Forumul organizatiei Pontes - www.pontes.ro

Într-un fel sau altul, acest subiect a mai fost abordat pe forum de către Ştefan Ilioaica şi Ovidiu Tuduruţă. Eu aş vrea să discutăm, concret şi cu exemple, modul în care resimţim prejudecăţile văzătorilor despre noi şi invers şi să găsim soluţii pentru a le diminua. Deschid eu lista cu câteva astfel de exemple şi vă rog să o continuaţi:

Prejudecăţile văzătorilor despre nevăzători
1. Cred că cea mai frecventă prejudecată este „Săracu, nu vede, nu poate face nimic!” Această prejudecată este cauzată de faptul că deficienţii de vedere au nevoie de însoţitor sau de ajutorul altor persoane atunci cânde se află în spaţii sau situaţii noi.Evenimente precum Cina pe Întuneric sau prezentările în care văzătorii se pun în pielea nevăzătorului diminuează sau chiar înlătură această prejudecată.

2. „La orbii ăştia statul le dă atâţia bani, ce le mai trebuie! Şi noi muncim atâta pentru ei!” Această idee mi-a ajuns la urechi în diverse situaţii. Mai dură a fost situaţia când, într-un parc fiind, un cadru medical oftalmolog o discuta în preajma mea; nu ştiu cât voit sau cât pur întâmplător. Acesta e efectul invers al sistemului de protecţie socială. Eu i-am spus acelei persoane „Du-te până acasă legat la ochi! Poate aşa ai să înţelegi de ce orbii primesc atâţia bani!” E posibil ca această idee să fie chiar un impediment pentru angajarea nevăzătorilor. Cei ce adoptă această concepţie, au în vedere doar satisfacerea nevoilor biologice şi nu sunt conştienţi de avantajele şi valoarea vederii,

3. „Aş vrea să-i ajut, dar nu ştiu cum!” Şi stau şi urmăresc ce face şi unde vrea să ajungă persoana cu handicap. Cine procedează astfel, nu doreşte într-adevăr să ajute, căci cei ce vor să ajute întreabă: „cum te pot ajuta?”

4. „Doamne fereşte!... Nu vede!” Aceste persoane au o teamă de a nu ajunge ele în situaţia persoanei cu dizabilităţi, de aceea încercările lor de ajutor pot fi, uneori, exagerate.

Prejudecăţile nevăzătorilor despre văzători.
Acestea le-am întâlnit la persoane mai în vârstă şi, rare ori, la tineri.
1. „Oamenii sunt răi şi profită de nevăzători.” Această prejudecată a apărut în urma experienţelor negative cu care s-au confruntat: au fost înşelaţi la cântar, la rest etc. Cine înşeală un nevăzător înşeală pe oricine altcineva. Mi s-a întâmplat să primesc rest mai mic decât trebuia, sau chiar mai mare; când restul a fost mai mare, l-am restituit şi vânzătorii mi-au fost recunoscători; când restul a fost mai mic şi-au cerut scuze şi mi-au dat restul corect. Deci, aici nu putea fi vorba de dorinţa de a mă înşela, căci oricui i se întâmplă să mai greşească. Au fost situaţii când am venit din piaţă cu o cantitate mai mică decât cea dorită. Când vânzătorul respectiv m-a invitat să cumpăr de la el, i-am spus: „Nu că m-aţi păcălit la cântar.”

2. „Nevăzătorii nu au încredere în necunoscuţi.” E firesc să ne luăm măsuri de precauţie, dar să nu exagerăm cu ele, căci asta accentuează izolarea noastră. De exemplu: un domn împreună cu fiul llui s-a prezentat la o filială ANR spunându-le că vor să ajute o dată pe săptămână timp de două-trei ore nevăzătorii fie la cumpărături, fie să le citească ceva sau cum au ei nevoie. Răspunsul primit a fost că într-adevăr nevăzătorii au nevoie de ajutor, dar ei nu au încredere în străini. Pe aceşti domni i-am întâlnit făcând voluntariat în altă parte.

3. „Ei nu vor să ne ajute!” Cred că această idee a apărut, în general, tot înurma experienţelor neplăcute de la cumpărături. Dacă dorim ajutorul unui văzător, ar trebui să-i spunem şi cum să ne ajute. Mi s-a întâmplat de multe ori să intru într-un magazin, să întreb de un anumit produs, iar răspunsul primit a fost: „N-avem decât ce se vede!” I-ar explicat că am probleme de vedere, aşa că „ce se vede” nu-i răspunsul potrivit ca să-i cumpăr marfa. De cele mai multe ori persoanele şi-au cerut scuze, dar mai erau şi situaţii în care vânzătoarea avea atitudine ostilă. Atunci îi spuneam că îi voi întreba şefii dacă ei au pregătit-o să aibă o astfel de atitudine faţă de clienţi.

Mi-ar face plăcere să vă povestiţi şi voi experienţele despre cum resimţiţi prejudecăţile celor din jur asupra voastră şi cum le faceţi faţă ca să învăţăm unii de la alţii.

Eu cred ca unul dintre motivele prejudecatii ca orbii nu pot face nimic este faptul ca noi nu ii putem privi in ochi pe vazatori, iar vazatorii cand isi vorbesc intotdeauna se privesc in ochi.
Chiar daca esti orb si privesti spre capul celui cu care vorbesti, nu il poti privi direct in ochi, si atunci pare ca ai ceva problema ca vorbesti dar nu te uiti la el, ba culmea parca incerci sa iti fixezi privirea catre el dar de fapt te uiti exact pe langa. Asta ar putea da impresia ca orbul mai are si alte probleme, vazute ca fiind de ordin psihic, si atunci ceilalti evita sa vorbeasca direct cu el si prefera sa discute cu insotitorul.
Daca ar exista psihologi buni care sa poata studia aceasta problema, s-ar putea gasi probabil diverse trucuri de cum sa privesti si cum sa vorbesti pentru a diminua acest dezavantaj.

In scoala generala aveam o profesoara care avea un defect la un ochi, si cu un ochi privea catre noi, iar cu celalalt spre fereastra. Pe noi ne distra chestia asta, fiindca uneori parea ca se uita in alta parte si vorbea totusi cu un coleg la care parea ca nu se uita direct. Iar acela era un caz in care persoana vedea altfel OK.
Nu stiu cum insa, nu imi mai aduc aminte de unde a aparut idea, dar la un moment dat stiu ca unii colegi considerau ca acea profesoara are ceva probleme psihice, desi ea era cat se poate de OK.
Nu stiu care o fi asocierea cu handicapul mental, dar probabil ca e vazut ca ceva evident anomal, dar pe care oamenii nu il pot defini clar cum este cazul unui picior sau maini rupte si atunci il asociaza probabil cu handicapul psihic, care nu poate nici el sa fie vazut... cine stie.
Eu nu sunt specialist, de aceea spun ca un psiholog cu adevarat bun poate ar putea studia aceasta problema, fiindca este intr-adevar una importanta pentru orbi.

Nu cred ca problema este legata de faptul ca orbul are nevoie de insotitor, fiindca mie mi s-a intamplat si cand stateam la birou, cu un nou coleg care a venit la mine in birou. Saracul era speriat ca trebuie sa vorbeasca cu un orb inca de la inceput.
S-a asezat pe scaun si a inceput o introducere cat mai detaliata a ce ma ruga el sa fac (niste modificari extrem de simple pe o pagina web), dar intre timp a sunat telefonul, asa ca mi-am cerut scuze si am raspuns.
In timp ce vorbeam la telefon, el a inceput sa discute in soapta cu colega mea de birou, care dupa ce a plecat a umflat-o rasul si mi-a spus ca a intrebat-o ce crede, daca imi explica el asa verbal, eu pot oare sa inteleg ce trebuie sa fac?
Ma rog, l-am linistit ca o sa fac acea modificare si ca nu trebuie sa imi explice cum arata acea pagina fiindca eu am facut intreg site-ul si stiu ce contine.
Iar acel coleg este un tip super, foarte extrovertit si sociabil, deci acest dezavantaj al orbilor nu depinde de cat de inchis sau deschisa este persoana cu care comunicam.
Ulterior am ajuns sa comunicam mai bine, si acum nu mai are nici un fel de probleme cand trebuie sa imi spuna ceva.
Este deci bine ca vazatorii sa comunice cat mai mult cu orbii pentru a se obisnui si da seama ca si orbii sunt la fel de normali, atat doar ca nu vad.
Si sa invete ca orbii nu au nici nu stiu ce simturi ca prin filme, nici un auz science fiction, nici nu stiu ce calitati aiuristice cum vor sa promoveze chiar unii orbi, fiindca si acestea vor fi considerate tot lucruri care ne diferentiaza si care nu ne ajuta.
Daca vine discutia vazatorii ar trebui sa stie doar ca orbii isi exerseaza pur si simplu unele simturi ca auzul, si nu de buna voie, ci fiindca pur si simplu trebuie sa se foloseasca de ce au, dar ca de auzit nu aud mai bine decat vazatorii.

Despre faptul ca orbilor le da statul bani sunt interesate in special persoanele cu venituri nu prea mari. Nu stiu daca chiar acele persoane au vreun amestec in faptul ca orbii nu isi gasesc de lucru, desi daca sunt multe astfel de persoane s-ar putea sa ajute la sustinerea imaginii negative pe care o au orbii.
In special pentru un doctor oftalmolog... sa nu uitam ca noi suntem doar material de lucru. Un doctor oftalmolog are de a face doar cu orbi si iar orbi, asa ca devine cam imun la problemele aditionale pe care le au orbii.
Dar cam asta se intampla cam la toti doctorii, fiindca daca nu ar fi asa, daca nu ar putea sa treaca peste toate acele probleme, atunci pur si simplu nu ar rezista in meseria de doctor, fiindca ar ajunge atat de stresati si ar trebui sa se gandeasca doar cate probleme au toti pacientii lor.

Insa asa este, dat fiind nivelul de cultura al romanilor (sa nu uitam ca in Romania piata de carte este de 3 ori mai redusa decat in Ungaria) si nivelul de trai (undeva pe ultimul sau penultimul loc in UE), conform teoriei lui Maslow romanii se gandesc in primul rand la nevoile de baza si asigurarea unei locuinte, dar nu multi ajung sa treaca peste aceste niveluri si sa aiba si alte nevoi si deci sa se gandeasca ca si altii le-ar putea avea.
Si atunci este normal dezinteresul pentru problemele altora, fie ei handicapati, someri sau alte categorii dezavantajate.
Problema asta nu se poate rezolva decat atunci cand si in Romania nivelul de trai va fi mai mare decat in alte tari europene, dar asta nu se va intampla prea curand.

Ba, unii mai si ajuta, dar nu intotdeauna intr-un mod potrivit.
Mi s-a intamplat de multe ori ca atunci cand cobor din autobuz sa ma ajute cineva sprijinandu-ma, sau mai bine zis ridicandu-ma de antebrat in sus, de parca altfel m-as fi prabusit.
In astfel de conditii nu prea exista timp si loc pentru explicatii, asa ca doar am multumit pentru ajutor, desi nu prea era nevoie. Macar intentia a fost buna.

Ba am primit si ajutoare banesc. In timp ce o asteptam afara pe mama care a intrat intr-un magazin alimentar, cineva mi-a pus mana pe brat, si mi-a strecurat rapid o bancnota in buzunar si a plecat.
Abia dupa cateva secunde am descoperit cadoul facut, dar nu mai aveam cu cine sa discut....
Si culmea ca nu prea aratam a cersetor chiar daca asteptam al intrarea in magazin, fiindca eram imbracat in palton, costum, cravata... asa ca aveti grija daca trebuie sa asteptati langa magazine.

Mda, nu prea imi plac persoanele de la punctul 4, care se uita la orbi ca la niste stafii, si care se simt ingrozite de orbi, insa as putea spune ca si eu am fost oarecum la fel cand eram mic si vedeam.
La scoala generala eram obligati intr-o anumita perioada sa aducem benevol maculatura, iar unul dintre colegi a adus niste tomuri cu hartie Braille scrisa.
A fost prima data cand am vazut cum arata hartia Braille si am aflat ca de pe acea hartie citesc orbii. Desi nu am spus nimanui nimic atunci, stiu ca parca imi era nu stiu de ce groaza de acea hartie ciudata, ingalbenita. Cred ca si culoarea a avut o importanta, fiindca si aceea era diferita. Probabil ca daca ar fi fost tot alba nu imi crea o asemenea groaza.
Deci nu am intalnit orbi, ci doar hartia citita de ei, si mi-a provocat nu stiu de ce acea groaza inexplicabila.
Imi este oarecum inexplicabila acum fiindca nu mai tin minte contextul, insa probabil ca copil fiind, am acumulat diverse informatii despre existenta orbilor, transmise de catre vazatori adulti, si probabil ca nici atunci nu se spuneau lucruri prea hazlii despre orbi, ci se prezenta orbirea ca ce poate fi mai rau pe lume, ceva groaznic...

Apropos de prejudecatile orbilor, la fel cum le-am aratat pe cele de mai sus, as putea spune ca nici acestea nu sunt intotdeauna prejudecati.
Eu cred ca oamenii nu sunt rai, fiindca nu exista rau si bine, ci un lucru sau fapta sunt bune sau rele in functie de interesele celor care le judeca.
Oamenii nu profita de nevazatori, ci profita de ceea ce pot profita, in functie de cat sunt de... profitori. Iar daca si de nevazatori pot profita, atunci profita si de ei.
Problema noastra este ca ne-am obisnuit sa fim protejati, de stat, de familie, de prieteni, iar cand intalnim alte persoane care nu au astfel de griji, ni se pare ca au ceva cu noi in special.
Daca o firma dezavantajeaza un orb in mod evident, nu o face fiindca acea persoana este oarba, ci fiindca stie ca acea persoana are sanse mai mici sa isi gaseasca altceva de lucru, fiindca se gandeste ca de fapt acea persoane nici nu merita fiindca nu poate face la fel de multe lucruri ca ceilalti colegi, si probabil ar face la fel si cu alti handicapati.
Dar bineinteles, exista si cazuri in care este evident dupa cum ai aratat, ca nu toate firmele se foloseste de acest dezavantaj concurential pe care il au orbii.

Domnisoara, nu vedeti? Va invit pe la mine acasa.
Aa, nu trebuie sa exagerati cu precautia, fiindca asta exagereaza izolarea dumneavoastra.

IonPop, ca de obicei, ai mai atins încă o coardă sensibilă mai ales pentru noi, şi anume „comunicarea din priviri”. Într-adevăr, absenţa ei ne accentuează enorm situaţia de persoană cu handicap. Din câte-mi amintesc, specialiştii în comunicare consideră că doar 7% din informaţie este transmisă verbal; 55% din informaţie este transmisă non-verbal (mimică, gesturi, poziţia corpului, expresia feţei); iar paraverbal 38% (tonul vocii, inflexiunile vocii, interjecţii); Deci, practic nevăzătorii pot folosi doar 45% din procesul de comunicare.

Asocierea problemelor de vedere cu deficienţele psihice este cauzată de ceea ce oftalmologii numesc „vicii de refracţie” – cum este strabismul (uitatul conci sau chiorâş, cu un ochi într-o parte şi cu celălalt în alta); apoi mai e nistagmusul orizontal sau vertical (îi fug ochii), miopie, hipermetropie, astigmatism; astigmatismul împiedică sesizarea detaliilor şi chiar turteşte cumva imaginea. Cei ce suferă de anumite afecţiuni psihice, chiar şi beţivii şi cei drogaţi, privesc în gol sau au o privire fixă. Deci, dacă deficientul de vedere încearcă să privească pe cineva, cel privit se poate simţi disconfortabil din cauza privirii fixe sau a „privirii în gol”.

Acolo unde aceste vicii de refracţie sunt uşoare, în general se corectează cu ajutorul ochelarilor. Dar acolo unde problemele sunt grave, mă întreb ce poate face psihologul, psihopedagogul? Cred că aceşti specialişti au nevoie şi de colaborarea cu un oftalmolog pentru educaţie vizuală sau corectarea deficienţelor de vedere. Ştiu că în şcolile pentru deficienţii de vedere se făcea cândva ceva de genul ăsta, dar beneficiau de ea un număr foarte redus de copii şi aleşi nu ştiu pe ce fel de criterii.

Nu ma refeream la solutionarea medicala a problemelor pe care le au cei cu probleme mari de vedere de catre un psiholog, fiindca nu e treaba lui, ci a oftalmologului in cazul in care se mai poate face ceva.
Ma refeream la posibilitatea invatarii celor care nu vad, chiar deloc, cum ar fi cel mai bine sa comunice cu cei care vad.
Adica este bine sa incerce sa ii priveasca in ochi, chiar daca se uita fix pe langa?
Sau mai bine sa priveasca in mod evident in alta parte in timp ce vorbeste cu vazatorul? Asa ca si cum nici nu l-ar baga in seama.
Sau este bine sa stea cu ochii in pamant?
Sau sa arunce o privire rapida fix catre cel cu care vorbeste ca sa dea impresia ca e clar ca cu el discuta, dar apoi sa priveasca cand spre el cand in alta parte? Fiindca nici vazatorii cand discuta nu stau tot timpul privindu-se ochi in ochi.


Exista tot felul de reguli de comportament si buna cuviinta despre care s-au scris si carti, unele mai proaste, altele mai putin proaste, dar nu stiu daca exista vreuna in care sa se discute cum trebuie sa se comporte si orbii cu ceilalti dar si ceilalti cu orbii, sau cu handicapatii in general.
Cred ca aceasta omisiune nu este neaparat din rea vointa, ci pur si simplu pentru ca nu si-a pus nimeni aceasta problema.
Cred ca ar fi insa extraordinar daca printre alte reguli si reguli, unii ar fi putut citi nu doar cum sa te comporti cu o femeie, sau cu un batran, cam acestea fiind singurele categorii defavorizate despre care se discuta prin acele carti, ci si cu un orb, un handicapat locomotor etc.
Si de asemenea nu ar fi fost rau sa spuna si cum este bine sa se comporte si sa comunice si handicapatii cu ceilalti.

Doar ca... nu stiu daca stie cineva cum.
De aceea cred ca ar fi foarte bine daca cineva competent ar studia problema.

Sa ne asteptam la asemenea implicare din partea lor fara handicap ar fi cam inutil. Majoritatea sunt interesati mai mult sa dezbata problema discriminarii femeilor, fiindca mame au toti, sotii si surori foarte multi, pe cand nevoi de comunicare cu handicapati au foarte putini, asa ca dezinteresul majoritatii este de inteles.

Părerea mea este că rezultatele cele mai bune, indiferent de domeniu. se opţin atunci când există o colaborare interdisciplpinară - în cazul de faţă consider necesară colaborarea psihologului sau psihopedagogului cu oftalmologul. Căci psihologul are nevoie să înţeleagă specificul diagnosticului, astfel va putea folosi orice resursă de vedere pe care deficientul de vedere o are. Căci oricine învaţă regulile de comunicare, dar problema apare la aplicarea lor.

Din păcate, în Romînia acest tip de colaborare interdisciplinară îl oferă foarte puţine o.n.g.-uri. Aşa că încă se aşteaptă de la oftalmologi să facă şi consiliere cu pacienţii lor, deoarece încă persistă confuzia între psiholog şi psihiatru, pe de o parte, pe de allta, cei ce apelează la serviciile acestora sunt consideraţi nebuni de către o bună parte a societăţii.

Aşa că nevăzătorii din România care au bune abilităţi de comunicare şi de orientare spaţială le au în mare parte datorită susţinerii familiilor lor şi autoeducării,

Salutare.
Foarte interesant subiectul.
Faza cu banii am patit-o si eu, cam anul trecut cand eram in tranvai.
Stateam eu relaxat si discutam cu maica-mea sau un prieten (nu imi mai amintesc exact cu cine eram), cand cineva imi strecoara o bacnota de un leu in mana.
Cred ca persoana respectiva s-a gandit ca o voi refuza si si-a planuit din timp cum sa-mi ofere "micul dar", pentru ca la prima statie a si coborat, neavand cu cine sa ma mai inteleg.

Cat despre relationarea si "Frica" asta de a vorbi cu nevazatorii, m-am luat lovit si eu intr-o oarecare privinta.
In clasa a noua, cand m-am transferat de la o scoala speciala la liceu normal, colegii mei de clasa nu stiau cum sa ma abordeze, ce intrebari sa imi puna, sa nu ma faca sa ma simt aiurea, sa nu ma supere etc.
Dar cu timpul au vazut ce si cum, ca ma pot descurca, ca fac aceleasi lucruri ca si ei doar ca folosind alte mijloace, si au inceput sa-si dea drumul incet incet.
Acum sa vorbim putin si de partile pozitive.
In general generatiile tinere sunt foarte deschise si sociabile.
Chiar si pe hol colegi de la alte clasel ma saluta, ma intreaba ce fac, ba chiar daca mai e timp mai stam si la o poveste.
Trebuie sa mentionez ca la noi la liceu e sistemul acela cu mutatul la fiecare ora. Fiecare cabinet se ocupa cu o anumita ora, deci in fiecare pauza noi schimbam clasa.
Si am observat ca in general generatiile astea tinere sunt foarte deschise, deoarece cand vreau eu sa ma mai descurc singur pe holuri (si asta mai nou se intampla foarte des) nu exista o pauza in care un coleg de la alta clasa fiind, sa ma intrebe la ce sala am ora respectiva, daca vreau sa ma duca etc.
Am observat ca isi ofera ajutorul cu foarte mare placere, insista sa te ajute, dar nu la modul ala sufocant si fortat cum o fac alte persoane pe strada de exemplu.
De asta eu personal n-am nicio prejudecata in legatura cu vazatorii. Poate ca mai intalnim si cazuri destul de enervante deseori, mai ne lovim de diverse obstacole, dar pentru mine personal experienta cu vazatorii a fost mai mult buna decat rea, si asta compenseaza mult.

Este extraordinar ca poti face o scoala normala. Pentru tine in primul rand, dar si pentru comunitatea orbilor in general, fiindca doar atunci cand multi vazatori se vor obisnui cu orbii colaborand indeaproape, nu doar asa aiurea-n tramvai (sau troleibuz), abia atunci vor incepe sa priveasca comunitatea orbilor in ansamblu ca fiind ceva normal, doar ca membrii ei au o problema de sanatate.

Ar fi interesant sa scri cum te descurci la scoala, ce materii studiezi, la ce fel de liceu esti, in ce clasa, cum te descurci la anumite materii mai putin accesibile pentru orbi etc. Asta ar putea fi util si pentru altii care poate ca s-au gandit si ei sa faca o scoala normala, dar se tem de necunoscut.

Sunt la Liceul teoretic Constantin Brancoveanu, un liceu din Bucuresti, in clasa a XI-a A, profilul filologie.
In clasa a noua si a zecea obisnuiam sa imi iau notitele pe masina de scris braille, deoarece mi s-a parut mult mai confortabil de citit in sensul ca nu trebuia sa stau neaparat legat de un computer cand vroiam sa fac chestia asta, astfel putand si in pauze sa imi repet la unaa, la alta. Plus ca mie personal parca imi intra mai usor in cap citind in braille decat sa aud sinteza vocala, nu stiu de ce.
Testele si tezele le dadeam si inca le sustin pe laptop majoritatea, la materiile care nu-s asa de importante (avem o gramada de optionale in a XI-a) sau unde nu vrea profesorul sa se complice prea tare, ne rezumam la celebrul ascultat.
In cazul in care dau testul scris, in majoritatea cazurilor proful imi pune subiectul in word, eu il rezolv, dupa care ii dau stick-ul, proful avand sa isi aleaga daca imi printeaza lucrarea sau o corecteaza direct de pe stic.
Cat despre materii inaccesibile, astea au fost mai mult in a noua si a zecea (fizica, chimie) dar la fizica mai ales proful ma asculta foarte mult din teorie, asa a fost si in cazul chimiei.
Ca tot veni vorba de accesibilitate, imi aduc aminte ca in clasa a noua la olimpiada dde T.I.C. era un exercitiu de geniul spuneti ce este dispozitivul din imaginea urmatoare, si aveam de ales din mai multe variante.
Eu initial vroiam sa sar ala, ca nu prea aveam ce-i face. Dar la sfarsit, cand am predat documentul cu raspunsurile, si i-am spus supraveghetoarei ca nu pot rezolva exercitiul cu pricina. supraveghetoarea m-a intrebat daca nu vreau totusi sa il rezolv si pe ala cu dispozitivul din imagine, asa ca mi-a descris elementele din care era format dispozitivul, unde mai pui c-am raspuns si corect.
Cam atat imi vine in minte de povestit, daca mai sunt intrebari raspund cu cea mai mare placere.

Nostima patania cu acel dispozitiv.
Asta inseamna ca in mod oficial invatamantul romanesc considera ca absolventii lui trebuie neaparat sa vada si sa inteleaga imagini, iar daca nu pot face asta, inseamna ca nu stiu.
Daca esti la un liceu de filologie in mod normal nu ar trebui sa ai mari probleme de accesibilitate la materiile importante si ma gandesc ca in primul rand catre acest tip de licee ar trebui in mod normal sa se indrepte majoritatea orbilor in viitor.

Cred insa ca lucrurile nu se vor misca prea rapid in acea directie, fiindca daca un parinte are un copil orb si ar vrea sa il dea la o scoala normala, nu prea cred ca are pe cine sa consulte in acest sens, iar daca cere cumva sfatul anumitor filiale ale ANR, s-ar putea sa il sfatuiasca sa isi dea copilul tot la o scoala speciala.

Într-adevăr simpatică păţania cu recunoaşterea dispozitivului din imagine. Şi mai frumos a fost gestul supraveghetorului de a descrie dispozitivul din imagine. Am păţit şi eu ceva de genul ăsta la atestatul de limbă aveam de formulat un dialog pe baza unor imagini.

M-aş reîntoarce puţin la subiectul prejudecăţilor şi vă întreb dacă voi aţi întâlnit prejudecăţi, explicaţii de genul: "De aia s-a născut copilul ăsta cu probleme, că părinţii lui au făcut asta şi asta." şi care este părerea voastră despre aceste explicaţii?

Eu am intalnit astfel de prejudecati de multe ori, cred ca de cele mai multe ori cand vedeam, asa ca ceilalti nu trebuiau sa se fereasca de mine.
Deci sa stiti ca mult mai multi au astfel de prejudecati decat vi se pare.

Acel tip de prejudecati il au insa doar persoanele cu o gandire retrograda, doar cei habotnici, adica... majoritatea. (Vorbesc despre Romania, fiindca nu stiu cum e prin alte parti, dar am auzit ca in tarile civilizate nu e chiar atat de rau din acest punct de vedere).

Aceasta problema provine si din nivelul redus de cultura al romanilor in comparatie cu al altor natii din Europa. Sa nu uitam ca romanii nu citesc prea mult in comparatie cu altii, dar nu fiindca nu au bani, caci la consumul de bere nu stam chiar atat de prost.

Aceste idei preconcepute despre problemele de sanatate ale unor oameni care ii face sa aiba o deficienta majora care genereaza un handicap fata de ceilalti isi au sursa in ideile religioase crestine. Crestinii se pare ca erau mai putin ingaduitori cu handicapatii decat musulmanii sau adeptii religiilor asiatice.

Religia crestina a aplicat intotdeauna tehnica manipularii batului si morcovului, adica daca te supuneai primeai morcovul, dar daca nu te supuneai, nu doar ca nu il primeai, ci incasai o pedeapsa.
Intotdeauna s-a promovat ca trebuie sa faci bine, ca trebuie sa dai, si in primul rand bisericii, conducerii tarii (cezarului), ca este extraordinar de bine si cool sa fi sarac, ca e super nashpa daca esti bogat etc. Doar ca oamenii vedeau totusi ca cei bogati traiau totusi foarte bine din tata in fiu si ca se bucurau de o viata foarte linistita. Ba chiar faceau servicii bisericii cum a fost cazul imparatului Constantin sau donatii cum a fost cazul lui Stefan cel Mare, iar biserica le dadea si titluri de "sfinti", chiar daca ei erau criminali in toata regula iar asa zisul sfant Constantin si-a omorat si propriul copil ca sa ramana el la putere.
Asa ca nu prea era credibil acel mesaj cum ca trebuie sa fi bun si iertator cu aproapele si ca trebuie sa fi sarac.
De aceea unii promotori ai crestinismului au nascocit o amenintare care era foarte infricosatoare, dar totusi imposibil de verificat, cum ca daca nu te supui cui trebuie, tu nu o sa patesti nimic, si nici copiii sau nepotii tai, ci a nu stiu cata generatie (parca a saptea) o sa o pateasca rau de tot.

Ei bine, si in prezent cand exista mijloace moderne de inregistrare a arborelui genealogic... cati dintre noi stim cine a fost stramosul nostru cu 7 generatii in urma? Probabil ca nimeni. Asa ca chiar daca 10 generatii anterioare ale unui handicapat au fost din intamplare foarte buni crestini, publicul larg nu are cum sa stie asta ca sa vada ca acele amenintari sunt niste prostii si deci ramane doar teama ca cine stie, poate ca cu atatea generatii in urma vreun stramos al handicapatului a fost de vina pentru handicapul lui actual. Ei nu il cunosc pe acel stramos insa sunt infricosati de problema pe care o are handicapatul in momentul de fata si deci in consecinta se comporta "cum trebuie".
Doar ca o astfel de comportare nu este deloc una buna. Nu este OK ca un om sa fie bun doar de frica sa nu pateasca ceva rau.

Astfel de idei preconcepute s-au transmis intotdeauna in primul rand pe o cale neoficiala, din gura in gura, cum de altfel se transmit si in prezent, si probabil ca atat timp cat nivelul de cultura este unul redus, probabil ca la fel se vor transmite si de acum inainte.

Am observat ca numarul de idei preconcepute este direct proportional nu doar cu nivelul de incultura, sau cu o cultura unilaterala in care toate cunostintele sunt doar intr-un singur domeniu, ci si direct proportional cu varsta. Nu stiu de ce, dar probabil are legatura si cu faptul ca si apropierea si interesul pentru domeniul religios, indiferent despre care religie este vorba, sunt mai pregnante pentru cei batrani decat pentru cei tineri.

Probabil ca situatia este de fapt simpla... cand esti tanar si poti avea multe bucurii, este normal sa vrei sa beneficiezi de ele. Daca esti batran, sau ai anumite probleme fiziologice care nu ti-au permis niciodata bucurii in anumite domenii, atunci este normal sa te apropii de domeniile care considera acele bucurii umane ca fiind ceva rau, de evitat, si este normal sa vrei sa respecti cu strictete toate regulile, fiindca si daca nu ar fi spus nimeni ca sunt reguli, le-ai fi respectat oricum.

Sa nu uitam ca toate religiile sunt de fapt drumuri pentru viata, cai de urmat pentru cei care nu sunt in stare sa isi gaseasca propriul drum si fara ajutorul altora, si ca foarte multe concepte au fost copiate din alte religii, dar totusi in majoritatea religiilor exista conceptul de frica. Trebuie sa respecti regulile ca de nu te ia mama naibii. Si care este cel mai bun mijloc sa ii infricosezi pe oameni? OK, sa le spui ca dupa ce mor se reincarneaza in soarece sau ca dupa ce mor vor deveni ignifugi si se vor praji vesnic in focurile gheenei, dar pentru multi este nevoie si de o infricosare mai palpabila, mai umana, de o suferinta reala cunoscuta de toata lumea, iar aici handicapatii sunt un bun exemplu de sperietoare.

IonPop scrie: Deci sa stiti ca mult mai multi au astfel de prejudecati decat vi se pare.

Având în vedere că ai văzut şi lumea nu se ferea de tine să dezbată acest subiect, ai putea face o listă a acelor prejudecăţi? Ştii şi în ce măsură acele prejudecăţi ajungeau şi la urechile celor asupra cărora erau emise şi ce efect puteau avea asupra lor?

IonPop scrie: Si care este cel mai bun mijloc sa ii infricosezi pe oameni? OK, sa le spui ca dupa ce mor se reincarneaza in soarece sau ca dupa ce mor vor deveni ignifugi si se vor praji vesnic in focurile gheenei, dar pentru multi este nevoie si de o infricosare mai palpabila, mai umana, de o suferinta reala cunoscuta de toata lumea, iar aici handicapatii sunt un bun exemplu de sperietoare.

Da, cred că de aici a apărut acea frică pe de o parte, şi milă pe de alta în a interacţiona şi a cunoaşte persoanele cu dizabilităţi.

Nu am idee daca acele prejudecati ajungeau si la urechea celor afectati de ele, dar presupun ca toata lumea le cunoaste. Cand vedeam am vazut insa rareori orbi, iar cand eram mai mic, la scoala generala, cred ca nu am intalnit niciunul, asa ca nu pot acum ca adult si orb sa imi dau seama ce impresie mi-ar fi facut atunci cand vedeam si eram copil daca as fi intalnit orbi.

Am vazut totusi la TV, si acum gandindu-ma la asta, cred ca si modul in care sunt prezentati orbii la televizor, prin filme este un motiv pentru care nu au o imagine prea buna.

In filme orbii intotdeauna ori purtau ochelari, din aia negrii, ca de mafiot, ori stateau intotdeauna cu ochii inchisi, ca sa priceapa publicul telespectator ca aia sunt orbi.
Asa ca nici macar in filme orbii nu se comportau cat de cat natural, spre deosebire de toate celelalte personaje, inclusiv persoanele care aveau un alt handicap, locomotor sau de auz etc.

Aceasta simbolistica a minciunii ma enerveaza pe mine in general. Cand ascultam o piesa de teatru radiofonic de exemplu, este evident ca o voce tanara reprezinta o persoana tanara, fiindca in realitate chiar asa si este.
Dar tot in piesele de teatru se fac si alte asocieri mincinoase, cum ar fi de exemplu ca o voce frumoasa si suava este intotdeauna a unui personaj bun la suflet, pe cand o voce mai putin frumoasa este intotdeauna a unui personaj rau. Si evident, in teatrul radiofonic pentru copii exagerarile sunt si mai mari, ca sa le intre bine in cap copiilor minciuna.
In imagini este la fel. Intotdeauna o zana buna este si frumoasa si desteapta si devreme acasa pe cand o femeie care reprezinta un personaj rau este intotdeauna mai putin frumoasa. Ei bine, in realitate nu prea se intampla ca in acele asocieri.

Credeti ca mafiotii chiar arata asa cum ii vad vazatorii prin filme? Ma rog, in afara de Tano Caridi din filmul Caracatita, care era destul de simpatic. Prin filme toti cei rai trebuie sa aiba si o infatisare cat mai ascunsa, cat mai infricosatoare.
Ma rog, o fi fost moda pe vremea lui Al Capone ca pistolarii lui sa poarte ochelari negri si paltoane cu gulerele ridicate si cu fetele ascunse sub palarii cand trebuiau sa nu fie recunoscuti pe cat posibil, insa in filme a devenit un mod facil de a arata fara prea multe cuvinte si pierdere de timp ca persoanele imbracate astfel au ceva de ascuns si ca este bine sa te feresti de ele.

Or orbii prezentati publicului tocmai asa arata, ca niste mafioti periculosi, care in plus mai au prin unele filme si tot felul de abilitati si simturi magice.
Noua acum ni se pare ca asta inseamna de fapt o anti promovare a orbilor, insa sa nu uitam ca lumea nu evolueaza chiar atat de repede. In SUA la nivel national femeile au obtinut drept de vot de exemplu doar in urma cu mai putin de 100 de ani, si este vorba de SUA, nu de nu stiu ce stat asiatic sau african.
In trecut handicapatii mai ciudati, in special piticii, erau folositi pe post de marionete de circ, iar ei erau fericiti ca puteau castiga un ban macar asa, facandu-se de ras.
Chiar si in zilele noastre se practica asa ceva... pe la mai multe televiziuni apareau "cel mai inalt om de pe pamant" impreuna cu "cel mai mic om", adica fix un circ de nivelul celor din evul mediu.

Asa ca cu siguranta ca nu se va opri aceasta denigrare a celor diferiti de majoritate daca ei pot fi prezentati ca ceva interesant din care sa castige unii bani.

Iar ca rezultat este evident ca in urma a atat de multe informatii mincinoase transmise prin imagini si sunete oamenii incep sa isi imagineze tot felul de stupizenii despre personajele vazute la televizor.

In general oamenii isi imagineaza despre orbi ca sunt niste amarati demni de mila. Acest lucru este foarte rau, fiindca oamenii simt mila nu din bunatate, ci din orgoliu.
Oamenilor le place sa vada raul altuia, nu doar al handicapatilor ci si al altor tipuri de persoane defavorizate, saraci sau cu alte probleme, fiindca atunci ajung sa fie multumiti ca ei desi nu sunt miliardari in dolari, si nici macar milionari, si desi nici casa in care locuiesc nu si-au cumparat-o pe banii lor, ci pe bani luati cu imprumut, totusi uite ce bine o duc ei in comparatie cu altii.
Cei mai multi oameni sunt dispusi sa fie milosi daca este vorba doar despre o mila verbala, si daca pentru a ajuta trebuie doar sa faca un efort simplu si inutil cum ar fi sa se roage la divinitatea in care crede, dar daca sunt rugati sa contribuie tot din mila facand eforturi mai mari, nu neaparat financiare, dar angajand de exemplu persoane cu handicap in firma lor, cu asa ceva nu se incurca totusi prea multi.

Daca insa un handicapat reuseste insa pe cont propriu sa obtina rezultate bune, prin propriile forte, nu fiindca provine dintr-o familie bogata, devine mai urat si invidiat de ceilalti decat daca ar fi fost o persoana valida.
De fapt asta se intampla si in alte cazuri, nu doar cand un handicapat reuseste. O persoana de nivel mediu nu il va invidia pe Waren Buffett ca are multi bani si nnici pe Larry Ellison ca are gagici sexy, fiindca intotdeauna poate pretinde ca da, aia traiesc intr-o tara foarte bogata, unde multi au castigat bani multi, si ca pe deasupra mai sunt si mai in varsta, deci au avut destul timp sa castige bani, dar il va invidia pe un coleg de scoala care a pornit de la egalitate cu el daca acel coleg obtine un succes extraordinar in vreun domeniu, si il va invidia si mai mult daca acel coleg are cumva si un handicap de varsta, adica este chiar mai tanar. Ce sa mai zic daca este vorba despre un handicapat....
Daca este vorba despre cineva de mai departe, care locuieste intr-un alt oras sau tara, despre care stie mai putine, intotdeauna exista pretextul ca da, poate ca a reusit ca a avut pile, ca l-a ajutat familia etc.

Deci in concluzie aceasta idee preconceputa ca orbii trebuie sa fie pe o scara mai joasa nu este o idee aflata de undeva, ci o dorinta a altora, o nevoie a lor pentru a nu se simti chiar mai prejos si decat unul care nu vede.

Apoi de cealalta prejudecata ca sunt orbi este o pedeapsa dumnezeiasca, o plata pentru pacatele nu stiu carui stramos ai spus tu.

O alta idee, care nu stiu daca a aparut ca urmare a promovarii prin filme, sau in filme a aparut ca urmare a ideei proconcepute existente, este ca orbii au nu stiu ce simturi speciale. Mai demult chiar m-au intrebat unii colegi despre asta, dar i-am lamurit ca sunt dor povesti si ca orbii sunt doar nevoiti sa isi antreneze alte simturi, in principal auzul, fiindca in lipsa vazului nu au o alta solutie, dar nu inseamna ca aud mai bine, sau mai tare, sau de la o distanta mai mare.

O chestie care intra tot in idea ideilor preconcepute este ca orbii au si un handicap mintal, si am mai discutat despre asta.
Ce este ciudat este ca nici doctorii, care au de a face cu oameni cu o multime de probleme medicale, multi dintre ei fac la fel, prefera sa discute cu insotitorul.
De fapt, cred ca una dintre probleme, la care nu m-am gandit pana acum, este tocmai faptul ca exista un insotitor. In principiu, daca un om are nevoie sa fie insotit, inseamna ca este intr-o situatie nasoala rau de tot, incat probabil ca insotitorul trebuie sa fie si tutore.
Cred ca daca un orb s-ar duce singur cu bastonul la acelasi doctor probabil ca acel doctor nu ar mai avea chiar aceeasi retinere sa vorbeasca cu el.

IonPop scrie: Cred ca daca un orb s-ar duce singur cu bastonul la acelasi doctor probabil ca acel doctor nu ar mai avea chiar aceeasi retinere sa vorbeasca cu el.

Cu siguranţă aşa ar fi.
Un rol în problema vorbitului cu însoţitorul are uneori chiar acesta, prin atitudinea hiperprotectoare. De exemplu, la sediul magazinului meu vin uneori clienţii cu însoţitorii lor. Discuţia o port exclusiv cu clientul, şi tot lui îi dau produsele şi actele. Mi s-a întâmplat ca însoţitorul să încerce să-mi "intercepteze" facturile pe traseu, sau să i le ia din mână clientului meu. Mi s-a întâmplat şi să încerce doar însoţitorul să discute cu mine, clientul nevăzător tăcând mâlc.
Alteori, nevăzătorul însuşi preferă să lase însoţitorul la înaintare. De exemplu, explicam unui client cum se foloseşte cititorul de ecran. Omul mi-a cerut să nu-i explic lui, deşi este nevăzător şi el va folosi softurile din pachetul respectiv, ci să-i explic soţiei, care îl însoţea. Am rugat-o pe doamnă să noteze ce spun, dacă doreşte, i-am asigurat că vor primi şi pe CD, şi pe hârtie o listă de comenzi, şi am continuat să mă adresez domnului.
Probabil că dintr-o combinaţie a celor două atitudini prezentate mai sus a rezultat tendinţa unora de a discuta cu însoţitorul.
Numai bine,
Andreea

Păi, dacă de copil nevăzătorul este învăţat cu "tu nu vezi, nu poţi face asta şi asta!", adică aşa este educat, aşa se va comporta nevăzătorul şi ca adult. Iar dacă doctorii vorbesc şi ei tot cu însoţitorul e pentru că, să nu uităm, sunt şi ei tot oameni. Iar, dacă nu reuşesc să stabilească contactul vizual cu pacientul, vorbesc cu însoţitorul, căci cu el pot stabili acel contact. Şi li se pare firesc aşa, căci destul de mulţi doctori tratează organele, nu pacientul, ca să-şi dea seama că prin această atitudine îşi subestimează pacientul nevăzător.

Să ştiţi că nu doar în cazul deficienţei de vedere există o asociere şi cu deficienţele mintale. Căci şi o prietenă care are o anumită dizabilitate fizică, vizibilă mi-a spus că a simţit şi ea acelaşi lucru.