15
Mă numesc Ester
Oare dragostea să fie aia care-l tîmpeşte pe om, sau doar tîmpiţii se îndrăgostesc ? De ani de zile fac negustorie cu bocceaua şi peţesc, dar nu pot răspunde la întrebarea asta. Voiam tare mult să cunosc o pereche de oameni care, îndrăgostindu-se, să ajungă mai vioi la minte, mai şireţi şi să întindă curse mai deştepte, ba chiar să dau de un asemenea bărbat. Ceea ce ştiu e că un bărbat nu e nici pe departe îndrăgostit dacă se foloseşte de şiretlicuri, de mici capcane, de vicleşuguri. În ceea ce-l priveşte pe Negru Efendi, el arată că şi-a pierdut de pe-acum sîngele rece şi că, pînă şi atunci cînd vorbeşte cu mine despre Şekure, scapă cu totul hăţurile din mînă.
I-am spus în piaţă că Şekure se gîndeşte necontenit la el, că m-a întrebat de răspunsul lui, că n-am văzut-o aşa niciodată şi altele la fel - refrenul pe care li-l spun tuturor, pe de rost. Se uita în aşa fel la mine, că mi s-a făcut milă de el. Mi-a spus să-i duc degrabă lui Şekure răvaşul pe care mi-l dăduse, fără să mă abat din drum. Toţi proştii pun o armă în mîna celor de care sunt îndrăgostiţi, socotind că în dragostea lor se află ceva care ar cere, parcă, o grabă cu totul aparte şi dezvăluindu-şi patima mistuitoare; dacă sunt deştepţi, întîrzie cu răspunsul. Morala : graba în dragoste amînă roadele iubirii !
Prin urmare, dacă ar fi ştiut că urma să duc mai întîi în altă parte răvaşul pe care mi-l dăduse, spunîndu-mi că e grabă mare, Negru Efendi mi-ar fi mulţumit. îngheţasem, aşteptîndu-l în piaţă peste poate. Ca să mă încălzesc, m-am gîndit să mă abat mai întîi pe la una din copilele mele, a cărei casă mi-era în drum. Fetelor cărora le-am purtat răvaşele şi pe care le-am măritat cu mîna mea le spun ”copilele mele". Această fată boccie îmi e aşa de recunoscătoare că, de fiecare dată cînd trec pe la ea, nu numai că-mi dă roată ca un fluture în jurul lumînării, dar îmi mai şi pune în mînă cîţiva aspri. Zice că a rămas grea şi e fericită. Mi-a făcut nişte ceai de tei pe care l-am băut desfătîndu-mă îndelung. Cînd am rămas singură, am numărat şi banii pe care mi i-a dat Negru Efendi. Douăzeci de aspri.
Am pornit iar la drum. Am trecut pe străzi dosnice, prin locuri prăpădite, devenite de neumblat din pricina noroiului îngheţat. În vreme ce băteam la uşă, mi-a venit să fac haz şi-am strigat :
- A venit negustoreasa cu bocceaua, negustoreasa cu bocceaua, am zis. Am tulpane răsucite, dintre cele mai bune, vrednice de un padişah, şaluri minunate sosite tocmai din Kaşmir, cingători din catifea de Bursa, cămăşi din cele mai dichisite, cusute din pînză egipteană şi bordisite cu mătase, batice de muselină înflorate, cearşafuri pentru saltele şi pentru pat, batiste de toate culorile - eu, negustoreasa cu bocceaua !
Uşa s-a deschis şi am intrat. Ca de obicei, casa mirosea a pat, a somn, a ulei încins şi a umezeală. Mirosul acela înspăimîntător al bărbaţilor singuri, pe cale să îmbătrînească.
- Zgripţuroaico ! a zis. De ce strigi ?
Am scos răvaşul şi i l-am dat, fără o vorbă. S-a apropiat de mine ca o umbră în semiîntunericul încăperii şi mi l-a smuls din mînă într-o clipită. S-a dus în odaia alăturată, căci acolo se afla o lampă mereu aprinsă. M-am oprit în pragul uşii.
- Tatăl matale nu e acasă ? am întrebat.
Nu mi-a răspuns. Citea răvaşul cu nesaţ. L-am lăsat să-l desluşească. Cum stătea dincolo de lampă, îmi era peste putinţă să-i văd chipul. Cînd a terminat de citit, a prins să-l recitească.
- Da, am zis. Ce-a scris ?
Hasan a citit :
”Draga mea Şekure Hanâm. Deoarece am trăit şi eu, ani de-a rîndul, cu imaginea unei singure persoane, înţeleg şi preţuiesc faptul că îţi aştepţi bărbatul, că nu te gîndeşti la nimeni altcineva în afară de el. La ce altceva te poţi aştepta de la o femeie ca dumneata, dacă nu la dreaptă purtare şi virtute ? (Hasan a izbucnit în rîs !) Dar faptul că am venit să-l văd pe tatăl dumitale în probleme de miniatură nu a avut menirea să te tulbure. Nici măcar nu-mi trece prin minte aşa ceva. Nu pot pretinde că semnul primit de la dumneata a fost o încurajare pentru mine. Cînd ţi s-a ivit chipul la fereastră, ca o lumină, nu m-am gîndit la nimic altceva decît la faptul că aceasta este, pentru mine, mană dumnezeiască. Deoarece fericirea de a-ţi putea vedea chipul îmi este de ajuns. (Asta a scos-o din scrierile lui Nizami, a bombănit el mînios.) Dar, de vreme ce îmi ceri să nu mă apropii de dumneata, spune-mi, eşti cumva înger, ca să-i fie teamă omului să ţi se arate ? Ascultă-mă, ascultă ce-ţi spun : pe vremuri, cînd încercam să adorm în miez de noapte, ascultînd urletele lupilor şi privind lumina lunii care cădea peste munţii pleşuvi de la ferestrele unor caravanseraiuri pustii, blestemate în care nu se mai afla nimeni în afara vreunui hangiu lipsit de orice nădejde şi a tîlharilor care fugiseră ca să scape de pedeapsa cu moartea - singurii oameni mai nefericiţi ca mine -, mă gîndeam că ai să mi te înfăţişezi întocmai aşa cum mi te-ai înfăţişat la fereastra aceea. Ascultă-mă : acum, că am revenit la tatăl dumitale pentru cartea aceea, îmi înapoiezi imaginea pictată în copilărie. Ştiu că, pentru mine, acesta este semnul regăsirii. Nu semnul morţii ! L-am văzut pe unul dintre fiii dumitale, pe Orhan. Bietul orfan ! Voi fi, cîndva, tatăl lui."
- Să nu-i fie de deochi, am zis, că bine a scris. Ăsta a ajuns poet.
- Eşti înger, ca să-i fie teamă omului să ţi se arate ! A zis Hasan. A luat cuvintele astea din Ibn-i Zerhani. Eu aş fi scris mai bine ca el.
A scos din buzunar şi răvaşul lui.
- Ia-l şi du-i-l lui Şekure.
Banii pe care mi i-a dat laolaltă cu răvaşul m-au făcut, pentru prima oară, să mă simt prost. M-a încercat un soi de scîrbă faţă de dragostea neîmpărtăşită a acestui om care se lega atît de nebuneşte de Şekure. Ca şi cum ar fi dorit să-mi întărească simţămintele, Hasan mi-a spus grosolan, lăsîndu-şi pentru prima dată deoparte, după multă vreme, aerele de domn :
- Spune-i că, dacă vrem, o aducem acasă cu hotărîrea cadiului.
- Chiar vrei să-i spun asta ?
S-a aşternut tăcerea.
- Nu-i spune, a zis.
Cum lumina lămpii din încăpere îi cădea pe faţă, am văzut că se uita drept înainte, ca un copil care ştie că a greşit. Pentru că îi cunosc aceste stări, am un anume respect faţă de dragostea lui şi-i port răvaşele. N-o fac pentru bani, aşa cum s-ar putea crede.
Tocmai ieşeam din casă, cînd Hasan m-a oprit la uşă :
- Ai să-i spui lui Şekure cît de mult o iubesc ? m-a întrebat sugrumat de emoţie, cu un aer prostesc.
- Nu-i scrii tu asta în răvaşele tale ?
- Spune-mi, cum aş putea să-i conving pe ea şi pe tatăl ei ?
- Purtîndu-te ca un om bun, am zis, păşind spre uşă.
- După o anumită vîrstă, este foarte tîrziu..., a zis, cu durere sinceră.
- Ai început să cîştigi foarte mulţi bani, Ceauş* Hasan. Asta îl face pe om bun..., am zis şi am ieşit.
În casă era atîta întuneric, atîta tristeţe, încît, atunci cînd am ieşit afară, mi s-a părut că vremea se mai îmbunase. Soarele mi-a scăldat faţa. M-am gîndit că vreau ca Şekure să fie fericită. Dar, într-un anume fel, mi-era milă şi de nefericitul pe care-l văzusem în casa umedă, rece şi întunecoasă. Fără să-mi fi făcut vreun plan, pur şi simplu pentru că aşa mi-a venit, am luat-o spre Piaţa de Mirodenii de la Laleli, cu gîndul că o să-mi mai vin în fire printre mirosurile de tarhon, şofran, piper; m-am înşelat însă.
Ajunsă acasă la Şekure, aceasta m-a întrebat, după ce a luat răvaşele, mai întîi despre Negru. I-am spus că focul dragostei l-a învăluit nemilos, iar asta i-a plăcut.
- Toată lumea, chiar şi femeile care stau acasă şi împletesc, se întreabă de ce a fost ucis bietul Delicat Efendi, am zis apoi, schimbînd vorba.
- Hayriye, ia fă tu nişte halva şi du-i-o lui Kalbiye, soţia bietului Delicat Efendi, a zis Şekure.
- Se pare că la înmormîntarea lui or să vină toţi adepţii ăluia din Erzurum şi o mare mulţime de oameni, am zis. Rudele lui ar fi zis, se spune, că n-o să rămînă nerăzbunat.
Dar Şekure începuse să citească răvaşul lui Negru. M-am uitat la chipul ei, cu băgare de seamă şi mînie. Femeia asta are o asemenea experienţă de viaţă, încît poate stăpîni modul în care i se vădesc simţămintele pe chip. În vreme ce citea, am simţit că-i plăcea tăcerea mea şi că vedea în ea o aprobare a însemnătăţii speciale pe care o dăduse
* Soldat care asigura paza palatului imperial şi care făcea parte, ca halebardier, din escorta personală a sultanului; era folosit, uneori, de către acesta din urmă şi ca mesager. Acelaşi cuvînt putea avea şi sensul aproximativ de ”sergent".
Negru scrisorii. Prin urmare, atunci cînd a sfîrşit de citit şi mi-a surîs, am fost nevoită s-o întreb, ca să-i fac plăcere :
- Ce zice ?
- Ca în copilărie... E îndrăgostit de mine.
- Ce zici de asta ?
- Eu sunt măritată. îmi aştept bărbatul.
împotriva a ceea ce credeţi, nu m-am supărat deloc cînd a ticluit la repezeală această minciună, după ce dorise să-mi arăt interesul; ba chiar trebuie să spun că mi-a dat o stare de uşurare. Dacă nenumăratele fete şi femei cărora le-am purtat răvaşele şi cărora le-am dat sfaturi de viaţă ar fi fost la fel de interesate ca Şekure, atît povara mea, cît şi a lor s-ar fi uşurat la jumătate, ba chiar ar fi putut avea parte de nişte bărbaţi cu mult mai buni.
- Ce zice ălălalt ? am întrebat, totuşi.
- Nu vreau să citesc acum scrisoarea lui Hasan, mi-a răspuns. Hasan ştie că Negru s-a întors la Istanbul ?
- Nici măcar nu ştie de existenţa lui.
- Vorbeşti cu Hasan ? m-a întrebat frumoasa mea, cu ochii ei negri larg deschişi.
- Pentru că ai vrut tu.
- Da ?
- Suferă. Te iubeşte foarte tare. Chiar dacă inima ta se-ndreaptă către altul, va fi foarte greu să scapi de el mai apoi. Faptul că i-ai primit răvaşele i-a dat mari nădejdi. Teme-te de el. Pentru că nu s-a pregătit doar să te readucă acasă, ci şi să te silească să recunoşti că fratele lui mai mare a murit şi să te măriţi cu el.
Am zîmbit, ca să îndulcesc izul ameninţător al ultimelor cuvinte şi să nu par o piază rea.
- Bine, iar celălalt ce spune ? a întrebat, dar ştia oare de care dintre ei întreba ?
- Miniaturistul ?
- Mi-e mintea tulbure, a zis deodată, speriată poate de propriile-i gînduri. Totul mi se pare din ce în ce mai încîlcit. De-acum, tata îmbătrîneşte. Ce se va întîmpla mai departe cu noi, cu copiii mei orfani ? Simt că de noi toţi se apropie ceva rău, că Diavolul ne pregăteşte mari necazuri. Ester, spune-mi ceva care să mă facă fericită !
- Nu-ţi face griji, draga mea Şekure, am zis, cuprinsă de îngrijorare. Eşti foarte deşteaptă şi foarte frumoasă. Într-o bună zi o să te văd iar împărţind aşternutul cu bărbatul tău cel chipeş; o să-l îmbrăţişezi, o să uiţi de toate suferinţele şi o să fii fericită. Citesc asta în ochii tăi.
M-a cuprins o asemenea dragoste faţă de ea, că mi s-au umezit ochii.
- Bine, dar care va fi bărbatul acela ?
- Nu-ţi spune oare inima ta cea deşteaptă ?
- Sunt nefericită pentru că nu izbutesc să pricep ce-mi spune inima.
S-a aşternut tăcerea. M-am gîndit o clipă că Şekure n-avea deloc încredere în mine, că-şi ascundea cu iscusinţă neîncrederea, spre a mă face să vorbesc, că-i era milă de ea însăşi. Cînd am priceput că nu va răspunde pe dată la răvaşe, mi-am luat bocceaua şi m-am strecurat în curte, spunîndu-i ceea ce le spun tuturor fetelor mele, chiar şi celor saşii :
- Dacă deschizi bine ochii aceştia frumoşi, draga mea, n-o să ţi se întîmple nimic rău. Nu-ţi face griji.
Sfarsitul partii a cincisprezecea
Orhan Pamuk - Ma numesc Rosu
Moderator: Manu