Cainele din Baskerville - Partea intai

[cristina.vuscan]

CAPITOLUL XV
PRIVIND ÎNAPOI

Era către sfîrşitul lunii noiembrie. într-o seară rece şi ceţoasă, Holmes şi cu mine şedeam în salonul nostru, din strada Baker, în faţa focului ce pîlpîia vesel. După sfîrşitul călătoriei noastre în Devonshire, prietenul meu fusese consultat şi solicitat în două cazuri de cea mai mare importanţă : primul, în care dovedise purtarea fioroasă a colonelului Upwood, în legătură cu faimosul scandal al jocului de cărţi de la clubul Nonpareil, iar al doilea, în care apărase pe nefericita doamnă Montpensier, învinuită de asasinat, acuzare ce apăsa asupra capului ei în legătură cu moartea fiicei sale vitrege, domnişoara Carere, o tînără care, după cum se ştie, a fost găsită după şase luni sănătoasă şi bine dispusă, căsătorită la New-York.
Prietenul meu era foarte bine dispus după reuşita cu care se încheiase seria de cazuri importante şi greu de descurcat, aşa că l-am putut atrage într-o discuţie în legătură cu amănuntele misterului ce învăluia cazul Baskerville.
Aşteptam acest prilej cu multă răbdare, căci ştiam că niciodată nu îngăduia reluarea discuţiilor asupra cazurilor ce fuseseră desluşite şi că spiritul său limpede şi logic nu s-ar fi lăsat abătut de la problemele şi lucrările prezente ca să se împotmolească în amintiri. Sir Henry împreună cu doctorul Mortimer se aflau totuşi la Londra, pe cale să pornească în lunga călătorie ce îi fusese recomandată baronetului pentru a-şi reface sistemul nervos atît de zdruncinat. Chiar în după-amiaza aceea trecură să ne vadă, aşa că era foarte firesc ca subiectul să fie pus în discuţie.
— întreaga desfăşurare a faptelor, — zise Holmes, — din punctul de vedere al acelui om care se numea Stapleton a fost simplă şi logică, deşi nouă, care de la început n-am avut mijloace să cunoaştem mobilul acţiunilor sale şi abia de-am putut afla o parte din aceste fapte, totul ni s-a părut neînchipuit de complicat. Am avut fericita ocazie să putem sta de vorbă de două ori cu doamna Stapleton şi problema s-a lămurit în întregime, aşa că nu văd să fi rămas ceva care să mi se pară că ar fi o taină. Ai să găseşti cîteva însemnări în privinţa cazului Baskerville la litera B în dosarul cazurilor mele care sînt aranjate după alfabet.
— Poate ai vrea să ne schiţezi din memorie desfăşurarea faptelor.
— Bineînţeles, deşi nu te pot asigura că ţin minte toate amănuntele. Cîmd îţi concentrezi puternic memoria, se naşte un ciudat fel de a înlătura tot ce nu mai este actual. Avocatul care ţine între degete procesul şi dosarul e în stare să argumenteze teza pledoariei sale ca un expert, dar descoperă că o săptămînă sau două de alte procese în faţa instanţei i-au izgonit iarăşi totul din cap. Tot astfel fiecare caz nou de-al meu îl împinge la o parte pe cel abia încheiat, cum, de pildă, dommişoara Carere mi-a şters amintirea castelului Baskerville. Mîine cine ştie ce altă enigmă mică îmi va fi adusă la cunoştinţă şi aceasta, la rîndul ei, îi va da deoparte pe drăgălaşa doamnă de origină franceză şi pe infamul Upwood. Totuşi atît cît îmi aduc aminte de cazul acela cu cîinele, am să vă expun desfăşurarea faptelor cît mai fidel cu putinţă şi ai să-mi aduci aminte de tot ceea ce poate eu am uitat.
Cercetările făcute de mine arată în mod neîndoielnic că portretul de familie nu minte şi că individul acela era într-adevăr un Baskerville. Era fiul acelui Rodger Baskerville, fratele mai mic al lui sir Charles, care din pricina reputaţiei lui dubioase a trebuit să fugă în America de Sud, unde se spune că a murit necăsătorit. Dar după cum dovedesc faptele, el a fost totuşi căsătorit şi a avut şi un copil, pe acest individ al cărui nume adevărat este acelaşi cu al tatălui lui. Individul acesta s-a căsătorit cu Beryl Garcia, o frumuseţe din Costa Rica, apoi, sustrăgînd o sumă însemnată de bani din patrimoniul statului, şi-a schimbat numele în Vandeleur şi s-a refugiat în Anglia, unde a înfiinţat o şcoală în partea răsăriteană a districtului York. A încercat acest sector de activitate din pricină că în drum spre Anglia a făcut cunoştinţă cu un institutor, un ftizic, şi, folosindu-se de cunoştinţele acestuia, el a izbutit ca întreprinderea să dea bune rezultate. Fraser, institutorul acela, a murit totuşi şi şcoala care începuse cu bine se năruia din ce în ce, pierzîndu-şi reputaţia şi ajungînd de batjocură. Soţii Vandeleur au dat de un prilej potrivit ca să îşi schimbe numele în Stapleton, iar el a adus cu sine în sudul Angliei tot ce îi mai rămăsese din avere, planurile de viitor şi pasiunea pe care o avea pentru entomologie. Am aflat de la British Museum că era o personalitate recunoscută şi cu autoritate în această privinţă şi că numele de Vandeleur este legat definitiv de descoperirea unei anumite specii de insectă pe care el o aflase şi o descrisese cel dintîi pe vremea cînd locuia în districtul York.
Şi acum ajungem la acea parte a vieţii lui care este cea mai însemnată pentru noi. De bună seamă, Individul şi-a luat toate informaţiile şi a aflat că numai două persoane în viaţă îl împiedicau să pună mîna pe preţiosul domeniu. Cînd a venit în Devonshire, planurile lui erau încă învăluite în ceaţă, cred eu, dar faptul că a prezentat-o pe soţia lui drept soră dovedeşte îm mod grăitor că încă de la început punea la cale o blăstămăţie. Dar ideea de a se sluji de ea ca de o momeală îi încolţise în minte, cu toate că s-ar putea să nu fi fost sigur în privinţa felului cum avea să se desfăşoare în amănunt planul lui drăcesc. Şi-a pus în minte ca pînă la urmă să intre în stăpînirea domeniului şi era gata să folosească orice unealtă sau să înfrunte orice risc ca să-şi înfăptuiască acest plan. Mai întîi s-a stabilit cît mai aproape cu putinţă de căminul străbun şi apoi a cultivat prietenia cu sir Charles Baskerville şi cu vecinii. Povestea cîinelui legendar al familiei i-a spus-o însuşi sir Charles şi în felul acesta şi-a pregătit el singur calea spre moarte. Stapleton, aşa cum am să continui să-l numesc, ştia că bătrînul era suferind de inimă şi că un şoc neaşteptat putea să-l ucidă. Acest lucru îl aflase de la doctorul Mortimer. Mai aflase că sir Charles era un om superstiţios şi că lua foarte în serios legenda aceea înfiorătoare. Mintea lui ingenioasă i-a sugerat o cale prin care bătrînul baronet să fie omorît şi totuşi să fie cu neputinţă ca vina să cadă asupra adevăratului ucigaş.
După ce a pus la cale planul, a trecut la îndeplinirea lui cu o iscusinţă nemaipomenită. Un om cu o fantezie obişnuită s-ar fi mulţumit pur şi simplu să lucreze cu un cîine sălbatic. Dar ca să facă din făptura aceea un adevărat demon, el s-a folosit de unele mijloace artificiale, dovedind o pricepere genială. Cîinele l-a cumpărat la Londra de la Ross şi Mangles, negustorii de pe Fulham Road. Era cel mai puternic şi cel mai sălbatic dintre toţi cîinii pe care îi avea această firmă. L-a urcat în tren şi l-a adus în regiune, pe linia Nord Devon, după care a mers cu el pe jos o bună bucată de drum trecînd peste cîmpie aşa fel încît să ajungă acasă fără să atragă atenţia cuiva. Căutînd şi prinzînd insecte, el a învăţat să pătrundă în mlaştina din Grimpen şi astfel a descoperit o ascunzătoare sigură pentru dihania lui. I-a făcut acolo un culcuş şi a aşteptat prilejul.
Şi prilejul acesta trebuia să se arate cîndva. Bătrînul nu putea fi atras afară din parcul castelului, în timpul nopţii. În cîteva rînduri, Stapleton, cu cîinele său, au dat tîrcoale, dar fără nici un folos. În timpul acestor încercări zadarnice, ţăranii l-au văzut, sau mai degrabă au văzut pe aliatul său, şi în felul acesta legenda cîinelui diavol a primit o nouă confirmare. Nădăjduise că soţia lui îl va atrage pe sir Charles spre pieirea sa. Dar în această privinţă, femeia s-a dovedit neînchipuit de încăpăţînată. N-a vrut să încerce să-l încurce pe bătrîn într-o legătură sentimentală care l-ar fi putut da pe mîna duşmanului. Ameninţările şi, cu părere de rău trebuie să vă spun, chiar loviturile, n-au izbutit s-o clintească. N-a vrut să aibă nimic de-a face cu această chestiune şi de aceea o bună bucată de vreme Stapleton a fost ca legat de mîini şi de picioare. A găsit însă o cale să iasă din încurcătură atunci cînd sir Charles, în care încolţise un sentiment de prietenie pentru el, i-a dat prilejul să fie intermediarul binefacerilor lui în cazul acelei nenorocite femei, Laura Lyons. Dîndu-se drept celibatar, el a cîştigat o mare trecere în faţa acestei femei şi i-a dat a înţelege că dacă ar obţine divorţul, el ar lua-o în căsătorie. S-a ivit însă pe neaşteptate prilejul să îşi pună în aplicare planurile aflînd că sir Charles era pe punctul să părăsească castelul în urma sfaturilor date de doctorul Mortimer, sfaturi cu care Stapleton pretindea că e în totul de acord. Şi atunci a trebuit să pornească la acţiune neîntîrziat, ca nu cumva victima să-i scape. De aceea a silit-o pe doamna Lyons să-i scrie lui sir Charles, cu o seară înainte ca el să plece la Londra, acea scrisoare prin care îl ruga pe bătrîn să-i acorde o întîlnire. După aceea, folosind argumente convingătoare, a oprit-o să se ducă la întîlnire şi în felul acesta şi-a pregătit prilejul pe care îl aştepta.
întorcîndu-se apoi cu trăsura în seara aceea de la Coombe Tracey, el a ajuns la vreme ca să îşi ia cîinele, să-l ungă cu substanţa aceea infernală şi să-l aducă în preajma porţii la care bănuia că îl va găsi pe bătrîn venit la întîlnire. Cîinele asmuţit de stăpînul său a sărit peste poarta cea mică şi l-a urmărit pe nefericitul baronet, care alerga în josul aleii de tisă. În tunelul acela întunecat trebuie să fi fost într-adevăr o privelişte înfiorătoare să vezi uriaşa făptură neagră cu fălcile în flăcări şi cu ochii văpăi alergînd în salturi după victima sa. Sir Charles a căzut mort la capătul aleii, în urma unui atac de inimă. Cîinele a mers numai pe bordura de iarbă, în vreme ce baronetul a fugit prin mijlocul aleii, astfel că în afară de urmele victimei nu s-au mai putut vedea nici un fel de alte urme. Văzîndu-l trîntit la pămînt şi încremenit, dihania s-a apropiat pesemne ca să-l miroasă, dar văzînd că e un mort s-a întors. Atunci şi-a lăsat urma, pe care după aceea a descoperit-o doctorul Mortimer. Cîinele a fost chemat şi dus în mare grabă la culcuşul lui în mlaştina din Grimpen şi peste toată această întîmplare s-a aşternut un mister care a pus în mare încurcătură autorităţile, a înfricoşat întregul ţinut şi în sfîrşit a adus cazul în cîmpul cercetărilor noastre.
Aceasta e tot în privinţa morţii lui sir Charles Baskerville. Îţi poţi da seama de iscusinţa diabolică a planului, căci într-adevăr ar fi fost aproape cu neputinţă să porneşti o anchetă împotriva adevăratului asasin. Singurul său complice nu l-ar fi putut trăda niciodată, iar caracterul grotesc şi de neînchipuit al planului lui ingenios n-a făcut decît ca el să fie şi mai realizabil. Amîndouă femeile implicate în cazul Baskerville, doamna Stapleton şi doamna Laura Lyons, aveau o puternică bănuială împotriva lui Stapleton. Doamna Stapleton ştia că el punea ceva la cale împotriva bătrînului şi mai ştia şi de existenţa cîinelui. Doamna Lyons nu ştia însă de niciunul din lucrurile acestea, dar a fost zguduită de moartea ce se întîmplase la ora întîlnirii ei cu bătrînul, care nu fusese contramandată şi despre care nu ştia decît Stapleton. Cum amîndouă erau însă sub influenţa lui, nu avea de ce să se teamă din partea lor. Prima parte a scopului urmărit de Stapleton fusese executată cu deplin succes, dar rămăsese încă partea cea mai grea de adus la îndeplinire. E cu putinţă ca Stapleton să nu fi ştiut de existenţa unui moştenitor în Canada. Oricum, a aflat-o foarte curînd de la doctorul Mortimer, prietenul său, care i-a dat toate amănuntele în legătură cu sosirea lui Henry Baskerville. Stapleton s-a gîndit de la bun început că acest necunoscut din Canada ar putea fi ucis la Londra fără să mai apuce să vină în Devonshire. îşi pierduse încrederea în soţia sa de cînd aceasta nu primise să-l ajute ca să-i întindă o cursă bătrînului şi de aceea n-a avut curajul s-o lase nesupravegheată prea mult timp, de frică să nu-şi piardă influenţa asupra ei. Aşa că a luat-o cu el la Londra. Aci, după cum am putut să aflu, au tras la hotelul particular Maxborough, din strada Craven, care la acea vreme era unul din cele mai cercetate de către agentul meu Cartwright. La acel hotel, el şi-a ţinut soţia încuiată în cameră, în vreme ce el, deghizat cu barbă, l-a urmărit pe doctorul Mortimer în strada Baker, la gară şi apoi la hotelul Northumberland. Soţia lui ştia cîte ceva despre planurile pe care el le punea la cale, dar era atît de înfricoşată de soţul ei, o frică justificată de bătăile violente, încît n-a îndrăznit să scrie, ca să-i dea de veste omului pe care îl ştia în primejdie. Dacă scrisoarea ar fi căzut în mîinile lui Stapleton, viaţa ei putea fi în primejdie. În cele din urmă, după cum ştim, ea a recurs la un şiretlic tăind din ziar cuvinte cu care să ticluiască mesajul şi schimbîndu-şi scrisul de pe adresă... Scrisoarea aceasta a ajuns în mîna baronetului, dîndu-i astfel primul avertisment în privinţa primejdiei în care se afla.
Stapleton urmărea să pună mîna pe vreun obiect de îmbrăcăminte de-al lui sir Henry, pentru ca în felul acesta să poată avea oricînd mijlocul de a asmuţi cîinele pe urma lui, în cazul cînd ar fi fost silit să se folosească de el Cu o repeziciune şi o îndrăzneală ce îi erau caracteristice. El a luat această hotărîre dintr-o dată şi nu ne putem îndoi că valetul hotelului şi camerista trebuie să fi primit o răsplată bună ca să-i dea o mînă de ajutor. Din fericire totuşi, prima gheată ce i-a fost procurată era nouă şi deci nefolositoare în privinţa scopului pe care îl urmărea el. Atunci a înapoiat-o şi a obţinut alta, cel mai i nstructiv incident, căci mi-a dovedit că era vorba de un cîine în carne şi oase, pentru că nici o altă ipoteză n-ar fi putut explica dorinţa fierbinte a acestuia să dobîndească o gheată veche. Cu cît un fapt este mai forţat şi mai grotesc, cu atît el merită să fie examinat cu toată atenţia şi tocmai lucrul care pare să complice problema, dacă este cercetat aşa cum se cuvine şi cîntărit în mod ştiinţific, poate fi cel mai în măsură să o dezlege.
După aceea am primit a doua zi dimineaţă vizita prietenilor noştri, urmăriţi neîncetat de Stapleton dintr-o trăsură. Ţinînd seama de faptul că ştia unde locuim şi că îmi cunoştea figura, precum şi ţinînd seama de toată purtarea lui, sînt înclinat să cred că în nici un caz Stapleton nu şi-a limitat cariera lui de criminal la o singură încercare, şi anume la cazul Baskerville. Dă de gîndit faptul că în cei trei ani din urmă s-au întîmplat furturi însemnate în partea de vest a Angliei şi că în niciunul din cazuri făptaşul n-a putut fi arestat. Ultimul din aceste furturi care a fost anchetat în mai de tribunalul din Folkstone a dovedit cu cît sînge rece a fost împuşcat băiatul de serviciu care îl surprinsese pe spărgătorul ce lucra de unul singur şi mascat. Nu mă îndoiesc că şi Stapleton îşi completa pe această cale veniturile insuficiente, fondurile sale fiind din ce în ce mai puţine, şi că de ani de zile se număra printre indivizii îndrăzneţi şi primejdioşi.
O pildă în privinţa reacţiilor lui repezi am avut-o în dimineaţa aceea, cînd mi-a scăpat din mînă cu atîta îndemînare şi apoi cînd tot cu îndrăzneală a folosit chiar numele meu faţă de birjarul care l-a dus cu trăsura. Din clipa aceea a înţeles că eu luasem cazul în cercetare la Londra şi că în metropolă nu mai putea să aibă sorţi. De aceea s-a întors în Dartmoor şi a aşteptat sosirea tînărului baronet.
— O clipă ! l-am întrerupt eu. Ne-ai descris fără îndoială înlănţuirea faptelor cu toată exactitatea, dar ai pierdut din vedere să ne explici ceva esenţial. Ce s-a întîmplat cu cîinele în timpul cît stăpînul lui stătea la Londra ?
— M-am ocupat şi de acest fapt, care desigur este important. Nici vorbă că Stapleton avea un om de încredere, cu toate că nu pare să se fi lăsat pe mîna altuia şi să-i fi împărtăşit toate planurile sale. Omul acesta este servitorul bătrîn de la vila Merripit şi îl cheamă Anthony. Legătura lui cu Stapleton poate fi urmărită în trecut pe o durată de cîţiva ani, pînă în zilele acelea în care era profesor la şcoala din Yorkshire, aşa că bătrînul ştia foarte bine că stăpînul şi stăpîna lui sînt soţ şi soţie. Omul acesta a dispărut, a fugit din Anglia.
E semnificativ că numele Anthony nu este obişnuit în Anglia, pe cîtă vreme Antonio este unul din cele mai răspîndite în Spania şi în toate ţările de limbă şi de origină spaniolă. Omul vorbea bine limba engleză, de altfel ca şi doamna Stapleton, dar cu un accent ciudat. L-am văzut pe bătrîn intrînd în mlaştina din Grimpen, pe poteca pe care o însemnase Stapleton. Aşadar se pare că în lipsa stăpînului, el ar fi avut grijă de cîine, cu toate că n-a putut să ştie ce scop urma să slujească fiara aceasta.
Aşadar soţii Stapleton s-au întors în Devonshire, unde curînd a venit sir Henry şi dumneata. Acum să vă spun şi cîteva cuvinte despre ceea ce ştiam eu în acea vreme. Poate vă amintiţi că cercetînd hîrtia pe care erau lipite cuvintele tipărite tăiate din ziar, m-am uitat de aproape, privind în zare la filigrama ei. Ca să fac aceasta, a trebuit s-o ţin la cîţiva centimetri de ochi, şi am simţit un miros slab de parfum. Un parfum slab de iasomie.
E foarte necesar ca orice criminolog să poată deosebi unul de altul vreo şaptezeci şi cinci de parfumuri şi s-au văzut multe cazuri — vă spun din proprie experienţă — în care dezlegarea a depins de recunoaşterea imediată a unui parfum. Mirosul acela mi-a sugerat prezenţa unei femei şi gîndurile s-au şi îndreptat spre soţii Stapleton. Aşa că încă înainte de a pleca în partea de vest a ţării, eram sigur de prezenţa unui cîine şi aveam o oarecare bănuială în privinţa criminalului.
Jocul meu se mărginea aşadar la a-l supraveghea pe Stapleton. Totuşi, e limpede, nu aş fi putut face aceasta, dacă aş fi fost împreună cu dumneavoastră, pentru că atunci s-ar fi ferit din răsputeri. De aceea am înşelat pe toată lumea, inclusiv pe dumneata, Watson, şi am venit în mare taină acolo, în vreme ce toată lumea credea că mă aflu la Londra. N-am dus-o chiar atît de rău cum ţi-ai închipuit, deşi asemenea amănunte secundare nu trebuie niciodată să însemne o piedică în cercetarea unui caz. în cea mai mare parte am stat la Coombe Tracey şi n-am folosit coliba de pe cîmpie decît atunci cînd era nevoie să fiu aproape de locul pe care se desfăşura acţiunea. L-am luat cu mine pe Cartwright, şi deghizat ca un băiat de ţară, el mi-a fost de mare folos. El mi-a asigurat hrana şi rufele curate. În vreme ce îl supravegheam pe Stapleton, Cartwright te supraveghea adesea pe dumneata, aşa că am putut manevra toate firele.
Ţi-am spus că toate rapoartele dumitale mi-au sosit destul de repede, fiind trimise îndată din strada Baker la Coombe Tracey. Mi-au fost de mare folos mai ales acelea care conţineau o parte — întîmplător adevărată — din biografia lui Stapleton. Mulţumită lor am fost în măsură să stabilesc identitatea omului şi a femeii şi, în sfîrşit, mi-am dat seama pe ce lume mă aflu. Cazul s-a complicat considerabil prin evadarea acelui puşcăriaş şi prin legăturile dintre el şi soţii Barrymore. Tot dumneata ai lămurit şi acest lucru într-un chip foarte eficace deşi, după propriile mele observaţii, ajunsesem şi eu la aceleaşi concluzii.
Cînd mi-ai descoperit prezenţa pe cîmpie, cunoşteam în întregime toată afacerea, dar nu aveam încă în mînă un dosar cu probe pe care să-l pot înainta tribunalului. Nici chiar tentativa lui Stapleton din seara aceea, împotriva lui sir Henry, care s-a terminat cu moartea nenorocitului puşcăriaş, nu ne-a fost de mare ajutor în dovedirea asasinatului săvîrşit de omul nostru. Se părea că nu aveam altă alternativă decît să-l prindem cu mîinile mînjite de sînge şi, ca să ajungem la treaba asta, ar fi trebuit să-l folosim pe sir Henry drept nadă, singur şi în aparenţă fără apărare. Aşa am şi procedat, şi cu preţul unor încercări serioase, îndurate de clientul nostru, am izbutit să completăm dovezile şi să-l ducem pe Stapleton la pieire. Că sir Henry a fost expus la acea încercare trebuie să-mi mărturisesc greşeala în privinţa felului cum am acţionat în partea finală a acestui caz, dar n-am avut mijloace să prevedem spectacolul înspăimîntător şi paralizant al apariţiei acelei fiare şi nici n-am putut prevedea că se va lăsa acea ceaţă care a făcut cu putinţă ca dihania să apară fără s-o vedem la timp. Am izbutit să ne înfăptuim planul, în schimb efectele vătămătoare, după cum m-au încredinţat cei doi medici — specialistul şi doctorul Mortimer — vor fi de scurtă durată. O călătorie mai îndelungată îi va îngădui prietenului nostru să-şi refacă nu numai nervii zdruncinaţi, ci şi rana sufletească. Îi arăta acelei doamne o dragoste adîncă şi sinceră, iar dezamăgirea pe care i-a pricinuit-o este, din toată afacerea asta încurcată, lucrul cel mai trist pentru el.
Mai rămîne să arăt ce rol a jucat ea. Fără îndoială că Stapleton a exercitat asupra ei o influenţă ce putea să fie dragoste sau spaimă, sau poate chiar amîndouă, pentru că şi una şi cealaltă sînt sentimente ce nu se exclud. În orice caz, această influenţă era foarte rodnică. La porunca lui, ea a consimţit să se dea drept soră. Dar cînd a încercat s-o folosească ca pe unealtă directă în asasinat, Stapleton a simţit că puterea asupra ei ajunsese la limită. Ea era gata să îi dea de veste lui sir Henry de primejdia care îl păştea, atît cît ştia ea şi cît putea să facă fără să îşi implice soţul. Şi a încercat aceasta în mai multe rînduri. Pe de altă parte, se pare că Stapleton era gelos, şi cînd a văzut că baronetul îi arăta interes soţiei lui, deşi lucrul acesta făcea parte din planul său, totuşi nu s-a putut stăpîni să nu-i pună capăt printr-o izbucnire pătimaşă ce trăda un temperament înflăcărat, pe care felul lui stăpînit îl ascunsese atît de bine pînă atunci. Încurajînd intimitatea lor, el s-a asigurat că sir Henry avea să vină mai des la vila Merripit şi că, mai devreme sau mai tîrziu, va avea prilejul pe care îl urmărea. În ziua deznodămîntului, soţia lui s-a întors totuşi pe neaşteptate împotriva lui. Aflase ceva în legătură cu moartea puşcăriaşului şi ştia de cîinele ţinut în aripa casei, în seara cînd sir Henry urma să vină la ei la cină. Atunci ea şi-a învinuit soţul de crimă premeditată şi între ei s-a iscat o scenă furioasă, cu care prilej el i-a arătat pentru prima oară că iubeşte o altă femeie şi că ea avea o rivală. Într-o clipă toată dragostea ei s-a transformat în cea mai amară duşmănie şi atunci Stapleton şi-a dat seama că femeia era în stare să-l trădeze. De aceea a legat-o ca să nu-i mai poată da de veste lui sir Henry şi fără îndoială a nădăjduit că atunci cînd întregul ţinut va pune moartea baronetului pe seama fantomei familiei Baskerville, ceea ce de bună seamă s-ar fi şi întîmplat, el îşi va recîştiga soţia, care, pusă în faţa unui fapt împlinit, va păstra tăcere asupra a tot ce ştia. Cred că în orice caz a făcut un calcul greşit şi că chiar de n-am fi fost amestecaţi în acest caz, soarta lui tot ar fi fost pecetluită. O femeie cu sînge spaniol nu iartă atît de uşor o jignire.
Şi acum, dragă Watson, fără să recurg la însemnările mele, n-aş putea să-ţi fac o dare de seamă mai amănunţită asupra acestui ciudat caz. Nu cred totuşi să fi rămas ceva neexplicat din cele esenţiale.
— Stapleton nu putea să nădăjduiască să-l ucidă pe sir Henry numai prin spaimă, aşa cum se întîmplase cu unchiul cel bătrîn, pe care îl răpusese cîinele-fantomă, îi spusei eu.
— Da, — îmi răspunse Holmes, — fiara era sălbatică şi mai mult lihnită de foame. Dacă victima n-ar fi murit de spaimă la apariţia dihaniei, i-ar fi fost cel puţin paralizată orice rezistenţă pe care ar fi putut-o opune, îmi răspunse Holmes.
— Fără îndoială. Dar mai rămîne un lucru nelămurit. Dacă Stapleton ar fi ajuns să aibă dreptul la succesiune, cum ar fi explicat el că în calitate de moştenitor ce era a trăit atît de aproape de proprietate, sub un alt nume, şi nu şi-a revendicat drepturile ? Cum ar fi putut el să ceară intrarea în succesiune fără să provoace bănuieli şi cercetări?
— Acesta este un lucru foarte încurcat şi mă tem că îmi ceri prea mult dacă aştepţi din partea mea să-ţi dau soluţia, spuse Holmes zîmbind. Trecutul şi prezentul intră amîndouă în cîmpul cercetărilor mele, dar ce ar putea face un om în viitor e o întrebare la care greu se poate da un răspuns. Doamna Stapleton l-a auzit pe soţul ei discutînd această problemă în cîteva împrejurări. Stapleton întrezărea trei căi. Ar fi putut să-şi ceară proprietatea fiind în America de Sud, stabilindu-şi identitatea în faţa autorităţilor britanice de acolo şi dobîndindu-şi averea fără ca măcar să calce în Anglia ; sau ar fi putut să recurgă la o deghizare foarte iscusită, pentru scurta şedere de la Londra ; sau ar mai fi putut să-şi găsească un complice cu dovezi şi hîrtii care s-ar fi dat drept moştenitor, rezervîndu-şi dreptul la un procent din veniturile lui Stapleton. După cîte ştim, în privinţa lui nu ne putem îndoi că ar fi descoperit vreo cale să iasă din încurcătură. Şi-acum, dragă Watson, după cîteva săptămîni de muncă grea, cred că ne putem îndrepta gîndurile şi spre lucruri mai plăcute. Am o lojă la ”Les Huguenots". I-ai auzit pe soţii de Reszkes ? Şi aş fi prea pretenţios dacă ţi-aş cere să fii gata într-o jumătate de oră ? În drum ne-am mai putea opri la Marcini să luăm în grabă o gustare.

Sfarsit