi trăiesc într-un orăşel oarecare din România.
Joane
Capitolul 1
Eria Dass
Undeva, în stele, pe orbita unei planete necunoscute, a cărei atmosferă e otrăvită de sulf şi amoniac, Eria Dass deschise ochii şi înjură printre dinţi. Cine se amestecase în comunicarea ei cu fiinţa de pe Pământ? Julia Knight dormea, iar Eria, fiinţa de lumină aparţinând rasei Dass, voise să-i transmită un mesaj. Luase forma scriitoarei, încercase să se împrietenească cu ea, iar la urmă, când să-i transmită mesajul, apăruse acea formă întunecată care o ucisese. Eria murise în visul Juliei, dar în realitate materia din care era făcută nu putea fi distrusă, iar ea era nemuritoare.
Privi soarele albastru, a cărui lumină acum îi făcea bine şi se gândi că poate era singura fiinţă din rasa ei care se bucura de lumină.
Odată, pe când ea nu se născuse încă, lucrurile stătuseră altfel. Cei din rasa Dass nu fuseseră izgoniţi din Etheria, iar cei din neamul ei fuseseră fiinţe bune, libere şi fericite.
Însă de când lordul Andor îmbrăţişase religia Şarpelui, rasa Dass se transformase, lumina pe care o iradiau devenise o radiaţie pală, şi de atunci se ascundeau în locurile întunecate ale Cosmosului, pe planetele îndepărtate de sori, sau se închideau în clădirile sferice, care puteau deveni opace în timpul zilei, de unde ieşeau noaptea şi începeau să rătăcească, căutând alte fiinţe, pentru a intra în visele lor şi a-i atrage, prin iluzii ciudate şi meşteşuguri vechi, de partea lor.
Mintea Eriei stărui pentru câteva clipe asupra lordului Andor. Nu făcea parte din rasa Dass, era o fiinţă mult mai puternică, totuşi, îi condusese la început în Etheria, iar după alungarea lui, neamul Eriei scăpătase.
Se gândi că era printre puţinii membri ai speciei sale care iradiau lumina de la început, dar că trebuia să ascundă asta, pentru că în caz contrar ar fi fost torturată, sau aruncată în găurile unde bântuiau devoratorii Vaal.
Se născuse într-un oraş subteran, pe o altă planetă şi nu avea nimic deosebit faţă de ceilalţi, poate doar faptul că tortura altor fiinţe o îngreţoşa şi evita pe cât se putea să vadă aşa ceva. Cândva, nu mai ştia nici ea când, se mutase în colonia de pe orbita planetei aceleia, unde îl cunoscuse pe Doren şi pe Mara Dass, mama lui, care era conducătoarea coloniei.
Viaţa îşi urmase cursul ei până când, într-o noapte, Doren, care îi era acum iubit, o chemase să asiste la torturarea unui locuitor al Etheriei, pe care-l capturaseră. Protestase la început, dar pentru că Doren nu-i dădea pace, îl urmase în inima fortăreţei sferice, într-o cameră întunecoasă, unde prizonierul era legat cu lanţuri invizibile şi o mulţime de fiinţe din rasa ei se strânseseră să-l vadă.
La început nu voise să se uite, dar curiozitatea fu mai puternică, şi în cele din urmă îl privi. Etherianul luase o formă umană, iar aureola de lumină pe care-o iradia îşi pierduse strălucirea şi începuse să îşi schimbe culorile, ceea ce însemna că fiinţa prizonieră era stoarsă de puteri. Se uită la faţa lui, iar acele câteva clipe cât privirile lor se întâlniră fură decisive pentru Eria Dass şi îi schimbară viaţa. Se aştepta să vadă în ochii lui furie, ură, dispreţ pentru cei care îi făceau rău, dar în loc de asta, Eria desluşi o tristeţe nemărginită şi milă, compasiune pentru cei ce-l înconjurau şi halul de decădere în care ajunseseră.
După plecarea ei din camera de tortură, Eria se chinui să-şi alunge din minte imaginea ochilor acelora, dar nu izbuti, iar în zori se hotărî să acţioneze, chiar dacă avea să fie prinsă şi torturată la rândul ei. Nu putea să îndure gândul ca fiinţa aceea nobilă să sufere acolo, în aceeaşi clădire cu ea, şi ea să aprobe, prin tăcerea ei, grozăvia asta.
Pentru că, alături de Mara Dass, Eria era cea mai bună magiciană din colonie, nu îi fu greu ca în zori, pe când răsărea soarele albastru, să se ducă în celula prizonierului, să îl amorţească pe cel care-l păzea şi să distrugă lanţurile energetice care îl imobilizau pe etherian. În timp ce îl conducea afară din clădire se rugă ca ceilalţi şi mai ales Mara să fi adormit, aşa cum le era obiceiul, în timpul zilei. Abia când ajunse afară, observă că putea suporta lumina soarelui, şi că se simţea bine, ca şi cum ar fi ieşit dintr-o crisalidă, sau s-ar fi născut a doua oară, într-o formă superioară.
--Nici eu nu ştiu de ce te-am eliberat, îi spuse prizonierului. Bănuiesc că ne urăşti pe toţi, dar aşa sunt eu... Nu pot suporta să văd alte fiinţe torturate...
--Nu vă urăsc, îi răspunse etherianul cu un zâmbet obosit, noi, cei care locuim în Etheria
n-avem nimic împotriva voastră... Doar că lordul Andor v-a subjugat şi v-a făcut să vă alăturaţi forţelor haosului, care-o să vă distrugă pe toţi, mai devreme sau mai târziu.
--Cred că ar fi mai bine s-o întinzi, îi tăie vorba Eria. Dar, înainte de asta, spune-mi cum de pot să suport lumina soarelui?
--Poţi să vezi iar lumina pentru că ai un suflet bun, pentru că nu poţi îndura să ştii că alţii sunt chinuiţi în timp ce tu priveşti la asta...
Etherianul făcu un semn şi, din nimic apăru un cristal albastru-violet, cu multe faţete. Eria ştia că cristalele erau folosite în comunicarea pe distanţe mari, iar faptul că străinul îl putuse aduce de cine ştie unde, doar gândindu-se la el, însemna că era un magician mult mai puternic decât ea sau Mara, poate la fel de puternic ca lordul Andor.
--Eu sunt Aralf, îi mai spuse locuitorul Etheriei, şi de câte ori ai nevoie de un prieten, foloseşte cristalul... Cred că ştii cum...
--O să văd vreodată Etheria? Întrebă ea, înainte de-a se despărţi de Aralf. Se spune că era frumos acolo...
Aralf îi zâmbi încurajator după care se pierdu în nemărginirea spaţiului.
Seara, se stârni vâlvă mare în imensa clădire sferică din pricina dispariţiei etherianului, dar nimeni n-o bănui pe Eria Dass. Se presupunea că prizonierul reuşise să evadeze datorită puterilor magice pe care le deţinea.
În anii care urmară, Eria folosi de multe ori cristalul pentru a vorbi cu noul ei prieten şi uneori în timpul zilei, când ceilalţi se închideau în coloniei, ea se întâlnea cu Aralf în locuri în care se simţea cât de cât în siguranţă, fără riscul de-a fi surprinsă de ai săi. În timpul acelor întâlniri, Eria învăţă cum să călătorească mai rapid şi pe distanţe mult mai mari, folosind lumina şi multe alte cunoştinţe la care cei din rasa ei nu mai avuseseră acces după căderea lor. Acum înţelegea de ce Aralf îi privise cu milă în seara în care fusese prins, şi într-adevăr semenii ei erau de compătimit, constrânşi la a bântui prin bezne, orbiţi de cruzime, amărăciune şi disperare.
Cu ajutorul cunoştinţelor dobândite, reuşi să-şi modifice aparenţa, aşa încât cei din neamul ei să nu bănuiască nimic. Din contră, Doren şi mama lui se mirară când Eria începu să participe tot mai des la torturarea şi interogarea prizonierilor ocazionali. Ceea ce nu ştiau ei era că ea îi ajuta pe cei capturaţi să suporte tortura, şi, folosindu-se de tehnici magice învăţate de la etherian, le alina chinurile, şi, de cele mai multe ori reuşea să-i elibereze şi să-i ducă dimineaţa, după răsăritul soarelui, în locuri sigure.
Însă, nu cu mult timp în urmă, dispariţiile repetate ale întemniţaţilor îi puseră pe gânduri mai ales pe Doren şi pe mama lui, şi, într-o dimineaţă, pe când îl imobiliza pe paznicul celulei, aşa cum făcuse din ziua în care-i dăduse drumul lui Aralf, Doren o surprinse asupra faptului.
--Mă gândeam că avem un trădător, îi spuse el, dar nu credeam să fii tocmai tu.
Durerea şi surpriza lui o salvaseră, pentru că, înainte de-a face el vreun gest pentru a da alarma, Eria îl făcu să-şi piardă cunoştinţa şi să se prăbuşească, alături de paznic. Prizoniere în acea zi se nimeriseră să fie două fiinţe cu patru braţe şi capul triunghiular, serpentin, dintr-un colţ îndepărtat al galaxiei, care fuseseră surprinse de cei din rasa Dass în visele lor şi ale căror corpuri zăceau inerte pe planeta lor de origine.
„În curând se vor trezi”, îşi spuse Eria, „viaţa lor îşi va relua cursul, iar prizonieratul lor în colonie va fi, în amintirea lor, doar un coşmar amărât”.
Dar ştia că pentru ea viaţa avea să ia o întorsătură tragică, pentru că fusese descoperită, şi era pusă în faţa unei alegeri dureroase, pe care însă o făcu, fără să şovăie prea mult.
Le făcu celor două fiinţe nedumerite semn s-o urmeze, în timp ce ea trăgea după sine forma inertă a lui Doren Dass, fiinţa faţă de care simţise ceva ce semăna cu iubirea, deşi ştia că el era crud, fanatic şi criminal, asemenea tuturor celor ce îl urmaseră pe lordul Andor.
Ajunsă afară, se folosi de lumina soarelui albastru pentru a-i proiecta pe cei doi prizonieri înspre lumea lor. Nu îi însoţi de data asta, sperând că n-o să fie surprinşi pe drum de alţi duşmani. Se gândi că avea o sarcină mult mai dureroasă de îndeplinit, şi, reprimându-şi disperarea şi furia, îl târî pe Doren spre una din vizuinile devoratorilor Vaal.
Pe drum Doren se trezi, şi deşi lumina îi făcea rău, rămase cu ochii deschişi, privind-o acuzator.
--De ce faci asta? O întrebă cu o voce răguşită, din care răzbătea furia, dar mai ales suferinţa, şi pe care Eria n-o mai putu uita mult timp după aceea.
--Pentru că, dacă ai fi dat alarma, m-aţi fi chinuit pe mine, sau poate tu însuţi m-ai fi târât, după lăsarea întunericului într-o gaură neagră a devoratorilor Vaal. Oricum, n-o să te omoare, şi, poate, după ce-o să am puterea de-a mă proteja de ei, o să mă întorc şi o să te scot de acolo. Până atunci, învaţă ce e tortura pe pielea ta, şi când o să fii liber, fereşte-te de-a mai chinui fiinţe nevinovate.
Mara Dass jeli mult pierderea fiului ei, dar se consolă la gândul că fiind dintr-o rasă practic indestructibilă, îl va găsi ea într-o zi şi îl va salva din ghearele celor care-l ţineau prizonier. Nici acum n-o bănui nimeni pe Eria, iar Mara Dass, pentru că se simţea singură, şi pentru că Eria fusese iubita lui Doren, se apropie de ea, şi îi spuse multe din secretele la care, în alte împrejurări, Eria n-ar fi avut acces. Astfel află că lordul Andor îi promisese Marei că îi va găsi fiul şi că îi destăinuise un anume plan pe care îl avea cu un oarecare profesor de pe Pământ.
Îndată ce aflase planul acela ciudat şi mârşav, Eria încercase să-l contacteze pe Aralf folosind cristalul, dar etherianul nu-i răspunse. Se gândi că nu-i spusese nici despre ceea ce-i făcuse lui Doren şi că, dacă i-ar mărturisi totul prietenului ei, acesta ar sfătui-o ce să facă, sau poate că l-ar elibera pe Doren din vizuina fiarelor acelora, pentru că cei din Etheria îi puteau controla pe devoratorii Vaal.
În dimineaţa aceea, după ce încercase fără succes să-l contacteze pe Aralf, intrase în legătură cu Julia Knight, iubita profesorului de literatură de care lordul Andor intenţiona să se folosească, dar, pe când să-i spună ceea ce voia, ceva intrase în visul Juliei şi o oprise. Se gândi că, la urma urmelor, scriitoarea n-ar fi dat cine ştie ce atenţie visului, dar că merita să încerce, pentru că deja, Julia Knight trecuse prin multe întâmplări care-i zdruncinaseră mintea şi o făcuseră să creadă în lucruri paranormale, cum ar fi un vis mai neobişnuit. Totuşi, Eria n-avea de gând să lase lucrurile aşa şi se gândea cum să facă să se întâlnească cu scriitoarea în viaţa reală, în plină zi. Avea să ia o formă umană şi să călătorească spre Pământ, cât soarele planetei unde se afla colonia nu apunea şi cât timp era zi şi pe Pământ, ca nu cumva să fie descoperită de lordul Andor, sau alţi servitori ai haosului.
Tocmai îşi făcea în minte planul întâlnirii cu Julia Knight, când fu conştientă de apropierea cuiva. Abia avu timp să-şi schimbe aureola în lucirea pală, proprie neamului ei, dar nu reuşi să se strecoare în clădire, înainte de apariţia intrusului.
În lumina albastră şi stranie a soarelui necunoscut se întrupă forma înaltă, a unui bărbat palid, cu părul lung şi negru, îmbrăcat într-o mantie neagră, cu faţa prelungă pe care plutea mai tot timpul o expresie ironică şi amară.
Eria îngheţă, sugrumată de valul de şoc şi teroare pe care i-o provocă apariţia străinului. Trebuia să se fi gândit că ticălosul putea suporta lumina şi călătorea folosindu-se de ea, asemenea etherienilor.
--Văd că îţi place baia solitară de soare, spuse străinul, privind-o ironic, cu ochii aceia negri, care băteau spre violet în lumina stelei albastre.
--Nu ne aşteptam la o vizită din partea dumneavoastră, lord Andor, răspunse Eria încercând să pară nepăsătoare, deşi ştia că îi sosise ceasul, că va fi torturată şi că nu-l mai putea avertiza pe Aralf în legătură cu planurile conducătorului rasei Dass.
Lordul Andor râse, în felul acela sumbru, lipsit de veselie pe care ea îl ura şi spuse:
--Nu te teme că am văzut că poţi suporta lumina soarelui. Mai demult toţi puteau sta la soare, aşa cum stai tu acum. Am şi o explicaţie pentru asta...
Eria îl privi, nevenindu-I să creadă că nu o acuza încă de trădare, că nu îi pusese nici o întrebare în legătură cu faptul că o descoperise ziua în afara coloniei.
--Care ar fi explicaţia? Întrebă ea încercând să pară cât mai naivă.
--Eşti fiica mea, deci nu aparţii rasei Dass decât pe jumătate, spuse lordul Andor, privind-o atent.
La început Eria crezu că nu auzise bine ceea ce îi spusese, apoi se gândi la o capcană, iar în cele din urmă trebui să-şi stăpânească tremurul de dezgust.
--Nu ştiu dacă ar trebui să vă cred, se bâlbâi ea, de ce nu mi-aţi spus nimic?
--Pentru că nu era timpul, răspunse lordul Andor devenind serios, aproape grav. Voiam să te urmăresc, să văd cum evoluezi, şi, văzând că îmi întreci aşteptările m-am gândit că e timpul să afli adevărul.
--Asta înseamnă că îi pot controla pe devoratorii Vaal? Întrebă Eria fără să se gândească prea mult, şi realizând apoi că prin întrebarea asta ar putea trezi suspiciunile bărbatului cu chip sumbru.
Lordul Andor râse iar, fapt care o derută pentru a doua oară.
--L-am găsit zilele trecute din întâmplare pe Doren, spuse el zâmbindu-i complice, dar nu l-am scos de unde era pentru că nu-mi place să mă amestec în problemele sentimentale ale altora, decât atunci când interesul meu o cere.
--L-aţi găsit? Spuse Eria îngrozită.
Dacă îl găsise aşa cum pretindea, atunci lordul Andor ştia totul despre activităţile ei secrete, despre faptul că elibera prizonierii şi cine ştie ce mai aflase după aceea, investigând problema respectivă.
--Da, dar l-am lăsat unde era, spuse Andor. Ai făcut bine că l-ai pedepsit, dacă el, îţi înşela încrederea şi îţi dispreţuia iubirea.
Eria nu înţelegea nimic şi se temea că fiinţa aceea crudă şi de o inteligenţă rară se juca cu ea de-a şoarecele şi pisica,, şi mai mult ca să câştige timp, întrebă:
--Ce v-a spus?
--Adevărul presupun, răspunse el, şi nu mai fii aşa politicoasă cu mine, acum după ce ţi-am spus că îmi eşti fiică. Mi-a spus că v-aţi certat după ce tu ai aflat că mai avea încă o iubită şi că l-ai târât într-o gaură locuită de devoratori.
--Doar atât? Se minună Eria care era din ce în ce mai neîncrezătoare.
--Bine, acum nu ştiu tot ce-a fost între voi, spuse lordul Andor încercând să pară binevoitor. Oricum, te sfătuiesc să nu-l mai ţii prea mult la popreală. Trebuie să înveţi să fii mai subtilă şi să ştii când să alternezi pedeapsa cu răsplata. Ăsta e un lucru pe care trebuie să ţi-l explic mai pe larg altă dată. Acum o să mă întorc la treburile mele aşa că te las să te bucuri de soare singură. La noapte sau mâine o să te învăţ să-i stăpâneşti pe devoratori aşa încât să nu te atace şi o să-l scoatem pe Doren de la închisoare. Şi, poate într-o zi, continuă Andor dus pe gânduri, o să te iau cu mine departe, la curţile regilor haosului...
--Da, vă mulţumesc, răspunse Eria, încercând să-şi controleze tremurul vocii şi se gândi că, poate avea noroc ca Andor să interpreteze uşoara ezitare ca pe o emoţie provocată de surpriză şi recunoştinţă şi nu drept ceea ce era de fapt, începutul unui sentiment de spaimă, care îi îngheţa sufletul.
După ce se despărţi de lordul Andor şi după ce acesta se făcu nevăzut, Eria încercă din nou să ia legătura cu Aralf. Îşi zicea că cei din Etheria o vor dispreţui după ce vor afla cine era cu adevărat şi că îşi va pierde unicul prieten, dar trebuia să îi spună, să îl avertizeze.
Într-un târziu, umbra chipului frumos, cu trăsături regulate şi ochii albaştri, limpezi apăru în cristal.
--S-a întâmplat ceva, Eria? Auzi vocea plăcută vorbind în mintea ei.
--Da, răspunse ea grăbit, am multe să-ţi spun, şi unele lucruri mă îngrozesc.
--Păi spune atunci, spuse Aralf, făcându-i cu ochiul încurajator.
--În primul rând, spuse ea, aproape să izbucnească în lacrimi, află că sunt fiica lordului întunecat Andor, care odată era printre cei mai de seamă magicieni din Etheria şi care... vă este duşman şi unul destul de periculos.
--Asta se ştia în Etheria, spuse Aralf zâmbind. Îţi dai seama că ai mei s-au bucurat aflând că fiica lui Andor nu îi seamănă deloc.
--M-am liniştit atunci, spuse Eria. O să-ţi spun şi restul...
După ce îi povesti despre vizita inopinată a lui Andor, despre planul lui în legătură cu pământeanul nebun şi despre ceea ce îi făcuse ea lui Doren, cei doi alcătuiră un plan.
Eria Dass
Undeva, în stele, pe orbita unei planete necunoscute, a cărei atmosferă e otrăvită de sulf şi amoniac, Eria Dass deschise ochii şi înjură printre dinţi. Cine se amestecase în comunicarea ei cu fiinţa de pe Pământ? Julia Knight dormea, iar Eria, fiinţa de lumină aparţinând rasei Dass, voise să-i transmită un mesaj. Luase forma scriitoarei, încercase să se împrietenească cu ea, iar la urmă, când să-i transmită mesajul, apăruse acea formă întunecată care o ucisese. Eria murise în visul Juliei, dar în realitate materia din care era făcută nu putea fi distrusă, iar ea era nemuritoare.
Privi soarele albastru, a cărui lumină acum îi făcea bine şi se gândi că poate era singura fiinţă din rasa ei care se bucura de lumină.
Odată, pe când ea nu se născuse încă, lucrurile stătuseră altfel. Cei din rasa Dass nu fuseseră izgoniţi din Etheria, iar cei din neamul ei fuseseră fiinţe bune, libere şi fericite.
Însă de când lordul Andor îmbrăţişase religia Şarpelui, rasa Dass se transformase, lumina pe care o iradiau devenise o radiaţie pală, şi de atunci se ascundeau în locurile întunecate ale Cosmosului, pe planetele îndepărtate de sori, sau se închideau în clădirile sferice, care puteau deveni opace în timpul zilei, de unde ieşeau noaptea şi începeau să rătăcească, căutând alte fiinţe, pentru a intra în visele lor şi a-i atrage, prin iluzii ciudate şi meşteşuguri vechi, de partea lor.
Mintea Eriei stărui pentru câteva clipe asupra lordului Andor. Nu făcea parte din rasa Dass, era o fiinţă mult mai puternică, totuşi, îi condusese la început în Etheria, iar după alungarea lui, neamul Eriei scăpătase.
Se gândi că era printre puţinii membri ai speciei sale care iradiau lumina de la început, dar că trebuia să ascundă asta, pentru că în caz contrar ar fi fost torturată, sau aruncată în găurile unde bântuiau devoratorii Vaal.
Se născuse într-un oraş subteran, pe o altă planetă şi nu avea nimic deosebit faţă de ceilalţi, poate doar faptul că tortura altor fiinţe o îngreţoşa şi evita pe cât se putea să vadă aşa ceva. Cândva, nu mai ştia nici ea când, se mutase în colonia de pe orbita planetei aceleia, unde îl cunoscuse pe Doren şi pe Mara Dass, mama lui, care era conducătoarea coloniei.
Viaţa îşi urmase cursul ei până când, într-o noapte, Doren, care îi era acum iubit, o chemase să asiste la torturarea unui locuitor al Etheriei, pe care-l capturaseră. Protestase la început, dar pentru că Doren nu-i dădea pace, îl urmase în inima fortăreţei sferice, într-o cameră întunecoasă, unde prizonierul era legat cu lanţuri invizibile şi o mulţime de fiinţe din rasa ei se strânseseră să-l vadă.
La început nu voise să se uite, dar curiozitatea fu mai puternică, şi în cele din urmă îl privi. Etherianul luase o formă umană, iar aureola de lumină pe care-o iradia îşi pierduse strălucirea şi începuse să îşi schimbe culorile, ceea ce însemna că fiinţa prizonieră era stoarsă de puteri. Se uită la faţa lui, iar acele câteva clipe cât privirile lor se întâlniră fură decisive pentru Eria Dass şi îi schimbară viaţa. Se aştepta să vadă în ochii lui furie, ură, dispreţ pentru cei care îi făceau rău, dar în loc de asta, Eria desluşi o tristeţe nemărginită şi milă, compasiune pentru cei ce-l înconjurau şi halul de decădere în care ajunseseră.
După plecarea ei din camera de tortură, Eria se chinui să-şi alunge din minte imaginea ochilor acelora, dar nu izbuti, iar în zori se hotărî să acţioneze, chiar dacă avea să fie prinsă şi torturată la rândul ei. Nu putea să îndure gândul ca fiinţa aceea nobilă să sufere acolo, în aceeaşi clădire cu ea, şi ea să aprobe, prin tăcerea ei, grozăvia asta.
Pentru că, alături de Mara Dass, Eria era cea mai bună magiciană din colonie, nu îi fu greu ca în zori, pe când răsărea soarele albastru, să se ducă în celula prizonierului, să îl amorţească pe cel care-l păzea şi să distrugă lanţurile energetice care îl imobilizau pe etherian. În timp ce îl conducea afară din clădire se rugă ca ceilalţi şi mai ales Mara să fi adormit, aşa cum le era obiceiul, în timpul zilei. Abia când ajunse afară, observă că putea suporta lumina soarelui, şi că se simţea bine, ca şi cum ar fi ieşit dintr-o crisalidă, sau s-ar fi născut a doua oară, într-o formă superioară.
--Nici eu nu ştiu de ce te-am eliberat, îi spuse prizonierului. Bănuiesc că ne urăşti pe toţi, dar aşa sunt eu... Nu pot suporta să văd alte fiinţe torturate...
--Nu vă urăsc, îi răspunse etherianul cu un zâmbet obosit, noi, cei care locuim în Etheria
n-avem nimic împotriva voastră... Doar că lordul Andor v-a subjugat şi v-a făcut să vă alăturaţi forţelor haosului, care-o să vă distrugă pe toţi, mai devreme sau mai târziu.
--Cred că ar fi mai bine s-o întinzi, îi tăie vorba Eria. Dar, înainte de asta, spune-mi cum de pot să suport lumina soarelui?
--Poţi să vezi iar lumina pentru că ai un suflet bun, pentru că nu poţi îndura să ştii că alţii sunt chinuiţi în timp ce tu priveşti la asta...
Etherianul făcu un semn şi, din nimic apăru un cristal albastru-violet, cu multe faţete. Eria ştia că cristalele erau folosite în comunicarea pe distanţe mari, iar faptul că străinul îl putuse aduce de cine ştie unde, doar gândindu-se la el, însemna că era un magician mult mai puternic decât ea sau Mara, poate la fel de puternic ca lordul Andor.
--Eu sunt Aralf, îi mai spuse locuitorul Etheriei, şi de câte ori ai nevoie de un prieten, foloseşte cristalul... Cred că ştii cum...
--O să văd vreodată Etheria? Întrebă ea, înainte de-a se despărţi de Aralf. Se spune că era frumos acolo...
Aralf îi zâmbi încurajator după care se pierdu în nemărginirea spaţiului.
Seara, se stârni vâlvă mare în imensa clădire sferică din pricina dispariţiei etherianului, dar nimeni n-o bănui pe Eria Dass. Se presupunea că prizonierul reuşise să evadeze datorită puterilor magice pe care le deţinea.
În anii care urmară, Eria folosi de multe ori cristalul pentru a vorbi cu noul ei prieten şi uneori în timpul zilei, când ceilalţi se închideau în coloniei, ea se întâlnea cu Aralf în locuri în care se simţea cât de cât în siguranţă, fără riscul de-a fi surprinsă de ai săi. În timpul acelor întâlniri, Eria învăţă cum să călătorească mai rapid şi pe distanţe mult mai mari, folosind lumina şi multe alte cunoştinţe la care cei din rasa ei nu mai avuseseră acces după căderea lor. Acum înţelegea de ce Aralf îi privise cu milă în seara în care fusese prins, şi într-adevăr semenii ei erau de compătimit, constrânşi la a bântui prin bezne, orbiţi de cruzime, amărăciune şi disperare.
Cu ajutorul cunoştinţelor dobândite, reuşi să-şi modifice aparenţa, aşa încât cei din neamul ei să nu bănuiască nimic. Din contră, Doren şi mama lui se mirară când Eria începu să participe tot mai des la torturarea şi interogarea prizonierilor ocazionali. Ceea ce nu ştiau ei era că ea îi ajuta pe cei capturaţi să suporte tortura, şi, folosindu-se de tehnici magice învăţate de la etherian, le alina chinurile, şi, de cele mai multe ori reuşea să-i elibereze şi să-i ducă dimineaţa, după răsăritul soarelui, în locuri sigure.
Însă, nu cu mult timp în urmă, dispariţiile repetate ale întemniţaţilor îi puseră pe gânduri mai ales pe Doren şi pe mama lui, şi, într-o dimineaţă, pe când îl imobiliza pe paznicul celulei, aşa cum făcuse din ziua în care-i dăduse drumul lui Aralf, Doren o surprinse asupra faptului.
--Mă gândeam că avem un trădător, îi spuse el, dar nu credeam să fii tocmai tu.
Durerea şi surpriza lui o salvaseră, pentru că, înainte de-a face el vreun gest pentru a da alarma, Eria îl făcu să-şi piardă cunoştinţa şi să se prăbuşească, alături de paznic. Prizoniere în acea zi se nimeriseră să fie două fiinţe cu patru braţe şi capul triunghiular, serpentin, dintr-un colţ îndepărtat al galaxiei, care fuseseră surprinse de cei din rasa Dass în visele lor şi ale căror corpuri zăceau inerte pe planeta lor de origine.
„În curând se vor trezi”, îşi spuse Eria, „viaţa lor îşi va relua cursul, iar prizonieratul lor în colonie va fi, în amintirea lor, doar un coşmar amărât”.
Dar ştia că pentru ea viaţa avea să ia o întorsătură tragică, pentru că fusese descoperită, şi era pusă în faţa unei alegeri dureroase, pe care însă o făcu, fără să şovăie prea mult.
Le făcu celor două fiinţe nedumerite semn s-o urmeze, în timp ce ea trăgea după sine forma inertă a lui Doren Dass, fiinţa faţă de care simţise ceva ce semăna cu iubirea, deşi ştia că el era crud, fanatic şi criminal, asemenea tuturor celor ce îl urmaseră pe lordul Andor.
Ajunsă afară, se folosi de lumina soarelui albastru pentru a-i proiecta pe cei doi prizonieri înspre lumea lor. Nu îi însoţi de data asta, sperând că n-o să fie surprinşi pe drum de alţi duşmani. Se gândi că avea o sarcină mult mai dureroasă de îndeplinit, şi, reprimându-şi disperarea şi furia, îl târî pe Doren spre una din vizuinile devoratorilor Vaal.
Pe drum Doren se trezi, şi deşi lumina îi făcea rău, rămase cu ochii deschişi, privind-o acuzator.
--De ce faci asta? O întrebă cu o voce răguşită, din care răzbătea furia, dar mai ales suferinţa, şi pe care Eria n-o mai putu uita mult timp după aceea.
--Pentru că, dacă ai fi dat alarma, m-aţi fi chinuit pe mine, sau poate tu însuţi m-ai fi târât, după lăsarea întunericului într-o gaură neagră a devoratorilor Vaal. Oricum, n-o să te omoare, şi, poate, după ce-o să am puterea de-a mă proteja de ei, o să mă întorc şi o să te scot de acolo. Până atunci, învaţă ce e tortura pe pielea ta, şi când o să fii liber, fereşte-te de-a mai chinui fiinţe nevinovate.
Mara Dass jeli mult pierderea fiului ei, dar se consolă la gândul că fiind dintr-o rasă practic indestructibilă, îl va găsi ea într-o zi şi îl va salva din ghearele celor care-l ţineau prizonier. Nici acum n-o bănui nimeni pe Eria, iar Mara Dass, pentru că se simţea singură, şi pentru că Eria fusese iubita lui Doren, se apropie de ea, şi îi spuse multe din secretele la care, în alte împrejurări, Eria n-ar fi avut acces. Astfel află că lordul Andor îi promisese Marei că îi va găsi fiul şi că îi destăinuise un anume plan pe care îl avea cu un oarecare profesor de pe Pământ.
Îndată ce aflase planul acela ciudat şi mârşav, Eria încercase să-l contacteze pe Aralf folosind cristalul, dar etherianul nu-i răspunse. Se gândi că nu-i spusese nici despre ceea ce-i făcuse lui Doren şi că, dacă i-ar mărturisi totul prietenului ei, acesta ar sfătui-o ce să facă, sau poate că l-ar elibera pe Doren din vizuina fiarelor acelora, pentru că cei din Etheria îi puteau controla pe devoratorii Vaal.
În dimineaţa aceea, după ce încercase fără succes să-l contacteze pe Aralf, intrase în legătură cu Julia Knight, iubita profesorului de literatură de care lordul Andor intenţiona să se folosească, dar, pe când să-i spună ceea ce voia, ceva intrase în visul Juliei şi o oprise. Se gândi că, la urma urmelor, scriitoarea n-ar fi dat cine ştie ce atenţie visului, dar că merita să încerce, pentru că deja, Julia Knight trecuse prin multe întâmplări care-i zdruncinaseră mintea şi o făcuseră să creadă în lucruri paranormale, cum ar fi un vis mai neobişnuit. Totuşi, Eria n-avea de gând să lase lucrurile aşa şi se gândea cum să facă să se întâlnească cu scriitoarea în viaţa reală, în plină zi. Avea să ia o formă umană şi să călătorească spre Pământ, cât soarele planetei unde se afla colonia nu apunea şi cât timp era zi şi pe Pământ, ca nu cumva să fie descoperită de lordul Andor, sau alţi servitori ai haosului.
Tocmai îşi făcea în minte planul întâlnirii cu Julia Knight, când fu conştientă de apropierea cuiva. Abia avu timp să-şi schimbe aureola în lucirea pală, proprie neamului ei, dar nu reuşi să se strecoare în clădire, înainte de apariţia intrusului.
În lumina albastră şi stranie a soarelui necunoscut se întrupă forma înaltă, a unui bărbat palid, cu părul lung şi negru, îmbrăcat într-o mantie neagră, cu faţa prelungă pe care plutea mai tot timpul o expresie ironică şi amară.
Eria îngheţă, sugrumată de valul de şoc şi teroare pe care i-o provocă apariţia străinului. Trebuia să se fi gândit că ticălosul putea suporta lumina şi călătorea folosindu-se de ea, asemenea etherienilor.
--Văd că îţi place baia solitară de soare, spuse străinul, privind-o ironic, cu ochii aceia negri, care băteau spre violet în lumina stelei albastre.
--Nu ne aşteptam la o vizită din partea dumneavoastră, lord Andor, răspunse Eria încercând să pară nepăsătoare, deşi ştia că îi sosise ceasul, că va fi torturată şi că nu-l mai putea avertiza pe Aralf în legătură cu planurile conducătorului rasei Dass.
Lordul Andor râse, în felul acela sumbru, lipsit de veselie pe care ea îl ura şi spuse:
--Nu te teme că am văzut că poţi suporta lumina soarelui. Mai demult toţi puteau sta la soare, aşa cum stai tu acum. Am şi o explicaţie pentru asta...
Eria îl privi, nevenindu-I să creadă că nu o acuza încă de trădare, că nu îi pusese nici o întrebare în legătură cu faptul că o descoperise ziua în afara coloniei.
--Care ar fi explicaţia? Întrebă ea încercând să pară cât mai naivă.
--Eşti fiica mea, deci nu aparţii rasei Dass decât pe jumătate, spuse lordul Andor, privind-o atent.
La început Eria crezu că nu auzise bine ceea ce îi spusese, apoi se gândi la o capcană, iar în cele din urmă trebui să-şi stăpânească tremurul de dezgust.
--Nu ştiu dacă ar trebui să vă cred, se bâlbâi ea, de ce nu mi-aţi spus nimic?
--Pentru că nu era timpul, răspunse lordul Andor devenind serios, aproape grav. Voiam să te urmăresc, să văd cum evoluezi, şi, văzând că îmi întreci aşteptările m-am gândit că e timpul să afli adevărul.
--Asta înseamnă că îi pot controla pe devoratorii Vaal? Întrebă Eria fără să se gândească prea mult, şi realizând apoi că prin întrebarea asta ar putea trezi suspiciunile bărbatului cu chip sumbru.
Lordul Andor râse iar, fapt care o derută pentru a doua oară.
--L-am găsit zilele trecute din întâmplare pe Doren, spuse el zâmbindu-i complice, dar nu l-am scos de unde era pentru că nu-mi place să mă amestec în problemele sentimentale ale altora, decât atunci când interesul meu o cere.
--L-aţi găsit? Spuse Eria îngrozită.
Dacă îl găsise aşa cum pretindea, atunci lordul Andor ştia totul despre activităţile ei secrete, despre faptul că elibera prizonierii şi cine ştie ce mai aflase după aceea, investigând problema respectivă.
--Da, dar l-am lăsat unde era, spuse Andor. Ai făcut bine că l-ai pedepsit, dacă el, îţi înşela încrederea şi îţi dispreţuia iubirea.
Eria nu înţelegea nimic şi se temea că fiinţa aceea crudă şi de o inteligenţă rară se juca cu ea de-a şoarecele şi pisica,, şi mai mult ca să câştige timp, întrebă:
--Ce v-a spus?
--Adevărul presupun, răspunse el, şi nu mai fii aşa politicoasă cu mine, acum după ce ţi-am spus că îmi eşti fiică. Mi-a spus că v-aţi certat după ce tu ai aflat că mai avea încă o iubită şi că l-ai târât într-o gaură locuită de devoratori.
--Doar atât? Se minună Eria care era din ce în ce mai neîncrezătoare.
--Bine, acum nu ştiu tot ce-a fost între voi, spuse lordul Andor încercând să pară binevoitor. Oricum, te sfătuiesc să nu-l mai ţii prea mult la popreală. Trebuie să înveţi să fii mai subtilă şi să ştii când să alternezi pedeapsa cu răsplata. Ăsta e un lucru pe care trebuie să ţi-l explic mai pe larg altă dată. Acum o să mă întorc la treburile mele aşa că te las să te bucuri de soare singură. La noapte sau mâine o să te învăţ să-i stăpâneşti pe devoratori aşa încât să nu te atace şi o să-l scoatem pe Doren de la închisoare. Şi, poate într-o zi, continuă Andor dus pe gânduri, o să te iau cu mine departe, la curţile regilor haosului...
--Da, vă mulţumesc, răspunse Eria, încercând să-şi controleze tremurul vocii şi se gândi că, poate avea noroc ca Andor să interpreteze uşoara ezitare ca pe o emoţie provocată de surpriză şi recunoştinţă şi nu drept ceea ce era de fapt, începutul unui sentiment de spaimă, care îi îngheţa sufletul.
După ce se despărţi de lordul Andor şi după ce acesta se făcu nevăzut, Eria încercă din nou să ia legătura cu Aralf. Îşi zicea că cei din Etheria o vor dispreţui după ce vor afla cine era cu adevărat şi că îşi va pierde unicul prieten, dar trebuia să îi spună, să îl avertizeze.
Într-un târziu, umbra chipului frumos, cu trăsături regulate şi ochii albaştri, limpezi apăru în cristal.
--S-a întâmplat ceva, Eria? Auzi vocea plăcută vorbind în mintea ei.
--Da, răspunse ea grăbit, am multe să-ţi spun, şi unele lucruri mă îngrozesc.
--Păi spune atunci, spuse Aralf, făcându-i cu ochiul încurajator.
--În primul rând, spuse ea, aproape să izbucnească în lacrimi, află că sunt fiica lordului întunecat Andor, care odată era printre cei mai de seamă magicieni din Etheria şi care... vă este duşman şi unul destul de periculos.
--Asta se ştia în Etheria, spuse Aralf zâmbind. Îţi dai seama că ai mei s-au bucurat aflând că fiica lui Andor nu îi seamănă deloc.
--M-am liniştit atunci, spuse Eria. O să-ţi spun şi restul...
După ce îi povesti despre vizita inopinată a lui Andor, despre planul lui în legătură cu pământeanul nebun şi despre ceea ce îi făcuse ea lui Doren, cei doi alcătuiră un plan.
Joane
- Manu
- General de divizie
- Mesaje: 4120
- Membru din: 02 Feb 2007, 01:15
- Localitate: Cluj-Napoca
- Contact:
Da, scrie bine Ioana, se vede din lectura persoana cititoare inraita de SF.
Errare humanum est, sed perseverare diabolicum...
In forum linguae Latinae venite! (via est: www.limbalatina.ro)
In forum linguae Latinae venite! (via est: www.limbalatina.ro)
Waw, ma bucur ca va place. Ma temusem sa postez nuvela pe forum de frica criticii. O sa pun atunci nuvela asta toata.
Capitolul 2
Întâlnirea
Stăteam în faţa calculatorului şi încercam să lucrez la o nuvelă despre dragoni, lumi paralele, vrăjitori şi altele, la care lucrasem de o bucată de timp, sperând că îmi va ieşi ceva cât de cât bun şi publicabil. Însă se părea că în după-amiaza aceea de martie nu prea aveam chef de lucru, pentru că gândurile, încăpăţânate cum sunt ele de multe ori, se întorceau la conversaţia avută cu doamna Mureşan de dimineaţă.
Doamna Mureşan era mama lui Marius, iar Marius era omul pe care-l iubeam şi pentru care eram gata să-mi dau viaţa, să-mi vând sufletul şi alte lucruri care ar putea să pară patetice sau puerile pentru un cititor mai serios, dar care pentru mine erau perfect valabile. Numai că, din păcate, eu nu mai puteam face nimic pentru el şi toate promisiunile, rugile şi dorinţa de-a face orice sacrificiu erau fără rost şi cu timpul îşi pierduseră substanţa.
Marius se îmbolnăvise în urmă cu un an de o formă de schizofrenie, pretinzând că el era Diavolul, sau un zeu al întunericului trimis pe Pământ şi era internat mai tot timpul în spitalul de boli mintale din oraşul nostru.
La început fusesem distrusă, plânsesem zile de-a rândul, şi nu înţelegeam de ce mi se întâmplase asta mie, de ce îl pierdusem într-un mod atât de brusc şi neaşteptat, după care urmase o stare de apatie, şi în cele din urmă, mă ridicasem din abisele unde mă aruncase boala lui şi hotărâsem să-mi duc mai departe existenţa şi s-o accept aşa cum era, dar în acelaşi timp eram convinsă că n-o să mai iubesc niciodată pe nimeni aşa cum îl iubisem pe Marius, şi umbra unei dureri tăinuite mă însoţea în fiecare zi, şi în orice lucru mărunt pe care l-aş fi făcut.
Trăiam de un timp într-un fel de calm aparent sau amorţeală, care însă fusese spulberată de telefonul mamei lui din acea dimineaţă.
La început mă întrebase cu o voce tremurătoare, pe punctul de-a izbucni în plâns ce mai fac, şi cum mă descurcam cu serviciul, dar bănuind ceva mai grav, şi fiind speriată de vocea ei, am întrebat-o ce se întâmplase, temându-mă de ceva grav. Mi-am spus pe urmă că moartea lui nu putea fi mai gravă decât ceea ce i se întâmplase deja, aşa că nu mai conta prea mult asta şi într-un fel preferam să ştiu că a murit şi că îşi găsise liniştea.
Nu eram totuşi pregătită pentru ce aveam să aud, lucru care mă lăsă fără replică.
--Mişcă lucrurile din salon, spuse doamna Mureşan.
--Ce face? Am întrebat eu neînţelegând prea bine.
--Le mişcă uitându-se la ele, spuse mama lui izbucnind în plâns. Nici eu nici medicii nu înţelegem... Dacă nu e nebun?
--Staţi puţin, cum să nu fie? Am întrebat eu cu un amestec de uimire şi iritare.
--Alaltăieri, spuse doamna Mureşan, alaltăieri a ridicat o cană de pe masă doar uitându-se la ea şi a proiectat-o până lângă tavan, după aia a pus-o pe masă încet, fără s-o spargă. Pacienţii care erau cu el în salon au râs la început pe urmă s-au speriat. Seara, când era şi asistenta şi medicul rezident în salon, a ridicat un pat în care dormea cineva...
--Nu se poate, am spus, simţind cum mi se tăiau picioarele şi o durere acută în capul pieptului. Nu se poate aşa ceva... Poate are aptitudini de telechinezie, cine ştie, am continuat puţin mai calmă, şi poate că asta se manifestă la el în momentul în care controlul conştient a încetat şi...
--Nu ştiu, mi-a răspuns mama lui, dar azi l-a adormit pe un coleg de salon atingându-l pe cap şi a spus că îl va purta într-o călătorie spre curţile haosului, pe care pacientul o să le vadă în vis. După câteva minute omul s-a trezit urlând şi medicii n-au reuşit nici acum, după două ceasuri să-l calmeze.
Nu ştiu ce i-am răspuns, dar m-am bâlbâit, încercând să găsesc şi acum o explicaţie măcar în parte raţională.
--A venit cineva de la o televiziune... Vor să facă un reportaj, spuse doamna Mureşan. Ai putea să te duci să-l vezi şi tu... N-ai mai fost demult...
După ce am asigurat-o c-o să mă duc şi eu să-l văd, m-am scuzat şi am trântit telefonul, întrebându-mă dacă nebunia lui Marius nu avea cumva calitatea de-a fi contagioasă şi dacă nu înnebuniseră toţi cei care fuseseră în jurul lui în ultimul timp. Cât despre promisiunea făcută doamnei Mureşan, n-aveam să mă ţin de cuvânt pentru că nu puteam suporta să-i văd chipul tras şi răvăşit, ochii sticloşi care parcă priveau prin mine, aiurelile lui cum că era împăratul Pământului, că ţinea globul pământesc în mâinile lui, că era regele Haosului, iar ceea ce mă durea mai mult, faptul că eu eram prea mică şi neînsemnată pentru a mai fi iubita lui. Hotărât lucru, n-aveam să mişc un deget, orice s-ar fi întâmplat, chiar dacă Marius se dovedea a fi cel ce va distruge lumea nu îmi păsa, aveam să stau în faţa calculatorului şi să las să treacă totul pe lângă mine, chiar şi propria-mi moarte.
Am plâns puţin, sperând c-o să scap de tensiunea acumulată, dar totul fu în zadar. M-am întins în pat şi am închis ochii, dar după un timp m-am ridicat şi am încercat să lucrez, fără nici un spor.
Mă pregăteam să închid calculatorul, după ce salvasem pagina pe care o scrisesem cu chiu cu vai, când ecranul deveni albastru şi pe el apăru următorul mesaj:
„VINO MÂINE LA CAFE NIGHTDREAM LA NOUĂ. URGENT.
MEIG”
La început m-am gândit la un virus care îmi invadase calculatorul, la cineva care-mi făcuse o glumă proastă, dar am eliminat ambele posibilităţi. Nu putea fi vorba de vreun virus, şi din câte îmi aminteam, nu povestisem nimănui coşmarul pe care-l avusesem cu câteva săptămâni în urmă despre dublul meu. Totuşi, ce se întâmpla? Înnebunisem? Înnebunise toată lumea? Era o întrebare retorică, dar nu încetam să mi-o pun în minte.
Am restartat calculatorul, şi mi-am zis că o să-l închid, o să iau nişte somnifere şi o să mă culc, deşi era cinci după-amiaza şi după ce o să dorm doisprezece ore, o să am mintea mai limpede şi nervii n-o să-mi mai fie aşa de întinşi, şi o să privesc totul în mod cât se poate de raţional, dar computerul se blocă iarăşi înainte de-a scrie „welcome” şi de a intra în sistemul de operare, şi pe ecran apăru:
„NU AM TIMP. CREDE-MĂ. MÂINE LA NOUĂ. ÎL POŢI SALVA PE MARIUS.”,după care calculatorul intră în windows.
Mi s-au întâmplat destule lucruri stranii după aceea, dar momentul critic a fost acela în care am văzut literele clipind pe ecran şi mesajul acela delirant. Am crezut că înnebunisem, şi nu ştiam ce să fac. Ar fi trebuit să mă îmbrac de oraş, să mă duc la spitalul de psihiatrie şi să cer o consultaţie de urgenţă, oricărui medic care se nimerea prin preajmă. M-am amuzat la gândul că, în sfârşit, aveam să-l regăsesc pe Marius, că în nebunie îl urmasem şi vom fi împreună, dar gândul ăsta era stupid şi nu era nici un haz în a înnebuni.
Mi-am adus aminte că un oarecare personaj dintr-o carte science fiction anonimă, când fusese pus în faţa unor fapte extraordinare şi se întrebase dacă nu cumva îşi pierduse minţile, se uitase în oglindă şi îşi examinase ochii, privirea, felul cum arăta, dar în special privirea. Eu n-aveam de gând să-i urmez exemplul şi în clipele acelea n-aveam deloc chef să mă privesc în oglindă, de teamă să nu mi se confirme cele mai îngrozitoare bănuieli.
După câteva minute în care am rămas în picioare, privind în gol şi făcând un efort uriaş de voinţă să mă stăpânesc, mi-am luat o geacă de blugi pe mine, am ieşit din apartament, m-am dus la cel mai apropiat magazin alimentar şi mi-am cumpărat o sticlă de whisky, după care m-am întors acasă, mi-am pus muzică la calculator, reglând sonorul la un nivel acceptabil, mi-am adus un pahar din bucătărie şi am început să beau metodic conţinutul sticlei. Totuşi, înainte de-a simţi că mă îmbătasem, am reglat alarma telefonului mobil pentru ora opt, ziua următoare.
Am adormit îmbrăcată pe patul nefăcut, iar când telefonul începu să sune a doua zi, eram într-o stare mizerabilă, capul mă durea teribil, dar scăpasem oarecum de bănuiala că îmi pierdusem minţile. Aveam să mă duc la cafeneaua respectivă, care era unul dintre localurile mele favorite, aveam să îmi comand o cafea s-o savurez în linişte şi să aştept acolo până la ora zece, după care, dacă nu venea nimeni, şi eram aproape convinsă că n-o să vină nimeni, aveam să mă întorc acasă şi să încerc să uit întâmplările neplăcute din ziua precedentă.
M-am spălat pe faţă, am făcut un duş şi m-am îmbrăcat cu nişte pantaloni şi sacou negru de stofă, la care se asorta o bluză neagră de atlaz.
M-am gândit că mă îmbrăcasem elegant şi puţin sumbru, ca pentru o înmormântare, dar nu-mi păsa prea mult.
Am ajuns la cafenea pe la nouă fără un sfert. Am intrat îmăuntru şi m-am uitat împrejur, cu gândul să-mi aleg o masă goală la care să mă aşez, când o femeie îmbrăcată într-o geacă albastră, aşezată în umbră la o măsuţă din colţ îmi făcu semn să mă apropii. M-am dus împleticindu-mă spre măsuţă şi am observat cu groază că o femeie care îmi semăna leit, ca şi cum am fi fost surori gemene, mă aştepta şi se ridică zâmbind în întâmpinarea mea.
--Mă bucur c-ai venit, spuse ea, întinzându-mi mâna.
--Cred că visez, am spus eu în loc de răspuns, prăbuşindu-mă pe un scaun.
--Nu visezi, îmi răspunse ea, privindu-mă în ochi, dar înainte de asta, trebuie să te calmezi, să fii puternică şi să ai încredere în mine. Nu vreau să-ţi fac nici un rău, chiar dacă provin dintr-o rasă decăzută.
--Te-am visat, m-am bâlbâit eu. În visul ăla...
--Ştiu, în visul ăla am murit, răspunse ea râzând. Am încercat să comunic cu tine aşa, dar n-a mers, şi a trebuit să risc să vin aici. Cât e zi, n-avem de ce ne teme, dar despre asta mai vorbim.
--Cine eşti? Am întrebat-o, gândindu-mă că asta era prima întrebare de bun-simţ care-mi putea trece prin cap.
--Mi se spune Eria Dass şi fac parte dintr-o rasă mult diferită de a voastră, care trăieşte departe de lumea asta.
--Deci nu eşti dublul meu, am spus prosteşte.
--Am luat forma ta în vis, şi văzând că aşa te-ai apropiat de mine, m-am gândit să vin şi azi aici, ca şi cum aş fi sora ta geamănă.
Am dat din cap absentă şi i-am făcut un semn discret chelnăriţei care se apropia de masa noastră. Am comandat un capucino, şi, după ce fata care servea se îndepărtă, am spus, puţin mai sigură pe mine şi mai calmă, pentru că, la urma urmei, nu prea aveam ce pierde.
--Să zicem că nu visez, sau nu am înnebunit, ce legătură are apariţia ta cu Marius? Cum îl pot salva?
--Întâi, spune-mi ce s-a mai întâmplat, îmi răspunse ea. A dat vreun semn că ar fi, neobişnuit?
--Toţi nebunii sunt neobişnuiţi, într-un fel sau altul, i-am spus, dar, Marius e cel mai neobişnuit nebun... Asta cel puţin de ieri încoace.
I-am povestit de telefonul pe care mi-l dăduse ieri doamna Mureşan, despre rugămintea ei de-a trece pe la spital să-l văd şi despre teroarea mea la gândul felului în care trebuie să se poarte şi să reacţioneze Marius, acum că dobândise, cine ştie cum, puteri paranormale.
Chelnăriţa îmi aduse ceaşca de capucino, şi după ce am rămas iar singure, Eria Dass vorbi dusă pe gânduri:
--Puterile o să-i crească destul de repede. Va fi ca şi... acel personaj al Apocalipsei, Antichristul. Cel puţin asta vrea lordul Andor să facă din el.
--Lordul Andor? Am întrebat neîncrezătoare, sorbind din ceaşca de capucino.
--Până îţi bei cafeaua, o să-ţi povestesc ceva, spuse străina, zâmbind ciudat.
Aşa am aflat despre coloniile rasei Dass, despre Etheria, despre povestea Eriei Dass, care se dovedise a fi fiica lordului Andor şi despre planurile acestuia.
--Dacă am înţeles bine, am spus, acest Andor îi controlează mintea lui Marius şi vrea să facă prin el semne şi miracole stranii şi groaznice, aşa încât să se creadă că sfârşitul lumii e aproape. Oricum, în ultimele zeci de ani lumea e obsedată de tema asta. E un fel de amestec de teamă şi o oarecare plăcere a anticipaţiei, o aşteptare, un fel de curiozitate... Dar ce vrea fiinţa aia să obţină cu jocul ăsta?
--Nu ştiu, răspunse Eria Dass. Se poate ca planul ăsta să fi fost întocmit departe, la curţi şi Andor să fi primit ordine precise. Ce vor să obţină cu el? Multe lucruri... poate vor să vă înfricoşeze, să aducă haosul pe planeta voastră... Multe lucruri...
--Se poate, i-am răspuns descurajată.
Dacă Eria Dass avea dreptate, atunci Marius avea să ajungă în scurt timp o celebritate, profetul nebun al Apocalipsei, slujitorul Diavolului, şi aşa mai departe. Ar putea să fie omorât în decursul evenimentelor, dar mă îndoiam de asta. Ar deveni o senzaţie mai întâi, după care, având puterile acelea enorme, cine ştie ce s-ar fi putut întâmpla. Am tresărit, scuturată de un fior, şi mi-am alungat din minte ororile pe care începusem să mi le imaginez. Am mai luat o gură din cafeaua care acum mi se părea coclită şi prea diluată şi am întrebat-o pe Eria cum credea ea că se poate evita toată grozăvia asta şi cum mai putea fi salvat Marius.
Eria Dass îmi dezvălui în amănunt planul ei şi a lui Aralf, iar la despărţire îmi dădu o sticluţă cu un lichid transparent şi un cristal multifaţetat.
--Dacă bei asta, o să aluneci în vis, un vis neobişnuit pentru tine, dar asta e singura cale să poţi veni şi tu cu noi. Cristalul, dacă te uiţi fix în el şi te concentrezi, poţi comunica cu mine. Să-l porţi tot timpul la tine. Dacă începe să lumineze, înseamnă că eu te chem.
--Ca un telefon mobil magic, am comentat râzând.
--Dacă zici tu, aşa o fi, răspunse ea. Aşteaptă până o să te chem, şi în seara aceea, bea lichidul din sticluţă. Dacă se mai întâmplă ceva neobişnuit, mai rău decât ceea ce a fost deja, cheamă-mă tu. O poţi face privind doar în cristal. Dacă totul o să meargă bine, plecăm la sfârşitul săptămânii viitoare. Acum trebuie să plec. Nu trebuie să zăbovesc prea mult.
Ne-am strâns mâinile, după care străina, care semăna cu mine până în cele mai mici detalii se ridică şi ieşi din cafenea.
Mi-am terminat cafeaua, bând-o în mod mecanic, am plătit şi m-am dus şi eu acasă. Mi se părea că visez, că merg pe nişte străzi desprinse din vis, că nimic nu e real, că mă pierdusem într-o lume străină şi nu mai puteam regăsi realitatea.
Săptămâna care urmă trecu repede. O sunam zilnic pe doamna Mureşan, întrebând de starea lui Marius, dar nu se mai întâmplă nimic neobişnuit, aşa că n-am alertat-o pe Eria Dass. Purtam cristalul cu mine tot timpul şi mă uitam destul de des la el, aşteptând şi dorind ca acesta să se lumineze. Din fericire, tot restul săptămânii l-am petrecut în casă, fără să mă întâlnesc cu nimeni, aşa că am fost scutită să dau socoteală pentru comportamentul meu ciudat.
Se făcea seară, şi mă gândeam că era deja duminică, şi că trecuse cam mult timp de când Eria Dass promisese să-mi dea semnul pe care-l aşteptam, pentru a plonja în necunoscut. Cristalul multifaţetat era pe masă, lângă ecranul calculatorului. Ascultam muzică şi tocmai voiam să navighez pe un site cu ştiri, când cristalul începu să lucească intermitent. Am lăsat baltă calculatorul şi m-am uitat atent în adâncimile translucide ale pietrei.
„Poţi veni”, am auzit glasul fantomatic al Eriei Dass, după care lumina din interiorul cristalului clipi scurt şi se stinse.
Am închis calculatorul, am luat sticluţa din sertarul biroului, m-am întins pe canapea şi am băut licoarea amăruie. Nu ştiam ce dezvăluiri îmi va aduce visul, de fapt, nu ştiam la ce să mă aştept, în clipele în care am băut conţinutul sticluţei, dar ceea ce a urmat întrecu cu mult orice scenariu posibil.
Capitolul 2
Întâlnirea
Stăteam în faţa calculatorului şi încercam să lucrez la o nuvelă despre dragoni, lumi paralele, vrăjitori şi altele, la care lucrasem de o bucată de timp, sperând că îmi va ieşi ceva cât de cât bun şi publicabil. Însă se părea că în după-amiaza aceea de martie nu prea aveam chef de lucru, pentru că gândurile, încăpăţânate cum sunt ele de multe ori, se întorceau la conversaţia avută cu doamna Mureşan de dimineaţă.
Doamna Mureşan era mama lui Marius, iar Marius era omul pe care-l iubeam şi pentru care eram gata să-mi dau viaţa, să-mi vând sufletul şi alte lucruri care ar putea să pară patetice sau puerile pentru un cititor mai serios, dar care pentru mine erau perfect valabile. Numai că, din păcate, eu nu mai puteam face nimic pentru el şi toate promisiunile, rugile şi dorinţa de-a face orice sacrificiu erau fără rost şi cu timpul îşi pierduseră substanţa.
Marius se îmbolnăvise în urmă cu un an de o formă de schizofrenie, pretinzând că el era Diavolul, sau un zeu al întunericului trimis pe Pământ şi era internat mai tot timpul în spitalul de boli mintale din oraşul nostru.
La început fusesem distrusă, plânsesem zile de-a rândul, şi nu înţelegeam de ce mi se întâmplase asta mie, de ce îl pierdusem într-un mod atât de brusc şi neaşteptat, după care urmase o stare de apatie, şi în cele din urmă, mă ridicasem din abisele unde mă aruncase boala lui şi hotărâsem să-mi duc mai departe existenţa şi s-o accept aşa cum era, dar în acelaşi timp eram convinsă că n-o să mai iubesc niciodată pe nimeni aşa cum îl iubisem pe Marius, şi umbra unei dureri tăinuite mă însoţea în fiecare zi, şi în orice lucru mărunt pe care l-aş fi făcut.
Trăiam de un timp într-un fel de calm aparent sau amorţeală, care însă fusese spulberată de telefonul mamei lui din acea dimineaţă.
La început mă întrebase cu o voce tremurătoare, pe punctul de-a izbucni în plâns ce mai fac, şi cum mă descurcam cu serviciul, dar bănuind ceva mai grav, şi fiind speriată de vocea ei, am întrebat-o ce se întâmplase, temându-mă de ceva grav. Mi-am spus pe urmă că moartea lui nu putea fi mai gravă decât ceea ce i se întâmplase deja, aşa că nu mai conta prea mult asta şi într-un fel preferam să ştiu că a murit şi că îşi găsise liniştea.
Nu eram totuşi pregătită pentru ce aveam să aud, lucru care mă lăsă fără replică.
--Mişcă lucrurile din salon, spuse doamna Mureşan.
--Ce face? Am întrebat eu neînţelegând prea bine.
--Le mişcă uitându-se la ele, spuse mama lui izbucnind în plâns. Nici eu nici medicii nu înţelegem... Dacă nu e nebun?
--Staţi puţin, cum să nu fie? Am întrebat eu cu un amestec de uimire şi iritare.
--Alaltăieri, spuse doamna Mureşan, alaltăieri a ridicat o cană de pe masă doar uitându-se la ea şi a proiectat-o până lângă tavan, după aia a pus-o pe masă încet, fără s-o spargă. Pacienţii care erau cu el în salon au râs la început pe urmă s-au speriat. Seara, când era şi asistenta şi medicul rezident în salon, a ridicat un pat în care dormea cineva...
--Nu se poate, am spus, simţind cum mi se tăiau picioarele şi o durere acută în capul pieptului. Nu se poate aşa ceva... Poate are aptitudini de telechinezie, cine ştie, am continuat puţin mai calmă, şi poate că asta se manifestă la el în momentul în care controlul conştient a încetat şi...
--Nu ştiu, mi-a răspuns mama lui, dar azi l-a adormit pe un coleg de salon atingându-l pe cap şi a spus că îl va purta într-o călătorie spre curţile haosului, pe care pacientul o să le vadă în vis. După câteva minute omul s-a trezit urlând şi medicii n-au reuşit nici acum, după două ceasuri să-l calmeze.
Nu ştiu ce i-am răspuns, dar m-am bâlbâit, încercând să găsesc şi acum o explicaţie măcar în parte raţională.
--A venit cineva de la o televiziune... Vor să facă un reportaj, spuse doamna Mureşan. Ai putea să te duci să-l vezi şi tu... N-ai mai fost demult...
După ce am asigurat-o c-o să mă duc şi eu să-l văd, m-am scuzat şi am trântit telefonul, întrebându-mă dacă nebunia lui Marius nu avea cumva calitatea de-a fi contagioasă şi dacă nu înnebuniseră toţi cei care fuseseră în jurul lui în ultimul timp. Cât despre promisiunea făcută doamnei Mureşan, n-aveam să mă ţin de cuvânt pentru că nu puteam suporta să-i văd chipul tras şi răvăşit, ochii sticloşi care parcă priveau prin mine, aiurelile lui cum că era împăratul Pământului, că ţinea globul pământesc în mâinile lui, că era regele Haosului, iar ceea ce mă durea mai mult, faptul că eu eram prea mică şi neînsemnată pentru a mai fi iubita lui. Hotărât lucru, n-aveam să mişc un deget, orice s-ar fi întâmplat, chiar dacă Marius se dovedea a fi cel ce va distruge lumea nu îmi păsa, aveam să stau în faţa calculatorului şi să las să treacă totul pe lângă mine, chiar şi propria-mi moarte.
Am plâns puţin, sperând c-o să scap de tensiunea acumulată, dar totul fu în zadar. M-am întins în pat şi am închis ochii, dar după un timp m-am ridicat şi am încercat să lucrez, fără nici un spor.
Mă pregăteam să închid calculatorul, după ce salvasem pagina pe care o scrisesem cu chiu cu vai, când ecranul deveni albastru şi pe el apăru următorul mesaj:
„VINO MÂINE LA CAFE NIGHTDREAM LA NOUĂ. URGENT.
MEIG”
La început m-am gândit la un virus care îmi invadase calculatorul, la cineva care-mi făcuse o glumă proastă, dar am eliminat ambele posibilităţi. Nu putea fi vorba de vreun virus, şi din câte îmi aminteam, nu povestisem nimănui coşmarul pe care-l avusesem cu câteva săptămâni în urmă despre dublul meu. Totuşi, ce se întâmpla? Înnebunisem? Înnebunise toată lumea? Era o întrebare retorică, dar nu încetam să mi-o pun în minte.
Am restartat calculatorul, şi mi-am zis că o să-l închid, o să iau nişte somnifere şi o să mă culc, deşi era cinci după-amiaza şi după ce o să dorm doisprezece ore, o să am mintea mai limpede şi nervii n-o să-mi mai fie aşa de întinşi, şi o să privesc totul în mod cât se poate de raţional, dar computerul se blocă iarăşi înainte de-a scrie „welcome” şi de a intra în sistemul de operare, şi pe ecran apăru:
„NU AM TIMP. CREDE-MĂ. MÂINE LA NOUĂ. ÎL POŢI SALVA PE MARIUS.”,după care calculatorul intră în windows.
Mi s-au întâmplat destule lucruri stranii după aceea, dar momentul critic a fost acela în care am văzut literele clipind pe ecran şi mesajul acela delirant. Am crezut că înnebunisem, şi nu ştiam ce să fac. Ar fi trebuit să mă îmbrac de oraş, să mă duc la spitalul de psihiatrie şi să cer o consultaţie de urgenţă, oricărui medic care se nimerea prin preajmă. M-am amuzat la gândul că, în sfârşit, aveam să-l regăsesc pe Marius, că în nebunie îl urmasem şi vom fi împreună, dar gândul ăsta era stupid şi nu era nici un haz în a înnebuni.
Mi-am adus aminte că un oarecare personaj dintr-o carte science fiction anonimă, când fusese pus în faţa unor fapte extraordinare şi se întrebase dacă nu cumva îşi pierduse minţile, se uitase în oglindă şi îşi examinase ochii, privirea, felul cum arăta, dar în special privirea. Eu n-aveam de gând să-i urmez exemplul şi în clipele acelea n-aveam deloc chef să mă privesc în oglindă, de teamă să nu mi se confirme cele mai îngrozitoare bănuieli.
După câteva minute în care am rămas în picioare, privind în gol şi făcând un efort uriaş de voinţă să mă stăpânesc, mi-am luat o geacă de blugi pe mine, am ieşit din apartament, m-am dus la cel mai apropiat magazin alimentar şi mi-am cumpărat o sticlă de whisky, după care m-am întors acasă, mi-am pus muzică la calculator, reglând sonorul la un nivel acceptabil, mi-am adus un pahar din bucătărie şi am început să beau metodic conţinutul sticlei. Totuşi, înainte de-a simţi că mă îmbătasem, am reglat alarma telefonului mobil pentru ora opt, ziua următoare.
Am adormit îmbrăcată pe patul nefăcut, iar când telefonul începu să sune a doua zi, eram într-o stare mizerabilă, capul mă durea teribil, dar scăpasem oarecum de bănuiala că îmi pierdusem minţile. Aveam să mă duc la cafeneaua respectivă, care era unul dintre localurile mele favorite, aveam să îmi comand o cafea s-o savurez în linişte şi să aştept acolo până la ora zece, după care, dacă nu venea nimeni, şi eram aproape convinsă că n-o să vină nimeni, aveam să mă întorc acasă şi să încerc să uit întâmplările neplăcute din ziua precedentă.
M-am spălat pe faţă, am făcut un duş şi m-am îmbrăcat cu nişte pantaloni şi sacou negru de stofă, la care se asorta o bluză neagră de atlaz.
M-am gândit că mă îmbrăcasem elegant şi puţin sumbru, ca pentru o înmormântare, dar nu-mi păsa prea mult.
Am ajuns la cafenea pe la nouă fără un sfert. Am intrat îmăuntru şi m-am uitat împrejur, cu gândul să-mi aleg o masă goală la care să mă aşez, când o femeie îmbrăcată într-o geacă albastră, aşezată în umbră la o măsuţă din colţ îmi făcu semn să mă apropii. M-am dus împleticindu-mă spre măsuţă şi am observat cu groază că o femeie care îmi semăna leit, ca şi cum am fi fost surori gemene, mă aştepta şi se ridică zâmbind în întâmpinarea mea.
--Mă bucur c-ai venit, spuse ea, întinzându-mi mâna.
--Cred că visez, am spus eu în loc de răspuns, prăbuşindu-mă pe un scaun.
--Nu visezi, îmi răspunse ea, privindu-mă în ochi, dar înainte de asta, trebuie să te calmezi, să fii puternică şi să ai încredere în mine. Nu vreau să-ţi fac nici un rău, chiar dacă provin dintr-o rasă decăzută.
--Te-am visat, m-am bâlbâit eu. În visul ăla...
--Ştiu, în visul ăla am murit, răspunse ea râzând. Am încercat să comunic cu tine aşa, dar n-a mers, şi a trebuit să risc să vin aici. Cât e zi, n-avem de ce ne teme, dar despre asta mai vorbim.
--Cine eşti? Am întrebat-o, gândindu-mă că asta era prima întrebare de bun-simţ care-mi putea trece prin cap.
--Mi se spune Eria Dass şi fac parte dintr-o rasă mult diferită de a voastră, care trăieşte departe de lumea asta.
--Deci nu eşti dublul meu, am spus prosteşte.
--Am luat forma ta în vis, şi văzând că aşa te-ai apropiat de mine, m-am gândit să vin şi azi aici, ca şi cum aş fi sora ta geamănă.
Am dat din cap absentă şi i-am făcut un semn discret chelnăriţei care se apropia de masa noastră. Am comandat un capucino, şi, după ce fata care servea se îndepărtă, am spus, puţin mai sigură pe mine şi mai calmă, pentru că, la urma urmei, nu prea aveam ce pierde.
--Să zicem că nu visez, sau nu am înnebunit, ce legătură are apariţia ta cu Marius? Cum îl pot salva?
--Întâi, spune-mi ce s-a mai întâmplat, îmi răspunse ea. A dat vreun semn că ar fi, neobişnuit?
--Toţi nebunii sunt neobişnuiţi, într-un fel sau altul, i-am spus, dar, Marius e cel mai neobişnuit nebun... Asta cel puţin de ieri încoace.
I-am povestit de telefonul pe care mi-l dăduse ieri doamna Mureşan, despre rugămintea ei de-a trece pe la spital să-l văd şi despre teroarea mea la gândul felului în care trebuie să se poarte şi să reacţioneze Marius, acum că dobândise, cine ştie cum, puteri paranormale.
Chelnăriţa îmi aduse ceaşca de capucino, şi după ce am rămas iar singure, Eria Dass vorbi dusă pe gânduri:
--Puterile o să-i crească destul de repede. Va fi ca şi... acel personaj al Apocalipsei, Antichristul. Cel puţin asta vrea lordul Andor să facă din el.
--Lordul Andor? Am întrebat neîncrezătoare, sorbind din ceaşca de capucino.
--Până îţi bei cafeaua, o să-ţi povestesc ceva, spuse străina, zâmbind ciudat.
Aşa am aflat despre coloniile rasei Dass, despre Etheria, despre povestea Eriei Dass, care se dovedise a fi fiica lordului Andor şi despre planurile acestuia.
--Dacă am înţeles bine, am spus, acest Andor îi controlează mintea lui Marius şi vrea să facă prin el semne şi miracole stranii şi groaznice, aşa încât să se creadă că sfârşitul lumii e aproape. Oricum, în ultimele zeci de ani lumea e obsedată de tema asta. E un fel de amestec de teamă şi o oarecare plăcere a anticipaţiei, o aşteptare, un fel de curiozitate... Dar ce vrea fiinţa aia să obţină cu jocul ăsta?
--Nu ştiu, răspunse Eria Dass. Se poate ca planul ăsta să fi fost întocmit departe, la curţi şi Andor să fi primit ordine precise. Ce vor să obţină cu el? Multe lucruri... poate vor să vă înfricoşeze, să aducă haosul pe planeta voastră... Multe lucruri...
--Se poate, i-am răspuns descurajată.
Dacă Eria Dass avea dreptate, atunci Marius avea să ajungă în scurt timp o celebritate, profetul nebun al Apocalipsei, slujitorul Diavolului, şi aşa mai departe. Ar putea să fie omorât în decursul evenimentelor, dar mă îndoiam de asta. Ar deveni o senzaţie mai întâi, după care, având puterile acelea enorme, cine ştie ce s-ar fi putut întâmpla. Am tresărit, scuturată de un fior, şi mi-am alungat din minte ororile pe care începusem să mi le imaginez. Am mai luat o gură din cafeaua care acum mi se părea coclită şi prea diluată şi am întrebat-o pe Eria cum credea ea că se poate evita toată grozăvia asta şi cum mai putea fi salvat Marius.
Eria Dass îmi dezvălui în amănunt planul ei şi a lui Aralf, iar la despărţire îmi dădu o sticluţă cu un lichid transparent şi un cristal multifaţetat.
--Dacă bei asta, o să aluneci în vis, un vis neobişnuit pentru tine, dar asta e singura cale să poţi veni şi tu cu noi. Cristalul, dacă te uiţi fix în el şi te concentrezi, poţi comunica cu mine. Să-l porţi tot timpul la tine. Dacă începe să lumineze, înseamnă că eu te chem.
--Ca un telefon mobil magic, am comentat râzând.
--Dacă zici tu, aşa o fi, răspunse ea. Aşteaptă până o să te chem, şi în seara aceea, bea lichidul din sticluţă. Dacă se mai întâmplă ceva neobişnuit, mai rău decât ceea ce a fost deja, cheamă-mă tu. O poţi face privind doar în cristal. Dacă totul o să meargă bine, plecăm la sfârşitul săptămânii viitoare. Acum trebuie să plec. Nu trebuie să zăbovesc prea mult.
Ne-am strâns mâinile, după care străina, care semăna cu mine până în cele mai mici detalii se ridică şi ieşi din cafenea.
Mi-am terminat cafeaua, bând-o în mod mecanic, am plătit şi m-am dus şi eu acasă. Mi se părea că visez, că merg pe nişte străzi desprinse din vis, că nimic nu e real, că mă pierdusem într-o lume străină şi nu mai puteam regăsi realitatea.
Săptămâna care urmă trecu repede. O sunam zilnic pe doamna Mureşan, întrebând de starea lui Marius, dar nu se mai întâmplă nimic neobişnuit, aşa că n-am alertat-o pe Eria Dass. Purtam cristalul cu mine tot timpul şi mă uitam destul de des la el, aşteptând şi dorind ca acesta să se lumineze. Din fericire, tot restul săptămânii l-am petrecut în casă, fără să mă întâlnesc cu nimeni, aşa că am fost scutită să dau socoteală pentru comportamentul meu ciudat.
Se făcea seară, şi mă gândeam că era deja duminică, şi că trecuse cam mult timp de când Eria Dass promisese să-mi dea semnul pe care-l aşteptam, pentru a plonja în necunoscut. Cristalul multifaţetat era pe masă, lângă ecranul calculatorului. Ascultam muzică şi tocmai voiam să navighez pe un site cu ştiri, când cristalul începu să lucească intermitent. Am lăsat baltă calculatorul şi m-am uitat atent în adâncimile translucide ale pietrei.
„Poţi veni”, am auzit glasul fantomatic al Eriei Dass, după care lumina din interiorul cristalului clipi scurt şi se stinse.
Am închis calculatorul, am luat sticluţa din sertarul biroului, m-am întins pe canapea şi am băut licoarea amăruie. Nu ştiam ce dezvăluiri îmi va aduce visul, de fapt, nu ştiam la ce să mă aştept, în clipele în care am băut conţinutul sticluţei, dar ceea ce a urmat întrecu cu mult orice scenariu posibil.
Joane
Capitolul 3
Călătoria
Se aflau amândouă în pădurea de copaci ciudaţi, cu frunze mari, palmate, care se întindea la marginea oraşului de opal. Julia era întinsă în iarbă, la marginea pârâului şi părea că doarme. Eria stătea rezemată de un copac, aşteptând ca cealaltă să se trezească şi privind mirată la toată frumuseţea care o îmconjura.
Nu crezuse că Aralf îşi va ţine promisiunea de-a o primi în Etheria, totuşi se afla acolo, privind razele filtrate ale soarelui de dimineaţă, care pătrundea prin frunzele copacilor şi făcea ca pietrele de pe fundul pârâiaşului să capete o culoare sidefie. Locuitorii Etheriei puteau schimba după voie vremea, ziua şi noaptea şi peisajele din jurul oraşului de opal, ca şi pe cele din jurul castelelor mai îndepărtate, şi călătorind prin Etheria, Eria avusese impresia că trecuse prin lumi nenumărate, mult deosebite una de alta, dar toate împărtăşind un farmec şi o frumuseţe de dincolo de timp şi spaţiu.
Aralf îi spusese Eriei că după întoarcerea lor se va organiza un banchet în oraşul de opal, şi că va fi o noapte luminată de trei sau patru luni pline, care ar fi transformat noaptea într-un amurg feeric. Îşi imagină cu plăcere banchetul de întoarcere, dar asta îi aminti de călătorie şi de Andor.
În noaptea care urmă întâlnirii cu scriitoarea, Andor venise în colonia lor şi îi spusese Eriei să-l urmeze.
Zburară un timp în tăcere prin întunericul dintre stele, după care Andor îi dezvălui scopul călătoriei.
Ajunseră la vizuina Vaal, iar tatăl ei se ţinu de cuvânt şi îi arătă cum să controleze bestiile, după care îl eliberară pe Doren.
Ieşind din bezna profundă a vizuinii, Doren o imploră să-l ierte. Încă gândindu-se la o cursă, Eria acceptă, şi privindu-l pe fostul ei iubit se minună de faptul că Doren nu părea să fi suferit mult de pe urma devoratorilor, ceea ce o nedumeri.
Ajuns în colonie, Doren încropi o poveste despre o călătorie către o stea îndepărtată şi că, din nebăgare de seamă fusese atras într-o vizuină Vaal, unde fusese descoperit de lordul Andor. Mara Dass îi mulţumi lui Andor, numindu-l binefăcătorul rasei lor, şi ridicându-l în slăvi, fapt care reuşi s-o scoată din sărite pe Eria.
În noaptea următoare, după ce Andor plecase, Eria îl întrebă pe Doren de ce nu spusese adevărul.
--Doi etherieni au venit curând după ce m-am trezit, îi răspunse el. Au aruncat peste mine un praf ciudat, fosforescent, care se părea că avea darul de-a îi ţine departe de mine pe devoratori, însă nu m-au eliberat din forţa de atracţie a găurii ăleia. Spuneau că trebuie să aştept, pentru că în curând mă va elibera cineva.
Apoi Doren îi mărturisi că acea experienţă îl făcuse să îşi schimbe părerea despre cei ce locuiau în Etheria şi să înţeleagă ceea ce făcuse ea. Când venise lordul Andor se hotărâse să mintă pentru a o proteja, ceea ce şi făcuse.
Auzind toate acestea Eria se bucură şi îşi spuse că soarta o răsplătea pentru toate greutăţile şi riscurile pe care şi le asumase, dar n-avea destulă încredere în el pentru a-i mărturisi planurile ei, aşa că în dimineaţa următoare, fără să-i spună nimic lui Doren, plecă din colonie cu gândul de-a nu se mai întoarce niciodată. Poate că Doren o va urma când va fi timpul, dar deocamdată era mai bine să nu ştie nimic. Când vor fi descoperit trădarea ei, Mara Dass şi lordul Andor vor fi nebuni de furie, însă ea va fi departe, la adăpost, iar Doren nu ştia nimic şi nu îi putea ajuta s-o găsească, iar neştiinţa aceea l-ar fi putut proteja şi pe el.
Pe de altă parte, Eria se temea ca nu cumva Doren să îi fi jucat o farsă, instruit de Andor, aşa încât să-i câştige încrederea, apoi să-i facă rău, caz în care nu putea risca să-l ia cu ea.
După ce călătorise o zi, folosindu-se de lumina stelei albastre a sistemului unde se afla colonia şi a altei stele mai mici, Eria se întâlnise cu Aralf, care-o dusese cu el în Etheria. Nu mult după sosirea ei, Eria folosise cristalul multifaţetat al Juliei pentru a o chema, iar acum aceasta intrase în vis şi zăcea dormind în iarbă, la picioarele ei.
Julia scoase un geamăt, tresări şi deschise ochii. Se întinse în iarbă şi respiră adânc aerul curat, apoi privi în jur la copaci şi la pârâul din pădure. O văzu pe Eria Dass şi se ridică în picioare.
--Parcă aş fi într-o pădure fermecată din poveşti, spuse ea.
--Eşti aproape de adevăr, îi răspunse Eria zâmbind. Dar hai să mergem în oraş. Aralf ne aşteaptă.
Julia încuviinţă, dar înainte de-a pleca, se privi în apa pârâului şi observă că era îmbrăcată într-o rochie albă de mătase, care-i ajungea până la călcâie.
--Mulţumesc pentru rochie, spuse ea, dar, dacă o să pornim într-o călătorie aşa periculoasă, nu văd la ce mi-ar servi îmbrăcămintea asta aşa de elegantă.
--Aşa se obişnuieşte pe aici, spuse Eria. De fapt, călătoria o să fie confortabilă. E mai rău ceea ce ne aşteaptă când o să ajungem acolo. Dar lasă întrebările pe mai târziu. Eşti gata să mergem?
Julia încuviinţă şi cele două femei, care semănau ca două surori gemene o porniră pe cărarea dintre copaci care ducea afară din pădure şi înspre oraş.
Oraşul de opal era imens şi avea zidurile albe, construite din piatra preţioasă al cărei nume îl purta. Străzile şi clădirile reflectau lumina soarelui de dimineaţă într-o multitudine de ape şi culori.
--Asta nici în poveşti nu s-a mai văzut, spuse Julia, încercând să pară ironică, trebuie să spun că e ceva... minunat, chiar dacă vorba asta a devenit cam goală de conţinut.
Eria Dass aprobă din cap, după care o luă pe o stradă care intra în oraş. După ce rătăciră un timp prin labirintul strălucitor de clădiri, ajunseră în faţa unui palat micuţ, aproape identic cu celelalte clădiri din opal.
Intrară într-o curte pătrată, după care pătrunseră într-o sală boltită, în care lumina filtrată a soarelui pătrundea înăuntru prin nişte ferestre care semănau cu vitraliile. După lumina strălucitoare de afară, Juliei i se păru că interiorul clădirii era întunecos, aproape sumbru. Sala era mobilată auster şi straniu, cu bănci lungi şi mese din marmură.
Însă impresia nefavorabilă în ceea ce privea interiorul clădirii fu contracarată de prezenţa fiinţei care le aştepta. Aralf părea un tânăr blond şi înalt, cu ochi albaştri, îmbrăcat într-o tunică albastră, brodată cu stele, care-i aduse Juliei în minte mantiile magicienilor medievali. Tânărul radia în jurul lui o lumină diafană, şi Julia nu se putu împiedica să-l asemuiască cu un înger dintr-o gravură.
--Bun-venit în Etheria, visătoare de pe Pământ, spuse el, zâmbindu-i Juliei.
--Mulţumesc, lord Aralf, răspunse aceasta, e un loc frumos, şi, chiar dacă n-am avut încă ocazia să întâlnesc vreun alt locuitor al acestei lumi, pentru că străzile erau pustii, şi, dacă toţi locuitorii seamănă cu tine, atunci asta trebuie să fie un fel de ţară a îngerilor,.
Aralf râse.
--Chiar seamăn cu un înger? Întrebă el amuzat.
--Nu ştiu asta, spuse Eria Dass, dar, e bună observaţia Juliei. De ce e aşa pustiu oraşul?
--Majoritatea celor ce locuiesc aici sunt risipiţi la castelele lor depărtate, unde fiecare îşi creează lumea lui proprie, dar la nevoie, pot fi chemaţi cu ajutorul cristalelor.
--Să sperăm că nu va fi nevoie, spuse Eria Dass, privind undeva, departe.
--Întretimp, ţi-am pregătit o ambianţă mai pământeană dincolo, Julia. Am recreat şi nişte mâncare, dar mă tem că la felul în care ar trebui să guste m-am încurcat rău.
Părăsiră sala cu aspect de catedrală şi intrară într-o altă sală, mai mică, care semăna cu un restaurant cu mese şi scaune, şi chiar un bar.
Aralf arătă spre o masă din centru, pe care era un platou cu friptură şi o garnitură de cartofi, şi câteva pahare goale.
--Băuturile sunt la bar, spuse el. Cred că le-am nimerit cât de cât.
Se aşezară cu toţii la masă, şi în timp ce Julia mânca friptura destul de gustoasă, dar într-un fel artificială, Eria Dass propuse să plece în călătorie fără întârziere.
--E periculos dacă mai aşteptăm, spuse ea. Acum mă caută pe mine, şi mă îngrozesc la gândul pedepsei pe care mi-a pregătit-o, dacă bestia o să pună mâna pe mine. Oricum, nu se aşteaptă să aibă oaspeţi chiar în bârlogul lui.
--Ce te face să crezi că Marius e la castelul lui Andor? Întrebă Julia, terminând de înghiţit ultimele îmbucături de friptură.
--Dacă nu e acolo, e jos la Curţi, răspunse Eria, şi dacă e la Curţi e pierdut, aşa că eu sper că e la castel.
Julia se ridică, se duse la bar şi luă de acolo o sticlă cu un lichid rubiniu, care presupunea că trebuia să semene la gust cu vinul.
--E gata totul? Întrebă Eria, întorcându-se spre Aralf, care fusese destul de tăcut cât timp Julia mâncase.
--Sfera de cristal e gata, răspunse el. Prietena noastră se poate odihni cât timp durează călătoria. Mâncare putem creea, aşa că dinspre partea asta totul e bine.
--Ce sferă? Întrebă Julia, aşezându-se la loc şi turnându-şi în pahar din conţinutul sticlei. Voi puteţi călători liber prin spaţiu... De ce n-aş putea călători şi eu?
--În starea în care eşti tu acum şi în această dimensiune nu te poate ucide nimeni, spuse Aralf, dar sunt lucruri care ar putea să-ţi facă rău ba chiar să te facă să înnebuneşti, aşa că sfera de cristal o să te protejeze mai ales pe tine. O putem mişca prin spaţiu cu ajutorul voinţei, şi oricum, călătoria o să fie la fel de rapidă.
--Dacă e gata sfera, putem porni chiar acum spuse Eria Dass, stăpânită de nerăbdare. Abia aştept să-i smulg prada iubitului meu tată.
Ieşiră într-o curte dosnică, pardosită cu dale din aceeaşi piatră preţioasă albă. Sfera era construită aşa încât să încapă în ea trei oameni, iar Juliei i se păru transparentă şi fragilă.
Aralf atinse cu mâna o porţiune a sferei, şi, ca prin farmec, apăru o deschizătură în peretele de cristal. Înăuntru se găseau trei scaune tapisate, şi Julia observă că cel din mijloc se putea rabata, aşa încât, la nevoie, se putea transforma într-un pat destul de comod. Înţelegând că scaunul din mijloc îi era rezervat, se aşeză pe el, în timp ce tovarăşii ei ocupară locurile din margine, Eria la dreapta, iar Aralf la stânga ei.
Deşi Julia nu observă nici un panou de comandă încrustat în vreunul din pereţii sferei, aceasta se ridică lin în văzduhul limpede al dimineţii de primăvară, deasupra oraşului de opal care sclipea estompat undeva departe. Curând nu se mai văzu nici oraşul, nici pădurea de la marginea lui, iar peste alte câteva clipe, Julia îşi dădu seama că reveniseră în spaţiul cosmic, al cărui întuneric era punctat de stele.
--Cât timp suntem în interiorul sferei, nu ne poate atinge nimic, spuse Eria, continuând ceea ce spusese Aralf înainte. Putem da o raită pe la casele domnilor de la Curţile haosului, şi nici un atac de-al lor nu ne-ar destabiliza scutul de energie. Poate că mi-ar plăcea... I-aş putea înjura în voie.
--M-aş lipsi bucuros de o asemenea plăcere, spuse Aralf zâmbind, deşi ar merita o încercare...
Julia observă că veselia celor doi era forţată, iar după un timp cele două fiinţe renunţară la glume şi căzură într-o tăcere sumbră, încordată. Julia se simţea obosită şi, ca şi cum ar fi răspuns la o comandă mentală, scaunul ei se lăsă pe spate.
--Dormi, Julia, spuse Eria Dass. Ar fi bine să dormi cât durează călătoria. Că, oricum, nu prea ai ce vedea. Te trezim când ajungem la destinaţie... Adică pe planeta glar.
Julia aprobă din cap şi închise ochii, iar un somn straniu, o cuprinse îndată ce închise pleoapele şi se gândi că ar vrea să adoarmă.
Călătoria
Se aflau amândouă în pădurea de copaci ciudaţi, cu frunze mari, palmate, care se întindea la marginea oraşului de opal. Julia era întinsă în iarbă, la marginea pârâului şi părea că doarme. Eria stătea rezemată de un copac, aşteptând ca cealaltă să se trezească şi privind mirată la toată frumuseţea care o îmconjura.
Nu crezuse că Aralf îşi va ţine promisiunea de-a o primi în Etheria, totuşi se afla acolo, privind razele filtrate ale soarelui de dimineaţă, care pătrundea prin frunzele copacilor şi făcea ca pietrele de pe fundul pârâiaşului să capete o culoare sidefie. Locuitorii Etheriei puteau schimba după voie vremea, ziua şi noaptea şi peisajele din jurul oraşului de opal, ca şi pe cele din jurul castelelor mai îndepărtate, şi călătorind prin Etheria, Eria avusese impresia că trecuse prin lumi nenumărate, mult deosebite una de alta, dar toate împărtăşind un farmec şi o frumuseţe de dincolo de timp şi spaţiu.
Aralf îi spusese Eriei că după întoarcerea lor se va organiza un banchet în oraşul de opal, şi că va fi o noapte luminată de trei sau patru luni pline, care ar fi transformat noaptea într-un amurg feeric. Îşi imagină cu plăcere banchetul de întoarcere, dar asta îi aminti de călătorie şi de Andor.
În noaptea care urmă întâlnirii cu scriitoarea, Andor venise în colonia lor şi îi spusese Eriei să-l urmeze.
Zburară un timp în tăcere prin întunericul dintre stele, după care Andor îi dezvălui scopul călătoriei.
Ajunseră la vizuina Vaal, iar tatăl ei se ţinu de cuvânt şi îi arătă cum să controleze bestiile, după care îl eliberară pe Doren.
Ieşind din bezna profundă a vizuinii, Doren o imploră să-l ierte. Încă gândindu-se la o cursă, Eria acceptă, şi privindu-l pe fostul ei iubit se minună de faptul că Doren nu părea să fi suferit mult de pe urma devoratorilor, ceea ce o nedumeri.
Ajuns în colonie, Doren încropi o poveste despre o călătorie către o stea îndepărtată şi că, din nebăgare de seamă fusese atras într-o vizuină Vaal, unde fusese descoperit de lordul Andor. Mara Dass îi mulţumi lui Andor, numindu-l binefăcătorul rasei lor, şi ridicându-l în slăvi, fapt care reuşi s-o scoată din sărite pe Eria.
În noaptea următoare, după ce Andor plecase, Eria îl întrebă pe Doren de ce nu spusese adevărul.
--Doi etherieni au venit curând după ce m-am trezit, îi răspunse el. Au aruncat peste mine un praf ciudat, fosforescent, care se părea că avea darul de-a îi ţine departe de mine pe devoratori, însă nu m-au eliberat din forţa de atracţie a găurii ăleia. Spuneau că trebuie să aştept, pentru că în curând mă va elibera cineva.
Apoi Doren îi mărturisi că acea experienţă îl făcuse să îşi schimbe părerea despre cei ce locuiau în Etheria şi să înţeleagă ceea ce făcuse ea. Când venise lordul Andor se hotărâse să mintă pentru a o proteja, ceea ce şi făcuse.
Auzind toate acestea Eria se bucură şi îşi spuse că soarta o răsplătea pentru toate greutăţile şi riscurile pe care şi le asumase, dar n-avea destulă încredere în el pentru a-i mărturisi planurile ei, aşa că în dimineaţa următoare, fără să-i spună nimic lui Doren, plecă din colonie cu gândul de-a nu se mai întoarce niciodată. Poate că Doren o va urma când va fi timpul, dar deocamdată era mai bine să nu ştie nimic. Când vor fi descoperit trădarea ei, Mara Dass şi lordul Andor vor fi nebuni de furie, însă ea va fi departe, la adăpost, iar Doren nu ştia nimic şi nu îi putea ajuta s-o găsească, iar neştiinţa aceea l-ar fi putut proteja şi pe el.
Pe de altă parte, Eria se temea ca nu cumva Doren să îi fi jucat o farsă, instruit de Andor, aşa încât să-i câştige încrederea, apoi să-i facă rău, caz în care nu putea risca să-l ia cu ea.
După ce călătorise o zi, folosindu-se de lumina stelei albastre a sistemului unde se afla colonia şi a altei stele mai mici, Eria se întâlnise cu Aralf, care-o dusese cu el în Etheria. Nu mult după sosirea ei, Eria folosise cristalul multifaţetat al Juliei pentru a o chema, iar acum aceasta intrase în vis şi zăcea dormind în iarbă, la picioarele ei.
Julia scoase un geamăt, tresări şi deschise ochii. Se întinse în iarbă şi respiră adânc aerul curat, apoi privi în jur la copaci şi la pârâul din pădure. O văzu pe Eria Dass şi se ridică în picioare.
--Parcă aş fi într-o pădure fermecată din poveşti, spuse ea.
--Eşti aproape de adevăr, îi răspunse Eria zâmbind. Dar hai să mergem în oraş. Aralf ne aşteaptă.
Julia încuviinţă, dar înainte de-a pleca, se privi în apa pârâului şi observă că era îmbrăcată într-o rochie albă de mătase, care-i ajungea până la călcâie.
--Mulţumesc pentru rochie, spuse ea, dar, dacă o să pornim într-o călătorie aşa periculoasă, nu văd la ce mi-ar servi îmbrăcămintea asta aşa de elegantă.
--Aşa se obişnuieşte pe aici, spuse Eria. De fapt, călătoria o să fie confortabilă. E mai rău ceea ce ne aşteaptă când o să ajungem acolo. Dar lasă întrebările pe mai târziu. Eşti gata să mergem?
Julia încuviinţă şi cele două femei, care semănau ca două surori gemene o porniră pe cărarea dintre copaci care ducea afară din pădure şi înspre oraş.
Oraşul de opal era imens şi avea zidurile albe, construite din piatra preţioasă al cărei nume îl purta. Străzile şi clădirile reflectau lumina soarelui de dimineaţă într-o multitudine de ape şi culori.
--Asta nici în poveşti nu s-a mai văzut, spuse Julia, încercând să pară ironică, trebuie să spun că e ceva... minunat, chiar dacă vorba asta a devenit cam goală de conţinut.
Eria Dass aprobă din cap, după care o luă pe o stradă care intra în oraş. După ce rătăciră un timp prin labirintul strălucitor de clădiri, ajunseră în faţa unui palat micuţ, aproape identic cu celelalte clădiri din opal.
Intrară într-o curte pătrată, după care pătrunseră într-o sală boltită, în care lumina filtrată a soarelui pătrundea înăuntru prin nişte ferestre care semănau cu vitraliile. După lumina strălucitoare de afară, Juliei i se păru că interiorul clădirii era întunecos, aproape sumbru. Sala era mobilată auster şi straniu, cu bănci lungi şi mese din marmură.
Însă impresia nefavorabilă în ceea ce privea interiorul clădirii fu contracarată de prezenţa fiinţei care le aştepta. Aralf părea un tânăr blond şi înalt, cu ochi albaştri, îmbrăcat într-o tunică albastră, brodată cu stele, care-i aduse Juliei în minte mantiile magicienilor medievali. Tânărul radia în jurul lui o lumină diafană, şi Julia nu se putu împiedica să-l asemuiască cu un înger dintr-o gravură.
--Bun-venit în Etheria, visătoare de pe Pământ, spuse el, zâmbindu-i Juliei.
--Mulţumesc, lord Aralf, răspunse aceasta, e un loc frumos, şi, chiar dacă n-am avut încă ocazia să întâlnesc vreun alt locuitor al acestei lumi, pentru că străzile erau pustii, şi, dacă toţi locuitorii seamănă cu tine, atunci asta trebuie să fie un fel de ţară a îngerilor,.
Aralf râse.
--Chiar seamăn cu un înger? Întrebă el amuzat.
--Nu ştiu asta, spuse Eria Dass, dar, e bună observaţia Juliei. De ce e aşa pustiu oraşul?
--Majoritatea celor ce locuiesc aici sunt risipiţi la castelele lor depărtate, unde fiecare îşi creează lumea lui proprie, dar la nevoie, pot fi chemaţi cu ajutorul cristalelor.
--Să sperăm că nu va fi nevoie, spuse Eria Dass, privind undeva, departe.
--Întretimp, ţi-am pregătit o ambianţă mai pământeană dincolo, Julia. Am recreat şi nişte mâncare, dar mă tem că la felul în care ar trebui să guste m-am încurcat rău.
Părăsiră sala cu aspect de catedrală şi intrară într-o altă sală, mai mică, care semăna cu un restaurant cu mese şi scaune, şi chiar un bar.
Aralf arătă spre o masă din centru, pe care era un platou cu friptură şi o garnitură de cartofi, şi câteva pahare goale.
--Băuturile sunt la bar, spuse el. Cred că le-am nimerit cât de cât.
Se aşezară cu toţii la masă, şi în timp ce Julia mânca friptura destul de gustoasă, dar într-un fel artificială, Eria Dass propuse să plece în călătorie fără întârziere.
--E periculos dacă mai aşteptăm, spuse ea. Acum mă caută pe mine, şi mă îngrozesc la gândul pedepsei pe care mi-a pregătit-o, dacă bestia o să pună mâna pe mine. Oricum, nu se aşteaptă să aibă oaspeţi chiar în bârlogul lui.
--Ce te face să crezi că Marius e la castelul lui Andor? Întrebă Julia, terminând de înghiţit ultimele îmbucături de friptură.
--Dacă nu e acolo, e jos la Curţi, răspunse Eria, şi dacă e la Curţi e pierdut, aşa că eu sper că e la castel.
Julia se ridică, se duse la bar şi luă de acolo o sticlă cu un lichid rubiniu, care presupunea că trebuia să semene la gust cu vinul.
--E gata totul? Întrebă Eria, întorcându-se spre Aralf, care fusese destul de tăcut cât timp Julia mâncase.
--Sfera de cristal e gata, răspunse el. Prietena noastră se poate odihni cât timp durează călătoria. Mâncare putem creea, aşa că dinspre partea asta totul e bine.
--Ce sferă? Întrebă Julia, aşezându-se la loc şi turnându-şi în pahar din conţinutul sticlei. Voi puteţi călători liber prin spaţiu... De ce n-aş putea călători şi eu?
--În starea în care eşti tu acum şi în această dimensiune nu te poate ucide nimeni, spuse Aralf, dar sunt lucruri care ar putea să-ţi facă rău ba chiar să te facă să înnebuneşti, aşa că sfera de cristal o să te protejeze mai ales pe tine. O putem mişca prin spaţiu cu ajutorul voinţei, şi oricum, călătoria o să fie la fel de rapidă.
--Dacă e gata sfera, putem porni chiar acum spuse Eria Dass, stăpânită de nerăbdare. Abia aştept să-i smulg prada iubitului meu tată.
Ieşiră într-o curte dosnică, pardosită cu dale din aceeaşi piatră preţioasă albă. Sfera era construită aşa încât să încapă în ea trei oameni, iar Juliei i se păru transparentă şi fragilă.
Aralf atinse cu mâna o porţiune a sferei, şi, ca prin farmec, apăru o deschizătură în peretele de cristal. Înăuntru se găseau trei scaune tapisate, şi Julia observă că cel din mijloc se putea rabata, aşa încât, la nevoie, se putea transforma într-un pat destul de comod. Înţelegând că scaunul din mijloc îi era rezervat, se aşeză pe el, în timp ce tovarăşii ei ocupară locurile din margine, Eria la dreapta, iar Aralf la stânga ei.
Deşi Julia nu observă nici un panou de comandă încrustat în vreunul din pereţii sferei, aceasta se ridică lin în văzduhul limpede al dimineţii de primăvară, deasupra oraşului de opal care sclipea estompat undeva departe. Curând nu se mai văzu nici oraşul, nici pădurea de la marginea lui, iar peste alte câteva clipe, Julia îşi dădu seama că reveniseră în spaţiul cosmic, al cărui întuneric era punctat de stele.
--Cât timp suntem în interiorul sferei, nu ne poate atinge nimic, spuse Eria, continuând ceea ce spusese Aralf înainte. Putem da o raită pe la casele domnilor de la Curţile haosului, şi nici un atac de-al lor nu ne-ar destabiliza scutul de energie. Poate că mi-ar plăcea... I-aş putea înjura în voie.
--M-aş lipsi bucuros de o asemenea plăcere, spuse Aralf zâmbind, deşi ar merita o încercare...
Julia observă că veselia celor doi era forţată, iar după un timp cele două fiinţe renunţară la glume şi căzură într-o tăcere sumbră, încordată. Julia se simţea obosită şi, ca şi cum ar fi răspuns la o comandă mentală, scaunul ei se lăsă pe spate.
--Dormi, Julia, spuse Eria Dass. Ar fi bine să dormi cât durează călătoria. Că, oricum, nu prea ai ce vedea. Te trezim când ajungem la destinaţie... Adică pe planeta glar.
Julia aprobă din cap şi închise ochii, iar un somn straniu, o cuprinse îndată ce închise pleoapele şi se gândi că ar vrea să adoarmă.
Joane
Capitolul 4
Castelul de pe muntele Akan
Cînd se trezi, Julia observă că în locul întunericului înstelat, în sferă pătrundea lumina mohorâtă a unui amurg cenuşiu. Se ridică în capul oaselor, iar spătarul scaunului se ridică o dată cu mişcarea ei. Cei doi însoţitori ai ei rămăseseră la fel de sumbri şi nemişcaţi, asemenea unor statui de zei ai disperării. Privind prin peretele de cristal al sferei, Julia văzu că se apropiaseră de o planetă oarecare şi că acum intrau în atmosfera ei tulbure, coborând lin spre o masă de nori cenuşii. Îndreptându-şi privirea spre cer, Julia observă că lumina mohorâtă provenea de la o stea mare, roşie, care părea să fie mult mai bătrână decât soarele. În lumina muribundă, care făcea ca totul în jur să radieze un roşu sinistru, Juliei i se păru că pătura de nori în care se scufundau părea suprafaţa unei mări de sânge, impresie întărită de densitatea atmosferei, mult mai mare decât aceea a pământului.
--Am ajuns? Întrebă Julia, cu o strângere de inimă.
Eria Dass aprobă cu o mişcare a capului.
Sub pătura de nori era aproape întuneric, astrul acelei lumi fiind vizibil doar ca o pată roşie.
--Eşti sigură că muntele Akan e în partea asta? Întrebă Aralf, privind concentrat peisajul dezolant şi lipsit de orice urmă de viaţă de dedesubt.
--E aici, spuse Eria Dass. Trebuie să mergem până ajungem la un lanţ de munţi înalţi, care se întind cât vezi cu ochii, şi în faţa lor e un munte singuratic, mai înalt decât toţi ceilalţi. Acolo şi-a construit castelul, care am auzit că e mare cât un oraş...
Sfera înainta cu greu, din cauza vântului puternic, care purta coloane de praf şi nisip de colo până colo, întunecând şi mai mult orizontul. În cele din urmă, cei trei zăriră forma vagă a lanţului de munţi, care, în lumina slabă, păreau nişte titani pietrificaţi.
Găsiră repede muntele singuratic, care era mai înalt decât toţi ceilalţi, şi pe vârful căruia, ca şi cum s-ar fi ridicat din chiar muntele însuşi, era o construcţie masivă din piatră, cu creneluri, medievale, numeroase terase şi ferestre înguste şi întunecate.
--Se vede că tatăl tău n-are gusturi prea rele, spuse Aralf zâmbind încurajator.
Eria făcu o strâmbătură şi îşi luă privirea de la peretele transparent al sferei.
--Pare o închisoare, spuse ea... De fapt asta şi e.
Sfera plană deasupra muntelui şi a clădirii, care i se păru Juliei monstruos de mare şi ameninţătoare, deşi avea un fel de frumuseţe sumbră. Aralf făcu vehiculul să aterizeze pe terasa cea mai înaltă, dar toţi trei ezitară să părăsească adăpostul oferit de sferă.
Într-un târziu, Aralf întinse mâna, iar unul dintre pereţii de cristal se deschise.
Fură asurziţi de şuierul vântului, care semăna cu jelania unor suflete damnate. Julia ieşi cea din urmă, şi, în clipa în care puse piciorul pe pardoseala din piatră cenuşie, vântul dădu la o parte pătura de nori, iar soarele roşu le dezvălui pentru câteva clipe peisajul măreţ şi sumbru. Julia privi la turnurile înalte ale edificiului, care sfidau cerul şi vântul, apoi se uită la abisul de dedesubt,, în care se învârtoşau nori groteşti de praf.
--Să nu mai pierdem vremea, spuse Aralf, privind îngrijorat ferestrele întunecate ale castelului.
--Ce trebuie să facem? Întrebă Julia, căreia nu-i surâdea ideea de-a intra în edificiul labirintic.
--Intrăm înăuntru, spuse Eria, iar tu o să te concentrezi asupra iubitului tău şi o să-l chemi cu glasul, cu mintea, cu toată fiinţa ta, şi dacă e aici, o să-ţi răspundă, chiar dacă lordul Andor l-a făcut să intre în transă. Noi o să te ajutăm şi o să-l aducem la noi, folosindu-ne puterile.
Se apropiară de uşa masivă de sticlă, care dădea într-un coridor învăluit în umbră. Când ajunseră la uşă, aceasta se deschise fără zgomot, iar ei pătrunseră înăuntru.
Ca şi cum ar fi fost acţionate de o mână nevăzută, cele câteva lămpi suspendate de tavan se aprinseră, răspândind o lumină palid-roşiatică asupra pereţilor şi a covorului cu desene ciudate şi groteşti pe care păşiră. Lumina aceea roşiatică şi sumbră făcea ca spaţiul destul de mare al coridorului să pară că se restrânge, iar pereţii înalţi păreau că se prăbuşesc asupra lor.
--Mă sperie locul ăsta, murmură Julia.
--Nu te uita în jur, închide ochii şi concentrează-te asupra lui Marius, spuse Aralf, care în lumina aceea părea palid şi îngrozit.
Julia închise ochii şi se concentră asupra lui Marius, aducându-şi imaginea lui în faţa ochilor minţii, şi adunându-şi toată energia mentală într-un singur strigăt, care spre surprinderea ei, răsună puternic şi lugubru în castelul pustiu. Îndată izbucni ceva care semăna cu un curent de aer ciudat, sau o suflare de vânt. La început Julia crezuse că vântul de afară pătrunsese înăuntru printr-un geam spart, dar mai apoi îşi aminti de cuvintele însoţitorilor ei şi îşi spori concentrarea minţii.
Undeva la stânga lor o uşă se deschise cu zgomot, şi curentul puternic de aer târî către ei un trup inert.
Juliei îi scăpă o exclamaţie şi întinse braţele spre tânărul palid, care părea cufundat într-un somn profund, şi pe care curentul îl depuse la picioarele ei.
--Nu ştiu, parcă a fost prea uşor, spuse Eria Dass meditativ. Nu-mi vine să cred că tatăl meu poate fi păcălit aşa lesne. Dar să nu mai pierdem vremea... Julia, Aralf, luaţi-l în braţe şi hai să ieşim din bârlogul ăsta împuţit.
Julia şi Aralf îl purtară pe Marius pe braţe către uşă, în timp ce Eria Dass mergea înainte.
Ieşiră pe terasă, iar şuierul vântului îi dădu Juliei fiori. Se aşteptase ca vreun gardian monstruos să vină după ei, apărând pe negândite dintr-un cotlon al castelului, sau ca uşa de sticlă prin care intraseră să se închidă singură, dar, spre uşurarea ei, nimic din toate astea nu se întâmplase. Erau afară şi îi mai despărţeau câţiva metri de siguranţa sferei de cristal şi de întoarcerea în Etheria, iar de acolo, în lumea reală, unde Marius şi-ar fi putut recăpăta luciditatea, şi deci, s-ar fi putut vindeca.
Geamătul Eriei, care mergea în faţă, o smulse din visare. Înaintea lor, blocându-le drumul spre sferă, stătea o formă înaltă, îmbrăcată în negru, care părea un înger al abiselor, şi care împrăştia în jurul lui aceeaşi radiaţie malignă ca şi steaua planetei moarte.
--Îmi pare rău că adăpostul meu nu e prea primitor, spuse bărbatul în negru cu un zâmbet abia perceptibil pe buze, dar ar fi fost de-a dreptul lipsit de politeţe să nu vă urez bun-venit, înainte de plecare.
--Andor, murmură Aralf, în privirile căruia se aprinse o licărire de teamă.
--Am zis eu că era prea uşor, spuse Eria Dass, privindu-l cu ură pe bărbatul în negru. Hai, termină cu noi, lord Andor. Sper că o să fiu în stare să-ţi fac cât mai mult rău, dacă tot nici unul dintre noi nu poate muri.
--Se vede că eşti cu adevărat fiica mea, răspunse acesta râzând. Pentru că vă grăbiţi, n-o să vă reţin prea mult, dar câteva explicaţii nu strică. În primul rând, draga mea, ştiam de mai multă vreme că ai obiceiul neobişnuit pentru rasa ta de-a suporta lumina soarelui. Am fost curios şi te-am urmărit discret. Am aflat că eliberai prizonierii pe care ai voştri îi capturau, o faptă lăudabilă, de altfel. Tot pândind, l-am văzut şi pe Aralf, într-o bună zi. După ce a dispărut feciorul Marei Dass, am pus la cale un plan, asta să văd cum o să reacţionezi şi să te cunosc mai bine. Am fost un tată care a neglijat educaţia copilului său, dar voiam să îndrept greşeala asta, după cum vă imaginaţi cu toţii. Am aşteptat să văd dacă Eria o s-o ajute pe femeia de pe Pământ, iar în ziua în care a făcut primul pas, i-am dezvăluit secretul paternităţii ei.
--Aş fi vrut să fiu fiica unui devorator Vaal, mormăi aceasta. Să înţeleg că mi-ai urmărit orice mişcare, iar povestea lui Doren şi pocăinţa lui au fost nişte minciuni. De ce nu i-ai pus să mă închidă şi să mă tortureze, lord Andor, dacă tot ştiai toate astea despre mine?
--Cei din rasa Dass, bieţii de ei, au decăzut fizic, dar mai ales moral şi spiritual, şi metodele lor mă plictisesc. Nu mai au nici un pic de rafinament.
--Asta din cauza ta, spuse Eria Dass scârbită. Şi când mă gândesc că ei te adoră...
--Nu voiam să îţi distrug planeta, reluă Andor, întorcându-se spre Julia care sprijinea forma inertă a lui Marius. Nici pe iubitul tău, de fapt... Te las să-l iei acasă. În câtva timp o să-şi revină, mai ales dacă o să-l îngrijeşti şi o să-l iubeşti...
Râse, iar Julia vru să-l sugrume. Totuşi, dacă nu avea de gând să-i oprească, poate că caracterizarea pe care i-o făcuse fiica lui fusese destul de subiectivă, iar lordul Andor, conducător al rasei Dass, nu era atât de rău pe cât îşi imaginase.
--Dar nu vă mai reţin, spuse iar Andor după o scurtă pauză, cu o tristeţe simulată. Văd că nu vă place planeta asta şi nici persoana mea nu vă inspiră prea multă încredere,... Totuşi, Eria, tu o să mai rămâi puţin... Mă gândeam să mă retrag din fruntea semenilor tăi şi să mă ocup de alte lucruri mai interesante... Ştii la cine mă gândeam să las moştenitor?
Râse iar, cu acel sunet înfiorător, sarcastic şi lipsit de umor.
--Ce vrei să faci, Andor? Întrebă Aralf care începuse să se trezească din paralizia în care-l aruncase apariţia şi vorbele acestuia.
--Nimic altceva decât ceea ce am spus, răspunse bărbatul palid. Numai că înainte de-a îi preda Eriei ştafeta, pentru că o merită cu adevărat, înainte de asta deci, trebuie să mă însoţească într-o vizită, jos, la curţile haosului.
O lumină albastră ţâşni din mâna lui Aralf, care îşi întinse limbile distrugătoare spre faţa palidă de pe care zâmbetul neruşinat nu se ştersese încă.
Fură învăluiţi de beznă, apoi se auzi un ţipăt sfâşietor. Julia închise ochii şi încercă să-l protejeze pe Marius cu trupul ei. Când, după câteva clipe, lumina cenuşiu-roşiatică a amurgului reveni, pe terasa din piatră cenuşie rămăseseră doar ea, Aralf şi Marius. Vântul, care tăcuse ca prin farmec cât timp durase conversaţia cu Andor, începuse să sufle iarăşi, producând acel vaiet sinistru care o neliniştise pe Julia, deîndată ce ieşiseră din sferă. Soarele roşu dispăru printre nori, şi umbrele fură din nou stăpâne în locul acela blestemat.
--Hai să plecăm de aici spuse Aralf cu un glas răguşit, nesigur.
--Unde s-au dus? Întrebă Julia.
--La Curţile Haosului, răspunse Aralf. De acolo nimeni nu se mai întoarce, sau dacă se întoarce, va fi schimbat în rău, sau nebun, sau...
--Poate că ea va supravieţui chinurilor, care, în loc s-o distrugă, o s-o facă mai puternică, spuse Julia nesigur. Poate că va reuşi să-l înfrunte şi să-l învingă pe tatăl ei, şi după asta rasa Dass o să aibă prima conducătoare înţeleaptă şi bună din istoria lor...
--Sper că va fi aşa cum spui, spuse Aralf cu amărăciune.
Se urcară tăcuţi în sfera de cristal, iar Julia îl instală pe Marius pe scaunul din mijloc, iar ea se aşeză pe locul Eriei. Vehiculul se ridică încet, trecu prin pătura de nori şi ieşi din atmosfera densă şi plină de praf a planetei.
Castelul de pe muntele Akan
Cînd se trezi, Julia observă că în locul întunericului înstelat, în sferă pătrundea lumina mohorâtă a unui amurg cenuşiu. Se ridică în capul oaselor, iar spătarul scaunului se ridică o dată cu mişcarea ei. Cei doi însoţitori ai ei rămăseseră la fel de sumbri şi nemişcaţi, asemenea unor statui de zei ai disperării. Privind prin peretele de cristal al sferei, Julia văzu că se apropiaseră de o planetă oarecare şi că acum intrau în atmosfera ei tulbure, coborând lin spre o masă de nori cenuşii. Îndreptându-şi privirea spre cer, Julia observă că lumina mohorâtă provenea de la o stea mare, roşie, care părea să fie mult mai bătrână decât soarele. În lumina muribundă, care făcea ca totul în jur să radieze un roşu sinistru, Juliei i se păru că pătura de nori în care se scufundau părea suprafaţa unei mări de sânge, impresie întărită de densitatea atmosferei, mult mai mare decât aceea a pământului.
--Am ajuns? Întrebă Julia, cu o strângere de inimă.
Eria Dass aprobă cu o mişcare a capului.
Sub pătura de nori era aproape întuneric, astrul acelei lumi fiind vizibil doar ca o pată roşie.
--Eşti sigură că muntele Akan e în partea asta? Întrebă Aralf, privind concentrat peisajul dezolant şi lipsit de orice urmă de viaţă de dedesubt.
--E aici, spuse Eria Dass. Trebuie să mergem până ajungem la un lanţ de munţi înalţi, care se întind cât vezi cu ochii, şi în faţa lor e un munte singuratic, mai înalt decât toţi ceilalţi. Acolo şi-a construit castelul, care am auzit că e mare cât un oraş...
Sfera înainta cu greu, din cauza vântului puternic, care purta coloane de praf şi nisip de colo până colo, întunecând şi mai mult orizontul. În cele din urmă, cei trei zăriră forma vagă a lanţului de munţi, care, în lumina slabă, păreau nişte titani pietrificaţi.
Găsiră repede muntele singuratic, care era mai înalt decât toţi ceilalţi, şi pe vârful căruia, ca şi cum s-ar fi ridicat din chiar muntele însuşi, era o construcţie masivă din piatră, cu creneluri, medievale, numeroase terase şi ferestre înguste şi întunecate.
--Se vede că tatăl tău n-are gusturi prea rele, spuse Aralf zâmbind încurajator.
Eria făcu o strâmbătură şi îşi luă privirea de la peretele transparent al sferei.
--Pare o închisoare, spuse ea... De fapt asta şi e.
Sfera plană deasupra muntelui şi a clădirii, care i se păru Juliei monstruos de mare şi ameninţătoare, deşi avea un fel de frumuseţe sumbră. Aralf făcu vehiculul să aterizeze pe terasa cea mai înaltă, dar toţi trei ezitară să părăsească adăpostul oferit de sferă.
Într-un târziu, Aralf întinse mâna, iar unul dintre pereţii de cristal se deschise.
Fură asurziţi de şuierul vântului, care semăna cu jelania unor suflete damnate. Julia ieşi cea din urmă, şi, în clipa în care puse piciorul pe pardoseala din piatră cenuşie, vântul dădu la o parte pătura de nori, iar soarele roşu le dezvălui pentru câteva clipe peisajul măreţ şi sumbru. Julia privi la turnurile înalte ale edificiului, care sfidau cerul şi vântul, apoi se uită la abisul de dedesubt,, în care se învârtoşau nori groteşti de praf.
--Să nu mai pierdem vremea, spuse Aralf, privind îngrijorat ferestrele întunecate ale castelului.
--Ce trebuie să facem? Întrebă Julia, căreia nu-i surâdea ideea de-a intra în edificiul labirintic.
--Intrăm înăuntru, spuse Eria, iar tu o să te concentrezi asupra iubitului tău şi o să-l chemi cu glasul, cu mintea, cu toată fiinţa ta, şi dacă e aici, o să-ţi răspundă, chiar dacă lordul Andor l-a făcut să intre în transă. Noi o să te ajutăm şi o să-l aducem la noi, folosindu-ne puterile.
Se apropiară de uşa masivă de sticlă, care dădea într-un coridor învăluit în umbră. Când ajunseră la uşă, aceasta se deschise fără zgomot, iar ei pătrunseră înăuntru.
Ca şi cum ar fi fost acţionate de o mână nevăzută, cele câteva lămpi suspendate de tavan se aprinseră, răspândind o lumină palid-roşiatică asupra pereţilor şi a covorului cu desene ciudate şi groteşti pe care păşiră. Lumina aceea roşiatică şi sumbră făcea ca spaţiul destul de mare al coridorului să pară că se restrânge, iar pereţii înalţi păreau că se prăbuşesc asupra lor.
--Mă sperie locul ăsta, murmură Julia.
--Nu te uita în jur, închide ochii şi concentrează-te asupra lui Marius, spuse Aralf, care în lumina aceea părea palid şi îngrozit.
Julia închise ochii şi se concentră asupra lui Marius, aducându-şi imaginea lui în faţa ochilor minţii, şi adunându-şi toată energia mentală într-un singur strigăt, care spre surprinderea ei, răsună puternic şi lugubru în castelul pustiu. Îndată izbucni ceva care semăna cu un curent de aer ciudat, sau o suflare de vânt. La început Julia crezuse că vântul de afară pătrunsese înăuntru printr-un geam spart, dar mai apoi îşi aminti de cuvintele însoţitorilor ei şi îşi spori concentrarea minţii.
Undeva la stânga lor o uşă se deschise cu zgomot, şi curentul puternic de aer târî către ei un trup inert.
Juliei îi scăpă o exclamaţie şi întinse braţele spre tânărul palid, care părea cufundat într-un somn profund, şi pe care curentul îl depuse la picioarele ei.
--Nu ştiu, parcă a fost prea uşor, spuse Eria Dass meditativ. Nu-mi vine să cred că tatăl meu poate fi păcălit aşa lesne. Dar să nu mai pierdem vremea... Julia, Aralf, luaţi-l în braţe şi hai să ieşim din bârlogul ăsta împuţit.
Julia şi Aralf îl purtară pe Marius pe braţe către uşă, în timp ce Eria Dass mergea înainte.
Ieşiră pe terasă, iar şuierul vântului îi dădu Juliei fiori. Se aşteptase ca vreun gardian monstruos să vină după ei, apărând pe negândite dintr-un cotlon al castelului, sau ca uşa de sticlă prin care intraseră să se închidă singură, dar, spre uşurarea ei, nimic din toate astea nu se întâmplase. Erau afară şi îi mai despărţeau câţiva metri de siguranţa sferei de cristal şi de întoarcerea în Etheria, iar de acolo, în lumea reală, unde Marius şi-ar fi putut recăpăta luciditatea, şi deci, s-ar fi putut vindeca.
Geamătul Eriei, care mergea în faţă, o smulse din visare. Înaintea lor, blocându-le drumul spre sferă, stătea o formă înaltă, îmbrăcată în negru, care părea un înger al abiselor, şi care împrăştia în jurul lui aceeaşi radiaţie malignă ca şi steaua planetei moarte.
--Îmi pare rău că adăpostul meu nu e prea primitor, spuse bărbatul în negru cu un zâmbet abia perceptibil pe buze, dar ar fi fost de-a dreptul lipsit de politeţe să nu vă urez bun-venit, înainte de plecare.
--Andor, murmură Aralf, în privirile căruia se aprinse o licărire de teamă.
--Am zis eu că era prea uşor, spuse Eria Dass, privindu-l cu ură pe bărbatul în negru. Hai, termină cu noi, lord Andor. Sper că o să fiu în stare să-ţi fac cât mai mult rău, dacă tot nici unul dintre noi nu poate muri.
--Se vede că eşti cu adevărat fiica mea, răspunse acesta râzând. Pentru că vă grăbiţi, n-o să vă reţin prea mult, dar câteva explicaţii nu strică. În primul rând, draga mea, ştiam de mai multă vreme că ai obiceiul neobişnuit pentru rasa ta de-a suporta lumina soarelui. Am fost curios şi te-am urmărit discret. Am aflat că eliberai prizonierii pe care ai voştri îi capturau, o faptă lăudabilă, de altfel. Tot pândind, l-am văzut şi pe Aralf, într-o bună zi. După ce a dispărut feciorul Marei Dass, am pus la cale un plan, asta să văd cum o să reacţionezi şi să te cunosc mai bine. Am fost un tată care a neglijat educaţia copilului său, dar voiam să îndrept greşeala asta, după cum vă imaginaţi cu toţii. Am aşteptat să văd dacă Eria o s-o ajute pe femeia de pe Pământ, iar în ziua în care a făcut primul pas, i-am dezvăluit secretul paternităţii ei.
--Aş fi vrut să fiu fiica unui devorator Vaal, mormăi aceasta. Să înţeleg că mi-ai urmărit orice mişcare, iar povestea lui Doren şi pocăinţa lui au fost nişte minciuni. De ce nu i-ai pus să mă închidă şi să mă tortureze, lord Andor, dacă tot ştiai toate astea despre mine?
--Cei din rasa Dass, bieţii de ei, au decăzut fizic, dar mai ales moral şi spiritual, şi metodele lor mă plictisesc. Nu mai au nici un pic de rafinament.
--Asta din cauza ta, spuse Eria Dass scârbită. Şi când mă gândesc că ei te adoră...
--Nu voiam să îţi distrug planeta, reluă Andor, întorcându-se spre Julia care sprijinea forma inertă a lui Marius. Nici pe iubitul tău, de fapt... Te las să-l iei acasă. În câtva timp o să-şi revină, mai ales dacă o să-l îngrijeşti şi o să-l iubeşti...
Râse, iar Julia vru să-l sugrume. Totuşi, dacă nu avea de gând să-i oprească, poate că caracterizarea pe care i-o făcuse fiica lui fusese destul de subiectivă, iar lordul Andor, conducător al rasei Dass, nu era atât de rău pe cât îşi imaginase.
--Dar nu vă mai reţin, spuse iar Andor după o scurtă pauză, cu o tristeţe simulată. Văd că nu vă place planeta asta şi nici persoana mea nu vă inspiră prea multă încredere,... Totuşi, Eria, tu o să mai rămâi puţin... Mă gândeam să mă retrag din fruntea semenilor tăi şi să mă ocup de alte lucruri mai interesante... Ştii la cine mă gândeam să las moştenitor?
Râse iar, cu acel sunet înfiorător, sarcastic şi lipsit de umor.
--Ce vrei să faci, Andor? Întrebă Aralf care începuse să se trezească din paralizia în care-l aruncase apariţia şi vorbele acestuia.
--Nimic altceva decât ceea ce am spus, răspunse bărbatul palid. Numai că înainte de-a îi preda Eriei ştafeta, pentru că o merită cu adevărat, înainte de asta deci, trebuie să mă însoţească într-o vizită, jos, la curţile haosului.
O lumină albastră ţâşni din mâna lui Aralf, care îşi întinse limbile distrugătoare spre faţa palidă de pe care zâmbetul neruşinat nu se ştersese încă.
Fură învăluiţi de beznă, apoi se auzi un ţipăt sfâşietor. Julia închise ochii şi încercă să-l protejeze pe Marius cu trupul ei. Când, după câteva clipe, lumina cenuşiu-roşiatică a amurgului reveni, pe terasa din piatră cenuşie rămăseseră doar ea, Aralf şi Marius. Vântul, care tăcuse ca prin farmec cât timp durase conversaţia cu Andor, începuse să sufle iarăşi, producând acel vaiet sinistru care o neliniştise pe Julia, deîndată ce ieşiseră din sferă. Soarele roşu dispăru printre nori, şi umbrele fură din nou stăpâne în locul acela blestemat.
--Hai să plecăm de aici spuse Aralf cu un glas răguşit, nesigur.
--Unde s-au dus? Întrebă Julia.
--La Curţile Haosului, răspunse Aralf. De acolo nimeni nu se mai întoarce, sau dacă se întoarce, va fi schimbat în rău, sau nebun, sau...
--Poate că ea va supravieţui chinurilor, care, în loc s-o distrugă, o s-o facă mai puternică, spuse Julia nesigur. Poate că va reuşi să-l înfrunte şi să-l învingă pe tatăl ei, şi după asta rasa Dass o să aibă prima conducătoare înţeleaptă şi bună din istoria lor...
--Sper că va fi aşa cum spui, spuse Aralf cu amărăciune.
Se urcară tăcuţi în sfera de cristal, iar Julia îl instală pe Marius pe scaunul din mijloc, iar ea se aşeză pe locul Eriei. Vehiculul se ridică încet, trecu prin pătura de nori şi ieşi din atmosfera densă şi plină de praf a planetei.
Joane
Capitolul Cinci
După trezire
M-am trezit pe la trei după-masa, şi primul lucru pe care l-am auzit a fost sunetul monoton al ploii, care se scurgea de pe streşini pe caldarâm. Am rămas câtva timp întinsă în pat, întrebându-mă cum de adormisem îmbrăcată, şi dacă era duminică după-amiaza şi somnul meu durase câteva clipe, sau era altă după-amiază, la câtva timp distanţă. Abia după aceea, imaginile visului începură să-mi defileze înaintea ochilor. Poate că ceea ce băuse,m era un drog, poate că totul fusese o halucinaţie. Am încercat să reţin cât mai precis imaginea feerică a oraşului de opal, sperând ca amintirea ei să alunge celelalte imagini, dar cum se întâmplă mai tot timpul când e vorba de vise, imaginile negative au mai multă putere decât cele feerice, aşa că mi-am amintit de castelul sumbru, de lordul Andor şi de răpirea Eriei.
M-am ridicat din pat şi am observat că ecranul computerului era luminat slab, şi uitându-mă la data afişată am văzut că era duminică, 24 martie. Asta însemna că dormisem maximum o oră, deci visul nu avea nimic neobişnuit, nu mă scosese afară din timp, proiectându-mă în altă dimensiune, sau dacă o făcuse, cineva avusese grijă să mă întorc în locul şi timpul potrivit.
Am intrat în baie, m-am spălat pe ochi, după care m-am întors în cameră şi i-am telefonat doamnei Mureşan.
--Ce face Marius? Am întrebat. Vreo schimbare?
--Doarme de azi-dimineaţă, răspunse ea, cu o voce obosită. Cât despre schimbări... Nu ştiu de ce mai întrebi, că doar ştii diagnosticul pe care i l-au pus.
--Ştiu, am spus, încercând să alung orice urmă de emoţie.
În fond, ce-mi imaginasem? Că-l salvasem din bârlogul unui demon, călătorind în vis într-o altă dimensiune? Probabil că ajunsesem la fel de nebună ca şi el.
Totuşi, pentru că n-aveam altceva de făcut în acea după-amiază plicticoasă şi pentru că o curiozitate bolnavă amestecată cu o speranţă imposibilă puseseră stăpânire pe mine, m-am decis să mă duc să-l vizitez pe Marius, în ciuda faptului că vederea lui mi-ar fi trezit amintiri şi sentimente dureroase.
Taxiul mă lăsă în ploaia măruntă, în faţa porţii spitalului. Am înaintat pe alee, am intrat în clădirea propriu-zisă şi am înaintat nesigură pe coridorul aproape pustiu. Doi bolnavi apatici stăteau pe una dintre băncile joase. Mă priviră fără interes, după care se întoarseră la conversaţia lor. M-am îndreptat spre camera de gardă, unde o asistentă solidă de vreo patruzeci de ani îmi spuse că Marius Mureşan era în salonul 15.
În salon era o linişte apăsătoare. Unul dintre bolnavi, un bărbat de vreo cincizeci de ani mânca pâine cu salam, altul citea ceva, stând întins în pat, altul meşterea ceva pe telefonul mobil.
Părea un salon de spital obişnuit, asta până când observai privirile goale şi obosite ale pacienţilor şi tristeţea sumbră de pe feţele lor, tristeţe care părea să emane din înseşi zidurile clădirii.
Marius dormea în patul de lângă fereastră, şi în somn surâdea fericit. Surâsul acela mă făcu aproape să plâng, dar m-am stăpânit, gândindu-mă că îndată după trezire, expresia i se va schimba, faţa i se va schimonosi şi se va lansa într-o cuvântare fantasmagorică.
M-am aşezat pe pat, contemplându-l cum dormea, vreme de câteva clipe, apoi, împinsă de dorinţa răutăcioasă de-a şti că aveam dreptate, că după trezirea din somn Marius va fi acelaşi nebun incurabil, că degeaba îmi făcusem eu iluzii, l-am scuturat violent de umăr. Destul cu somnul înşelător şi pacea care păruse să i se aştearnă pe faţă, într-o clipă va începe să urle ca un demon scăpat din iad, şi pe urmă aveam să mă ridic şi să mă întorc acasă, şi niciodată n-aveam să mai pun piciorul în spitalul de psihiatrie...
Marius deschise ochii şi mă privi nedumerit, dar pacea care îl cuprinsese în timpul somnului nu se risipise de pe chipul lui, iar privirea lui era aceea a unui copil speriat care s-a trezit dintr-un coşmar, sau a cuiva născut a doua oară.
Îmi rosti numele adevărat într-o şoaptă răguşită şi mă învălui într-o privire plină de recunoştinţă. Ochii mei începură să lăcrimeze, ca şi cum ar fi avut viaţa lor proprie, în ciuda eforturilor mele de-a mă stăpâni. Dacă ăsta era un vis, aş fi vrut să nu mă trezesc din el niciodată.
--Mă recunoşti? L-am întrebat nesigură. Ştii unde eşti?
--Eram într-un loc ciudat, un fel de castel, spuse el, frecându-se la ochi. Un tip palid... îmi spunea ceva... mă forţa să fac lucruri, după aia te-am visat pe tine...
--Ştii cine eşti? L-am întrebat, aşteptându-mă să aud cele mai groaznice lucruri.
--Cum adică? Sunt Marius, răspunse el cu un început de rânjet sarcastic. Trebuia să am examenul de licenţă... Şi... după aia a apărut tipul ăla şi... acum, unde sunt?
--Eşti în salonul 15, la spitalul de psihiatrie, i-am spus eu, nevenindu-mi să cred că ceea ce trăiam era realitatea şi nu un vis, că, într-un fel neînţeles, se produsese un miracol.
Expresia de pe chipul lui Marius se posomorî pentru câteva clipe, apoi clătină din cap.
--Mă gândeam eu... Fiinţa aia mă punea să spun tot felul de lucruri... La urmă... am făcut câteva chestii ciudate rău de tot... asta până când ai apărut în vis tu şi ceilalţi doi... Oare cât a trecut? Mai am timp să învăţ pentru licenţă?
--Licenţa mai trebuie să aştepte un pic, i-am spus eu. A trecut un an. Acum e martie... Dacă te faci bine într-o lună, ai putea încerca la vară... Deşi eu zic că deja te-ai făcut bine...
Marius clătină iar din cap a neîncredere şi îşi sprijini capul de umărul meu. L-am îmbrăţişat şi am închis ochii. M-am gândit că nu trăiam un vis, că se pot întâmpla miracole şi în realitatea cenuşie a lumii noastre moderne şi le-am mulţumit celor două fiinţe stranii care mă ajutaseră să-l aduc înapoi pe cel care-l iubeam. M-am gândit cu strângere de inimă că Eria Dass, cea care părea să fie un fel de dublu al meu, plătea preţul eliberării lui Marius prin chinuri groaznice, şi m-am rugat, oricât de absurd ar părea, şi chiar dacă acea fiinţă n-ar fi existat decât în imaginaţia mea, ca Eria Dass să poată fi salvată.
M-am gândit apoi că Marius părea să-şi fi revenit şi eu s-o iau razna, dacă ajunsesem să mă gândesc la un personaj din vis în felul acela, dar atunci nimic nu mai conta, realitatea şi imaginaţia se amestecau în capul meu, în timp ce-l îmbrăţişam pe Marius şi îmi doream, asemenea lui Faust, ca clipa aceea să devină eternitate.
Ar trebui să pun capăt poveştii mele, pentru că nu prea mai e mare lucru de spus. Nu sunt Julia Knight, sau mai bine-zis nu ăsta e numele meu, iar povestea reală e diferită de ceea ce am scris, dar nici asta nu are importanţă. Te las, cititorule să te bucuri de iluzia creată şi de finalul fericit.
Departe, în stele, pe orbita unei planete obscure se învârtea un obiect uriaş din sticlă translucidă care semăna cu o clădire sferică. Soarele albastru dispărea încet, pe măsură ce clădirea intra în conul de umbră al planetei. Se lăsa seara, iar Aralf, care era singurul observator al peisajului cosmic se gândea fără emoţie că îl aşteptau ore grele, că ar putea fi prins şi întemniţat, că ar putea fitorturat iarăşi, dar de data aceasta nimeni nu ar mai veni să-l salveze.
Aflase acum câteva zile că Eria Dass se întorsese de la Curţile haosului, iar tatăl ei îi cedase locul de conducător al rasei Dass. Ştia că n-ar fi trebuit să vină, că noua Eria Dass era diferită de ceea ce fusese, dar o voce interioară îl îndemnase să vină şi să ignore riscurile la care se expunea. La început simţise doar recunoştinţă pentru cea care îl eliberase din ghearele Marei şi a celorlalţi, apoi un soi de camaraderie afectuoasă, iar acum, când era prea târziu, ceva mai mult... poate o iubire care se năştea.
Un zgomot în spatele lui îl făcu să tresară, şi, întorcându-şi privirea de la steaua care apunea, văzu că o uşă a sferei se deschisese şi o fiinţă palidă, obosită, cu trăsăturile feţei îmbătrânite parcă, se apropia de el. Eria Dass se schimbase mult, iar Aralf văzu că în această nouă formă semăna mai mult cu tatăl ei. Totuşi, îi întindea mâna. O capcană? Dar venise aici tocmai pentru a fi prins, pentru că se săturase de toate, şi mai ales de semenii săi din Etheria.
--Aralf, exclamă Eria. N-a fost prea înţelept să vii aici, aşa... Puteai avea surprize neplăcute. Ai fi putut încerca mai întâi cristalul.
--Aş fi putut face multe lucruri, spuse acesta, luându-i mâna şi privind-o în ochi.
I se păru că dincolo de oboseală, de durere şi de tainele înfricoşătoare pe care privirea ei părea să le ascundă,mai era ceva, o licărire a vieţii şi a speranţei, pe care cei de la Curţile Haosului nu reuşiseră să le stingă.
--I-am convocat pe conducătorii Etheriei în oraşul de opal, începu el. Le-am spus că ar trebui să pornim războiul împotriva Curţilor şi a tatălui tău în special. N-au vrut... Au spus că, la urma urmelor, eşti fiica lui, şi că pentru o fiinţă Dass nu merită bătaia de cap.
Zâmbi şi îşi plecă privirea.
--Au spus că eşti la fel ca lordul Andor, iar dacă n-ai fost la început, probabil că ai ajuns la fel de rea ca el, după şederea la Curţi. Am vrut să plec din Etheria pentru totdeauna. Laşii. Pentru ei un suflet nu înseamnă nimic, dar pentru mine...
Se opri încurcat. Eria râse, iar în hohotele ei Aralf desluşi ceva din râsul diabolic al lui Andor.
--Aralf, spuse ea, războiul n-ar fi avut nici un rost. Mi-au dat drumul destul de repede... Şi, nu ştiu dacă ţi-ai dat seama, dar cei de la Curţi n-au reuşit să mă supună, chiar dacă şi-au dat silinţa.
Râse iar, cu un râs care îl înfioră pe etherian.
--Totuşi, se pare că îndârjirea mea l-a mulţumit pe tata, aşa că mi-au dat drumul...
--Ce ai de gând să faci acum? Întrebă Aralf.
--Mai întâi, le-am interzis să mai captureze visători... Pe urmă, aş vrea să îi fac să se obişnuiască iar cu lumina soarelui, şi după asta, în viitorul mai îndepărtat, vreau pace cu Etheria... Şi vreau să ridic rasa asta la starea ei dintâi.
Aralf zâmbi. Până la urmă nu făcuse o greşeală venind aici. După o scurtă ezitare, o întrebă dacă se împăcase cu Doren.
--O, l-am iertat pentru minciunile lui, spuse Eria zâmbind cu subînţeles, nu le-am făcut nimic nici lui, nici maică-sii, dar i-am trimis într-o altă colonie, să nu le mai văd mutrele.
--Acum că ai putere, spuse Aralf, şi nu mai trebuie să te ascunzi, cred că n-o să ai nimic împotrivă să rămân cu tine câtva timp.
--Nu, răspunse Eria Dass, privindu-l complice, dar nu vrei să te întorci în Etheria?
--Nu acum, dar când o să mă întorc, aş vrea să n-o fac singur.
După trezire
M-am trezit pe la trei după-masa, şi primul lucru pe care l-am auzit a fost sunetul monoton al ploii, care se scurgea de pe streşini pe caldarâm. Am rămas câtva timp întinsă în pat, întrebându-mă cum de adormisem îmbrăcată, şi dacă era duminică după-amiaza şi somnul meu durase câteva clipe, sau era altă după-amiază, la câtva timp distanţă. Abia după aceea, imaginile visului începură să-mi defileze înaintea ochilor. Poate că ceea ce băuse,m era un drog, poate că totul fusese o halucinaţie. Am încercat să reţin cât mai precis imaginea feerică a oraşului de opal, sperând ca amintirea ei să alunge celelalte imagini, dar cum se întâmplă mai tot timpul când e vorba de vise, imaginile negative au mai multă putere decât cele feerice, aşa că mi-am amintit de castelul sumbru, de lordul Andor şi de răpirea Eriei.
M-am ridicat din pat şi am observat că ecranul computerului era luminat slab, şi uitându-mă la data afişată am văzut că era duminică, 24 martie. Asta însemna că dormisem maximum o oră, deci visul nu avea nimic neobişnuit, nu mă scosese afară din timp, proiectându-mă în altă dimensiune, sau dacă o făcuse, cineva avusese grijă să mă întorc în locul şi timpul potrivit.
Am intrat în baie, m-am spălat pe ochi, după care m-am întors în cameră şi i-am telefonat doamnei Mureşan.
--Ce face Marius? Am întrebat. Vreo schimbare?
--Doarme de azi-dimineaţă, răspunse ea, cu o voce obosită. Cât despre schimbări... Nu ştiu de ce mai întrebi, că doar ştii diagnosticul pe care i l-au pus.
--Ştiu, am spus, încercând să alung orice urmă de emoţie.
În fond, ce-mi imaginasem? Că-l salvasem din bârlogul unui demon, călătorind în vis într-o altă dimensiune? Probabil că ajunsesem la fel de nebună ca şi el.
Totuşi, pentru că n-aveam altceva de făcut în acea după-amiază plicticoasă şi pentru că o curiozitate bolnavă amestecată cu o speranţă imposibilă puseseră stăpânire pe mine, m-am decis să mă duc să-l vizitez pe Marius, în ciuda faptului că vederea lui mi-ar fi trezit amintiri şi sentimente dureroase.
Taxiul mă lăsă în ploaia măruntă, în faţa porţii spitalului. Am înaintat pe alee, am intrat în clădirea propriu-zisă şi am înaintat nesigură pe coridorul aproape pustiu. Doi bolnavi apatici stăteau pe una dintre băncile joase. Mă priviră fără interes, după care se întoarseră la conversaţia lor. M-am îndreptat spre camera de gardă, unde o asistentă solidă de vreo patruzeci de ani îmi spuse că Marius Mureşan era în salonul 15.
În salon era o linişte apăsătoare. Unul dintre bolnavi, un bărbat de vreo cincizeci de ani mânca pâine cu salam, altul citea ceva, stând întins în pat, altul meşterea ceva pe telefonul mobil.
Părea un salon de spital obişnuit, asta până când observai privirile goale şi obosite ale pacienţilor şi tristeţea sumbră de pe feţele lor, tristeţe care părea să emane din înseşi zidurile clădirii.
Marius dormea în patul de lângă fereastră, şi în somn surâdea fericit. Surâsul acela mă făcu aproape să plâng, dar m-am stăpânit, gândindu-mă că îndată după trezire, expresia i se va schimba, faţa i se va schimonosi şi se va lansa într-o cuvântare fantasmagorică.
M-am aşezat pe pat, contemplându-l cum dormea, vreme de câteva clipe, apoi, împinsă de dorinţa răutăcioasă de-a şti că aveam dreptate, că după trezirea din somn Marius va fi acelaşi nebun incurabil, că degeaba îmi făcusem eu iluzii, l-am scuturat violent de umăr. Destul cu somnul înşelător şi pacea care păruse să i se aştearnă pe faţă, într-o clipă va începe să urle ca un demon scăpat din iad, şi pe urmă aveam să mă ridic şi să mă întorc acasă, şi niciodată n-aveam să mai pun piciorul în spitalul de psihiatrie...
Marius deschise ochii şi mă privi nedumerit, dar pacea care îl cuprinsese în timpul somnului nu se risipise de pe chipul lui, iar privirea lui era aceea a unui copil speriat care s-a trezit dintr-un coşmar, sau a cuiva născut a doua oară.
Îmi rosti numele adevărat într-o şoaptă răguşită şi mă învălui într-o privire plină de recunoştinţă. Ochii mei începură să lăcrimeze, ca şi cum ar fi avut viaţa lor proprie, în ciuda eforturilor mele de-a mă stăpâni. Dacă ăsta era un vis, aş fi vrut să nu mă trezesc din el niciodată.
--Mă recunoşti? L-am întrebat nesigură. Ştii unde eşti?
--Eram într-un loc ciudat, un fel de castel, spuse el, frecându-se la ochi. Un tip palid... îmi spunea ceva... mă forţa să fac lucruri, după aia te-am visat pe tine...
--Ştii cine eşti? L-am întrebat, aşteptându-mă să aud cele mai groaznice lucruri.
--Cum adică? Sunt Marius, răspunse el cu un început de rânjet sarcastic. Trebuia să am examenul de licenţă... Şi... după aia a apărut tipul ăla şi... acum, unde sunt?
--Eşti în salonul 15, la spitalul de psihiatrie, i-am spus eu, nevenindu-mi să cred că ceea ce trăiam era realitatea şi nu un vis, că, într-un fel neînţeles, se produsese un miracol.
Expresia de pe chipul lui Marius se posomorî pentru câteva clipe, apoi clătină din cap.
--Mă gândeam eu... Fiinţa aia mă punea să spun tot felul de lucruri... La urmă... am făcut câteva chestii ciudate rău de tot... asta până când ai apărut în vis tu şi ceilalţi doi... Oare cât a trecut? Mai am timp să învăţ pentru licenţă?
--Licenţa mai trebuie să aştepte un pic, i-am spus eu. A trecut un an. Acum e martie... Dacă te faci bine într-o lună, ai putea încerca la vară... Deşi eu zic că deja te-ai făcut bine...
Marius clătină iar din cap a neîncredere şi îşi sprijini capul de umărul meu. L-am îmbrăţişat şi am închis ochii. M-am gândit că nu trăiam un vis, că se pot întâmpla miracole şi în realitatea cenuşie a lumii noastre moderne şi le-am mulţumit celor două fiinţe stranii care mă ajutaseră să-l aduc înapoi pe cel care-l iubeam. M-am gândit cu strângere de inimă că Eria Dass, cea care părea să fie un fel de dublu al meu, plătea preţul eliberării lui Marius prin chinuri groaznice, şi m-am rugat, oricât de absurd ar părea, şi chiar dacă acea fiinţă n-ar fi existat decât în imaginaţia mea, ca Eria Dass să poată fi salvată.
M-am gândit apoi că Marius părea să-şi fi revenit şi eu s-o iau razna, dacă ajunsesem să mă gândesc la un personaj din vis în felul acela, dar atunci nimic nu mai conta, realitatea şi imaginaţia se amestecau în capul meu, în timp ce-l îmbrăţişam pe Marius şi îmi doream, asemenea lui Faust, ca clipa aceea să devină eternitate.
Ar trebui să pun capăt poveştii mele, pentru că nu prea mai e mare lucru de spus. Nu sunt Julia Knight, sau mai bine-zis nu ăsta e numele meu, iar povestea reală e diferită de ceea ce am scris, dar nici asta nu are importanţă. Te las, cititorule să te bucuri de iluzia creată şi de finalul fericit.
Departe, în stele, pe orbita unei planete obscure se învârtea un obiect uriaş din sticlă translucidă care semăna cu o clădire sferică. Soarele albastru dispărea încet, pe măsură ce clădirea intra în conul de umbră al planetei. Se lăsa seara, iar Aralf, care era singurul observator al peisajului cosmic se gândea fără emoţie că îl aşteptau ore grele, că ar putea fi prins şi întemniţat, că ar putea fitorturat iarăşi, dar de data aceasta nimeni nu ar mai veni să-l salveze.
Aflase acum câteva zile că Eria Dass se întorsese de la Curţile haosului, iar tatăl ei îi cedase locul de conducător al rasei Dass. Ştia că n-ar fi trebuit să vină, că noua Eria Dass era diferită de ceea ce fusese, dar o voce interioară îl îndemnase să vină şi să ignore riscurile la care se expunea. La început simţise doar recunoştinţă pentru cea care îl eliberase din ghearele Marei şi a celorlalţi, apoi un soi de camaraderie afectuoasă, iar acum, când era prea târziu, ceva mai mult... poate o iubire care se năştea.
Un zgomot în spatele lui îl făcu să tresară, şi, întorcându-şi privirea de la steaua care apunea, văzu că o uşă a sferei se deschisese şi o fiinţă palidă, obosită, cu trăsăturile feţei îmbătrânite parcă, se apropia de el. Eria Dass se schimbase mult, iar Aralf văzu că în această nouă formă semăna mai mult cu tatăl ei. Totuşi, îi întindea mâna. O capcană? Dar venise aici tocmai pentru a fi prins, pentru că se săturase de toate, şi mai ales de semenii săi din Etheria.
--Aralf, exclamă Eria. N-a fost prea înţelept să vii aici, aşa... Puteai avea surprize neplăcute. Ai fi putut încerca mai întâi cristalul.
--Aş fi putut face multe lucruri, spuse acesta, luându-i mâna şi privind-o în ochi.
I se păru că dincolo de oboseală, de durere şi de tainele înfricoşătoare pe care privirea ei părea să le ascundă,mai era ceva, o licărire a vieţii şi a speranţei, pe care cei de la Curţile Haosului nu reuşiseră să le stingă.
--I-am convocat pe conducătorii Etheriei în oraşul de opal, începu el. Le-am spus că ar trebui să pornim războiul împotriva Curţilor şi a tatălui tău în special. N-au vrut... Au spus că, la urma urmelor, eşti fiica lui, şi că pentru o fiinţă Dass nu merită bătaia de cap.
Zâmbi şi îşi plecă privirea.
--Au spus că eşti la fel ca lordul Andor, iar dacă n-ai fost la început, probabil că ai ajuns la fel de rea ca el, după şederea la Curţi. Am vrut să plec din Etheria pentru totdeauna. Laşii. Pentru ei un suflet nu înseamnă nimic, dar pentru mine...
Se opri încurcat. Eria râse, iar în hohotele ei Aralf desluşi ceva din râsul diabolic al lui Andor.
--Aralf, spuse ea, războiul n-ar fi avut nici un rost. Mi-au dat drumul destul de repede... Şi, nu ştiu dacă ţi-ai dat seama, dar cei de la Curţi n-au reuşit să mă supună, chiar dacă şi-au dat silinţa.
Râse iar, cu un râs care îl înfioră pe etherian.
--Totuşi, se pare că îndârjirea mea l-a mulţumit pe tata, aşa că mi-au dat drumul...
--Ce ai de gând să faci acum? Întrebă Aralf.
--Mai întâi, le-am interzis să mai captureze visători... Pe urmă, aş vrea să îi fac să se obişnuiască iar cu lumina soarelui, şi după asta, în viitorul mai îndepărtat, vreau pace cu Etheria... Şi vreau să ridic rasa asta la starea ei dintâi.
Aralf zâmbi. Până la urmă nu făcuse o greşeală venind aici. După o scurtă ezitare, o întrebă dacă se împăcase cu Doren.
--O, l-am iertat pentru minciunile lui, spuse Eria zâmbind cu subînţeles, nu le-am făcut nimic nici lui, nici maică-sii, dar i-am trimis într-o altă colonie, să nu le mai văd mutrele.
--Acum că ai putere, spuse Aralf, şi nu mai trebuie să te ascunzi, cred că n-o să ai nimic împotrivă să rămân cu tine câtva timp.
--Nu, răspunse Eria Dass, privindu-l complice, dar nu vrei să te întorci în Etheria?
--Nu acum, dar când o să mă întorc, aş vrea să n-o fac singur.
Joane
-
- Maior
- Mesaje: 728
- Membru din: 28 Mar 2008, 10:20
- Localitate: Buzau
Sincere felicitari pentru nuvela! Am citit-o repede, fara sa ma opresc. Curiozitatea era prea mare pentru a-mi permite sa ma opresc pentru meditare, si intuitie. Este ceva senzational, simplu dar si complex in acelasi timp. Ai un dar deosebit de a stabili legaturi cu cititorii, de a face totul superb. O lume atat de bine alcatuita, cu o atat de mare ingeniozitate, este greu de creat, ea fiind rodul unei imaginatii de invidiat. La inceput, sincer nu am avut o impresie prea placuta, citind prezentarea. Insa de la primul capitol am fost fascinat de tot ceea ce va urma. Iti multumesc mult pentru timpul atat de pretios trecut cu citirea Nuvelei. Asteptam cu totii o noua compozitie! As dori, cu acordul tau desigur, sa postez aceasta nuvela si prin alte locuri. Te felicit nespus inca odata! ! ! !
Salut Emanuel, si ceilalti.
In primul rand, nu stiu daca ar fi bine sa o publici si in alte forumuri, asta pentru ca am publicat o carte deja, in care apare si nuvela asta. Daca vrei sa ma ajuti, totusi, ai putea publica un anunt care sa cuprinda o prezentare a cartii, un fragment din prefata pe care o sa ti-l trimit, si sa dai adresa de unde se poate cumpara.
Si, ca tot am ajuns aici, vreau sa va spun la toti cei care va intereseaza genul asta de literatura ca, nuvela respectiva face parte din primul meu volum de proza, Dincolo de umbra, care a aparut de curand, dar inca nu a fost lansat. Ca veni vorba de lansare, pe cei din Cluj care vreti sa veniti va astept cu mare placere, si o sa va anunt aici si pe alte cai cand va fi. Pentru cei din afara Clujului, daca ati vrea sa cumparati,
adresa de unde puteti sa comandati cartea este
edituralimes@yahoo.com sau idul meu de messenger ioana_albu81 sau skype ioanaalbu81 sau sa imi trimiteti un mail la ioana_albu2000@yahoo.co.uk.
Ok, cam asta ar fi. Daca doriti, o sa pun un fragment din prefata si aici.
Mersi mult,
In primul rand, nu stiu daca ar fi bine sa o publici si in alte forumuri, asta pentru ca am publicat o carte deja, in care apare si nuvela asta. Daca vrei sa ma ajuti, totusi, ai putea publica un anunt care sa cuprinda o prezentare a cartii, un fragment din prefata pe care o sa ti-l trimit, si sa dai adresa de unde se poate cumpara.
Si, ca tot am ajuns aici, vreau sa va spun la toti cei care va intereseaza genul asta de literatura ca, nuvela respectiva face parte din primul meu volum de proza, Dincolo de umbra, care a aparut de curand, dar inca nu a fost lansat. Ca veni vorba de lansare, pe cei din Cluj care vreti sa veniti va astept cu mare placere, si o sa va anunt aici si pe alte cai cand va fi. Pentru cei din afara Clujului, daca ati vrea sa cumparati,
adresa de unde puteti sa comandati cartea este
edituralimes@yahoo.com sau idul meu de messenger ioana_albu81 sau skype ioanaalbu81 sau sa imi trimiteti un mail la ioana_albu2000@yahoo.co.uk.
Ok, cam asta ar fi. Daca doriti, o sa pun un fragment din prefata si aici.
Mersi mult,
Joane
-
- Maior
- Mesaje: 728
- Membru din: 28 Mar 2008, 10:20
- Localitate: Buzau
-
- General de corp de armata
- Mesaje: 6070
- Membru din: 15 Oct 2007, 12:29
- Localitate: Cluj-Napoca
Am citit şi eu în sfârşit Sora Geamănă şi mi-a plăcut, nu am veleităţi de critic literar şi nu pot să spun altceva decât că mi-a plăcut foarte mult şi rămân la părerea pe care v-am spus-o la lansarea de carte, un audioboock cu vocea autoarei ar fi ceva deosebit şi cred că şi uşor de realizat cu posibilităţile tehnice actuale, vă rog să vă mai gîndiţi la acest lucru. Mi-ar face plăcere să pot citi şi celelalte povestiri cuprinse în volum.Ghiţă Potra.
Rezolvaţi online sute de şarade
Puteţi încerca şi Pontes Şarade, o aplicaţie pentru Android cu toate şaradele de pe acest forum
Puteţi încerca şi Pontes Şarade, o aplicaţie pentru Android cu toate şaradele de pe acest forum