Orhan Pamuk - Ma numesc Rosu

[cristina.vuscan]

Un Istanbul neliniştit şi crepuscular la sfîrşit de epocă otomană...
Pe malurile Bosforului, lumea fascinantă a miniaturiştilor, bîntuită de crime misterioase...
Un roman coborît dintr-un covor oriental, demn de O mie şi una de nopţi...
O fantezie, un puzzle filozofic la limita dintre Occident şi Orient...

”Fabulos, uluitor, incitant... Un roman minunat, fantezist, pătimaş şi maiestuos, exotic la modul cel mai original şi mai captivant cu putinţă. Orhan Pamuk este, incontestabil, un mare romancier.”
Philip Hensher, The Scotsman

”Împletirea intrigii umane cu cea filozofică este foarte asemănătoare cu Numele trandafirului, aşa cum asemănătoare sunt şi începutul lent, dens, precum şi acumularea inexorabilă a faptului... Dar, în opinia mea, romanul lui Pamuk este de departe cel mai bun... Mai mult decît orice altă carte care îmi vine în minte, el nu surprinde numai contradicţiile Istanbulului de ieri şi de azi, ci şi frumuseţea sa extraordinară, atemporală. Este aproape desăvîrşit... Nu-i lipseşte decît premiul Nobel.”
Maureen Freely, New Statesman

”O nouă stea s-a ivit la răsărit : Orhan Pamuk.”
The New York Times Book Review

Mă numesc roşu a fost distins cu :
International IMPAC Dublin Literacy Award, 2003
Prix du Meilleur Livre Etranger, 2002

Pentru Ruya

Aţi omorît pe cineva şi vă învinuiţi unii pe alţii.
Coranul, ”Vaca", 72

Orbul şi văzătorul nu sunt deopotrivă.
Coranul, ”Creatorul", 19

Ale lui Dumnezeu sunt Răsăritul şi Asfinţitul.
Coranul, ”Vaca", 115

Nota traducătorului

Romanul lui Orhan Pamuk este consacrat unei lumi complexe, aproape necunoscute pasionatului de carte din România. Am simţit, prin urmare, nevoia de a-i pune la dispoziţie virtualului cititor nu numai informaţii practice privitoare la sistemul fonetic al limbii turce, ci şi scurte precizări legate de istoria frămîntată a Imperiului Otoman, în contextul civilizaţiei islamice.
Alfabetul latin utilizat de limba turcă contemporană - care l-a înlocuit, din 1928, pe cel arab - este asemănător cu alfabetul actual al limbii române. Excepţie fac cîteva grafeme care traduc sunete specifice sau cărora li s-a atribuit o altă valoare fonetică decît cea cu care este familiarizat cititorul român : â - pronunţat ca a lung; c - pronunţat, în funcţie de vocala următoare, gea, ge, gi, giu; c cu sedilă - pronunţat, conform aceluiaşi criteriu, cea, ce, ci, ciu; g cu căciulă de ă - nepronunţat, în limba literară, dar marcat, de obicei, fonetic prin lungirea vocalei precedente; i fără punct - pronunţat ca î din limba română; î - pronunţat ca i lung (şi nu ca f) din limba română; o - pronunţat ca o din limba germană; o cu umlaut - pronunţat ca o cu umlaut din limba germană.
Pentru a nu genera confuzii şi a facilita lectura, am preferat să păstrăm forma turcă a unor nume şi toponime din spaţiul islamic - formă de care se folosesc şi personajele operei lui Orhan Pamuk. În cazul numelor ori al toponimelor relativ bine cunoscute, am optat pentru forma consacrată în spaţiul românesc, mai lesne identificabilă. Această manieră de abordare se reflectă şi în glosar, unde lipsesc atît semnele diacritice presupuse de transliterarea riguroasă din alfabetul arab în cel latin, cît şi semnele specifice vocalelor lungi. Informaţiile succinte din glosar şi din note sunt menite să întregească informaţia şi să contribuie la o lectură mai nuanţată a romanului.
L.M.

1
Eu sunt Cadavrul

Acum sunt un om mort - un cadavru pe fundul unui puţ. A trecut multă vreme de cînd mi-am dat ultima suflare, inima mi s-a oprit demult, însă nimeni, în afară de ticălosul meu ucigaş, nu are habar de cîte mi s-au întîmplat. Iar el, nenorocitul acela, spre a fi sigur că m-a ucis, mi-a ascultat răsuflarea, mi-a luat pulsul, apoi mi-a tras un picior în coaste, m-a cărat la puţ, m-a săltat şi mi-a dat drumul în el de-a berbeleacul. În vreme ce mă prăvăleam în puţ, capul meu, pe care-l spărsese mai întîi cu o piatră, s-a făcut fărîme, iar chipul, fruntea, obrajii mi s-au făcut zob, s-au făcut una cu pămîntul. Mi s-au frînt oasele, iar gura mi s-a umplut de sînge.
De patru zile nu m-am mai întors acasă; mă caută nevasta, copiii. Fata mea s-a prăpădit de atîta plîns, tot stă şi se uită la poarta grădinii; toţi stau cu ochii ţintă la drum, la poartă.
Oare stau, într-adevăr, cu ochii ţintă la poartă ? Nici asta nu ştiu. Poate că s-au obişnuit deja, ce e rău în asta ? Cîtă vreme se află aici, omul are simţămîntul că viaţa continuă să se scurgă la fel ca mai înainte.
înainte de a mă naşte eu, în spatele meu exista un timp fără zăgazuri. Şi după moartea mea va fi un timp nemărginit. Pe cînd trăiam, nu mă gîndeam deloc la aceste lucruri; îmi continuam viaţa fericit, între două timpuri întunecate.
Eram fericit, se pare că eram fericit; acum pricep asta. Eu eram cel care făurea cele mai izbutite auriri din atelierul Padişahului Nostru şi nici un miniaturist nu mă întrecea în
9
măiestrie. Din lucrările pe care le împlineam în afara atelierului cîştigam nouă sute de aspri*. Desigur că toate aceste lucruri îmi fac moartea şi mai greu de îndurat.
Eu înfăptuiam doar decoraţiunile şi aurirea; împodobeam marginile paginilor, pictam interiorul ramei, desenam frunze multicolore, ramuri, trandafiri, flori, păsări, vălătuci de nori, în genul celor chinezeşti, frunze care se întrepătrundeau, păduri pline de culoare şi gazele care se piteau în ele, padişahi, copaci, seraiuri, cai, vînători... Pe vremuri, desenam uneori şi motive decorative pe fundul cîte unei farfurii; alteori, o făceam pe spatele vreunei oglinzi, în scobitura unei linguri, în vreo vilă de pe Bosfor, pe tavanul vreunui conac ori pe vreun cufăr... Iar în anii din urmă am lucrat doar pe pagini de carte, deoarece Padişahul Nostru oferea foarte mulţi bani pentru cărţile pictate. Nu voi spune că, atunci cînd m-am confruntat cu moartea, am înţeles că banii n-au nici o importanţă în viaţă. Omul cunoaşte însemnătatea banilor, chiar şi cînd nu se mai află în viaţă.
Ştiu că acum, constatînd că îmi auziţi vocea în starea în care mă găsesc, confruntaţi cu acest miracol, gîndiţi în felul următor : mai lasă-ne cu cît ai cîştigat în timpul vieţii.Povesteşte-ne mai degrabă ce ai văzut acolo. Ce este după moarte, unde se află sufletul, cum sunt Raiul şi Iadul, ce vezi pe acolo ? Cum este moartea, oare suferi ? Aveţi dreptate. Ştiu că omul se întreabă mereu, în răstimpul vieţii, ce se întîmplă dincolo. Mi s-a istorisit povestea unui om care rătăcea printre cadavre, pe cîmpuri de luptă însîngerate, mînat doar de o asemenea curiozitate... Acest om, care căuta, printre luptătorii răniţi aflaţi în agonie, o persoană care să fi murit şi să fi înviat, spre a-i dezvălui tainele lumii de dincolo, a fost confundat de ostaşii lui Timur cu un inamic şi retezat pe din două cu o lovitură de sabie, aşa încît a crezut că, pe lumea cealaltă, omul este despărţit în două.

* Monedă otomană de argint (tr. akce), înlocuită în 1687, după deprecieri succesive, cu piastrul (tr. kuruş).

Aşa ceva nu există. Ba chiar pot spune că sufletele care vieţuiesc împărţite în lumea pămîntească se reîntregesc aici. Dar, slavă Domnului, spre deosebire de ceea ce pretind păgînii lipsiţi de credinţă ori ereticii şi hulitorii care se pleacă Diavolului, există şi lumea cealaltă. O dovedeşte faptul că mă adresez dumneavoastră de acolo. Am murit, dar, aşa cum aţi văzut, nu am dispărut. Pe de altă parte, sunt nevoit să vă spun că nu am dat de acele încăperi ale Raiului, din aur şi argint, despre care se vorbeşte în Preasfîntul Coran şi pe sub care răzbat rîuri, de copaci doldora de fructe şi de frunze uriaşe, de fecioare preafrumoase. Or, îmi aduc foarte bine aminte cum am fost cuprins adeseori de-nfocare şi cum le-am zugrăvit pe acele hurii ale Raiului, cu ochii lor mari, despre care se povesteşte în sura ”Faptul". Desigur că n-am dat nici de cele patru rîuri de lapte, vin, apă dulce şi miere, despre care Preasfîntul Coran nu vorbeşte, dar la care se referă cei cu fantezie bogată, precum Ibn-i Arabi. Deoarece nu vreau să-i împing spre necredinţă pe nenumăraţii oameni care trăiesc, pe bună dreptate, cu nădejdea şi cu iluzia lumii de dincolo, trebuie să arăt de îndată că toate aceste lucruri se leagă de situaţia mea specială; orice credincios care are parte chiar şi de cea mai neînsemnată cunoştinţă despre moarte pricepe faptul că o persoană tulburată, aşa cum sunt eu în starea în care mă aflu, se va strădui zadarnic să zărească rîurile Raiului.
Pe scurt: eu, cel cunoscut în breasla miniaturiştilor şi printre maeştri drept Delicat Efendi, am murit, dar n-am fost îngropat. Aceasta este şi pricina pentru care sufletul meu nu s-a putut desprinde pe de-a-ntregul de trup. Pentru ca sufletul meu să se poată apropia de Rai, de Iad, după cum o fi să-mi fie soarta, trebuie să poată răzbate din mizeria trupului. Această stare neobişnuită, în care s-au aflat şi alţi oameni, îi pricinuieşte sufletului meu suferinţe îngrozitoare. Chiar dacă nu simt că mi-e capul făcut praf, că jumătate din trupul meu putrezeşte într-o apă rece ca gheaţa, făcut fărîme şi năpădit de răni, percep durerea profundă a sufletului care se zbate să-mi părăsească trupul. Pare că întreaga lume începe să se micşoreze, ghemuindu-se undeva în mine.
Pot asemui această impresie de micşorare doar cu uimitoarea senzaţie de spaţiu pe care am încercat-o în momentul incomparabil al morţii. Cînd lovitura aceea neaşteptată mi-a spart capul, nu mi-a venit să cred că aveam să mor, deşi am înţeles pe dată că nelegiuitul voia să mă ucidă. Eram plin de speranţe, dar nu-mi dădeam seama de acest lucru pe vremea cînd îmi duceam viaţa searbădă, între atelierul de pictură şi casă. M-am agăţat de viaţă cu degetele, cu unghiile şi cu dinţii cu care l-am muşcat, plin de patimă. N-am să vă mai plictisesc cu durerea pricinuită de celelalte lovituri pe care le-am încasat.
Cînd am priceput, întristat, că urma să mor, un sentiment ciudat de spaţiu mi-a cuprins sufletul. Am trăit clipa trecerii cu acest sentiment; am ajuns aici domol, aşa cum se întîmplă cînd te visezi dormind. În clipa din urmă, am zărit încălţările pline de zăpadă şi de noroi ale nelegiuitului meu ucigaş. Am închis ochii, ca atunci cînd adormi, şi am ajuns aici într-o trecere lină.
Acum, nu mă plîng de faptul că dinţii îmi cad în gură precum boabele de năut prăjit, că faţa mi-e atît de terciuită încît a devenit de nerecunoscut, ori că stau îngrămădit pe fundul unui puţ; nici măcar de siguranţa celorlalţi că încă mai sunt în viaţă. Ceea ce-mi macină sufletul fără odihnă este faptul că cei care mă iubesc se gîndesc adeseori la mine, amăgindu-se cu ideea că-mi petrec, în continuare, vremea cu vreo îndeletnicire prostească, într-un ungher al Istanbulului, ori chiar că m-am dus după vreo altă femeie. Măcar de mi s-ar găsi mai repede trupul, ca să mi se facă rugăciunea cuvenită, să-mi fie săltat cadavrul şi să fiu îngropat ! Mai însemnat chiar decît asta, măcar de-ar fi descoperit ucigaşul meu ! Vreau să ştiţi că, pînă ce nu va fi aflat nelegiuitul acela, am să mă răsucesc neîncetat în groapă, fără tihnă, chiar de-o fi să mă pună în cel mai făţos mormînt, şi am să vă insuflu tuturor neîncredere. Găsiţi-l pe puiul de tîrfă care va deveni ucigaşul meu, iar eu am să vă povestesc, rînd pe rînd, tot ce voi vedea prin lumea de dincolo ! Dar, după ce-l veţi găsi, trebuie să-l puneţi la cazne cu menghina, să-i frîngeţi cîteva oase - mai cu seamă coastele -, trosnindu-i-le binişor, iar apoi să-i smulgeţi, unul cîte unul, firele acelea de păr scîrboase şi slinoase, găurindu-i pielea cu şişurile călăilor (anume făcute pentru această treabă) şi făcîndu-l să urle de durere.
Cine este ucigaşul meu - cel faţă de care mă încearcă atîta mînie - şi de ce m-a ucis în felul acesta neaşteptat ? Puneţi-vă toate aceste întrebări. Spuneţi că lumea e plină de ucigaşi nelegiuiţi, de două parale, că ce mi-e unul, ce mi-e altul ? În cazul acesta, vă înştiinţez de pe-acum : în spatele morţii mele se ascunde o dezgustătoare uneltire împotriva credinţei noastre, a datinilor noastre, a modului nostru de a privi lumea. Deschideţi ochii, aflaţi de ce m-au ucis duşmanii vieţii în care credeţi şi pe care o trăiţi, duşmanii islamului, de ce vă pot ucide şi pe voi într-o bună zi. Spusele marelui predicator Husret Hogea din Erzurum, căruia îi sorbeam cuvintele cu lacrimi în ochi, se împlinesc, una cîte una. Să vă mai spun şi că toate cele cîte ni se întîmplă, chiar de-ar fi să fie povestite şi scrise într-o carte, nu vor putea fi înfăţişate niciodată, nici măcar de cei mai iscusiţi dintre miniaturişti. Aşa cum se întîmplă şi cu Preasfîntul Coran - să nu se înţeleagă greşit, Doamne fereşte ! -, puterea cutremurătoare a acestei cărţi vine şi din faptul că ea este cu neputinţă de ilustrat vreodată. Mă îndoiesc că aţi izbutit să pricepeţi acest lucru.
Luaţi seama, nici eu nu mă plecam, pe vremea uceniciei mele, asupra adevărului din adîncuri, asupra vocilor care răzbăteau din lumile de dincolo; făceam haz de asemenea lucruri, chiar dacă mă temeam de ele. Şi mi-am aflat sfîrşitul pe fundul acestui puţ înfricoşător ! Asta vi se poate întîmpla şi vouă; fiţi cu ochii în patru ! Acum nu-mi mai rămîne altceva de făcut decît să nădăjduiesc că, poate, dacă putrezesc zdravăn, mă vor găsi din pricina mirosului meu dezgustător. Şi, de asemenea, să-mi închipui caznele la care îl va supune un om cumsecade pe nemernicul meu de ucigaş, atunci cînd va fi aflat acesta.


Sfarsitul primei parti

[cristina.vuscan]

2
Mă numesc Negru

Am intrat în Istanbul, oraşul în care m-am născut şi în care am crescut, ca un somnambul. Despre cei care urmează să moară se spune că i-a tras pămîntul; pe mine m-a tras moartea. La început, cînd am ajuns în oraş, credeam că nu există decît moarte; mai apoi însă m-am întîlnit cu dragostea. Dar dragostea, la vremea cînd am intrat pentru prima oară în Istanbul, era ceva la fel de îndepărtat şi de uitat ca şi amintirile mele legate de oraş. Cu doisprezece ani în urmă, mă îndrăgostisem, la Istanbul, de verişoara mea, aflată la vîrsta copilăriei.
La doar patru ani după ce am părăsit Istanbulul, mi-am dat seama că, în vreme ce cutreieram prin stepa nesfîrşită, prin munţii năpădiţi de zăpezi şi prin oraşele posomorîte din Ţara Persanilor, purtînd scrisori şi strîngînd dări, uitasem treptat cum arăta chipul iubitei mele nevîrstnice rămase la Istanbul. Cuprins de îngrijorare, am încercat din răsputeri să rememorez acel chip, însă am priceput că, oricît de mult ar iubi, omul uită, cu timpul, un chip pe care nu-l vede deloc. În cel de-al şaselea an petrecut în Orient, ca scrib prin cancelarii, călătorind ori în serviciul vreunui paşă, ştiam deja că acel chip pe care-l însufleţeam în închipuirea mea nu era chipul iubitei mele de la Istanbul. Mai apoi, în cel de-al optulea an, am înţeles că uitasem încă o dată chipul pe care mi-l aminteam în mod greşit în cel de-al şaselea an şi că îmi amintisem, din nou, de el ca de un cu totul alt chip. După doisprezece ani, la vîrsta de treizeci şi şase de ani, cînd am revenit în oraşul meu, eram conştient că, încetul cu încetul, uitasem demult chipul iubitei mele.
Cei mai mulţi dintre prietenii, rudele, cunoştinţele mele din cartier răposaseră în aceşti doisprezece ani. M-am dus la cimitirul ce dădea spre Cornul de Aur şi m-am rugat pentru mama şi pentru unchii mei, care muriseră în lipsa mea.
Mirosul pămîntului noroios s-a amestecat cu amintirile; cineva spărsese un ulcior pe buza mormîntului mamei şi, nu ştiu de ce, privind acele cioburi, am început să plîng. Habar n-am de ce plîngeam : pentru cei morţi, pentru că, după atîta amar de vreme, mă aflam încă la începutul vieţii, sau tocmai pentru că simţeam contrariul, pentru că simţeam că ajunsesem la capătul călătoriei propriei mele vieţi ? începuse să se cearnă o ninsoare abia vizibilă. Am plecat, cufundîndu-mă în fulgii răzleţi, purtaţi de colo-colo. Rătăcisem drumul, absorbit de îndoielile vieţii, cînd am zărit, într-un ungher întunecos al cimitirului, un cîine negru, care se uita la mine.
Lacrimile mi-au secat. Mi-am şters nasul. Am văzut cîinele dînd prietenos din coadă înspre mine şi am ieşit din cimitir. Mai apoi, am închiriat o casă locuită pe vremuri de una dintre rudele mele dinspre tată şi m-am aşezat în cartier. Stăpîna casei m-a asemuit cu fiul ei, ucis în luptă de soldaţii Safavizi. Ea urma să-mi ţină casa în rînduială şi să-mi facă de mîncare.
Curios să văd cum arăta oraşul, de parcă nu m-aş fi stabilit la Istanbul, ci, vremelnic, într-unul din acele oraşe arabe aflate la celălalt capăt al lumii, am ieşit pe stradă şi am rătăcit îndelung, cu nesaţ. Se îngustaseră oare străzile, sau îmi păreau mie astfel ? În unele locuri, pe uliţele înghesuite între casele înclinate una spre cealaltă, am fost nevoit să mă strecor pe lîngă ziduri şi porţi, spre a nu mă izbi de caii încărcaţi cu poveri. Sporise oare numărul celor bogaţi, sau doar mi se părea mie ? Am văzut o caleaşcă arătoasă, cum nu se afla alta nici în Arabia, nici în Ţara Persanilor; semăna cu o fortăreaţă trasă de cai falnici. La Coloana Arsă, în duhoarea care venea dinspre Tîrgul de Păsări, am zărit cerşetori fără ruşine, în zdrenţe, îngrămădiţi unul în altul. Unul dintre ei era orb şi surîdea, uitîndu-se la zăpada care se cernea.
Dacă mi s-ar fi spus că, pe vremuri, Istanbulul era mai sărac, mai mic, mai fericit, poate că n-aş fi crezut, dar aşa îmi grăia inima. Casa iubitei mele părăsite se afla în acelaşi loc, înconjurată de tei şi de castani, dar cînd am întrebat de ea, din poartă, am aflat că aici locuia acum altcineva. Mama iubitei mele - mătuşa mea - murise, iar soţul şi fata ei se mutaseră şi, aşa cum spuneau oamenii aflaţi la poartă, care nici măcar nu băgau de seamă cît de nemilos îţi puteau frînge inima în asemenea împrejurări, avuseseră parte de ceva necazuri. Dar să nu vă istorisesc acum toate astea; am să vă spun doar că de ramurile teilor din vechea grădină atîrnau ţurţuri de gheaţă de mărimea degetului meu mic şi că grădina de ale cărei zile calde, văratice, scăldate în verdeaţă şi soare, încă îmi aminteam, evoca moartea prin dezolare, prin zăpadă şi prin neorînduială.
De fapt, aflasem cîte ceva despre cele ce se abătuseră asupra rudelor mele din scrisoarea pe care mi-o trimisese Unchiul la Tabriz. În ea, Unchiul mă chema la Istanbul, povestindu-mi că pregătea o carte tainică pentru Padişahul Nostru şi că dorea să-l ajut. Unchiul auzise că mă îndeletnicisem o vreme cu meşteşugul cărţilor, la Tabriz, pentru diverse paşale otomane, pentru guvernatori, pentru împătimiţii de la Istanbul. Ceea ce făceam era să iau bani gheaţă de la doritorii care-mi comandau cărţi, să dau de urma miniaturiştilor şi a caligrafilor care se plîngeau de războaie şi de soldaţii otomani, dar care nu părăsiseră încă oraşul pentru a pleca la Kazvin şi în celelalte oraşe persane şi să le cer acestor mari maeştri, care deplîngeau lipsa banilor şi faptul că nu erau băgaţi în seamă, să caligrafieze paginile, să le picteze, să le lege, iar mai apoi să trimit cărţile la Istanbul. De n-ar fi fost dragostea pentru miniatură şi pentru cartea frumoasă, pe care mi-o insuflase Unchiul în tinereţe, n-aş fi intrat defel în asemenea afaceri.
Meşterul bărbier de la colţul străzii care dă în piaţă - stradă pe care locuise cîndva Unchiul - era tot în prăvălia lui, printre aceleaşi oglinzi, brice, ibrice şi săpunuri. Am dat nas în nas cu el, dar n-am de unde să ştiu dacă m-a recunoscut. Văzînd cum vasul de spălat pe cap, în care se turnase apă caldă, continua să se legene înainte şi înapoi, trasînd acelaşi arc de cerc la capătul lanţului care atîrna din tavan, m-am înveselit.
Unele cartiere, unele străzi pe care păşisem în copilărie arseseră în cei doisprezece ani, preschimbîndu-se în scrum, iar locul le fusese luat de ruine negre ca tăciunele, printre care cîinii îţi tăiau calea, iar nebunii îi speriau pe copii; în altele, în schimb, se ridicaseră conace bogate, care stîrneau uimirea celor veniţi de departe, ca mine. La ferestrele unora dintre ele erau montate geamuri veneţiene colorate, dintre cele mai scumpe. După balcoanele ce atîrnau peste zidurile înalte mi-am dat seama că, în lipsa mea, se construiseră nenumărate case măreţe, cu două caturi.
Aşa cum se întîmpla în multe alte oraşe, nici la Istanbul banul nu mai avea aproape nici o valoare. În anii în care am plecat eu în Orient, existau cuptoare care scoteau o ditamai pîinea de patru sute de drahme* care costa un aspru, pe cînd acum, cu aceiaşi bani, se scotea o pîine pe jumătate cît aceea, al cărei gust nu-ţi mai amintea cu nimic de copilărie. Dacă răposata mea mamă ar fi văzut că trebuie să dea trei aspri pe duzina de ouă, ne-ar fi spus s-o ştergem în altă parte, înainte de-a ni se uşura găinile în cap. Dar ştiam că banii aceştia cu valoare scăzută se aflau pretutindeni. Se spunea că vasele de negoţ care veneau din Flandra şi de la Veneţia erau pline de cufere cu astfel de bani calpi. Odinioară, la monetărie, din o sută de drahme de argint se băteau cinci sute de aspri, pe cînd acum, din pricina războaielor care nu mai conteneau, cu Safavizii, începuseră să se bată opt sute de aspri. Ienicerii, văzînd că asprii pe care-i primiseră căzuseră în Cornul de Aur, plutind pe apă ca boabele de fasole uscată şi revărsîndu-se dinspre debarcaderul negustorilor de legume spre mare, s-au răsculat şi au împresurat palatul Padişahului Nostru ca pe o cetate inamică.

* Măsură de greutate, echivalentă cu 3,207 grame (a 400-a parte dintr-o oca).

Un predicator pe nume Husret, care ţinea predici la Moscheea Beyazit şi care pretindea că este un sfînt ce descinde din neamul Profetului Mahomed, dobîndise faimă tocmai în aceste vremuri de depravare, de scumpete, de crime, de jafuri. Predicatorul, căruia i se spunea Cel-din-Erzurum, punea toate catastrofele care pustiiseră Istanbulul în ultimii zece ani - incendiile din cartierele Bahcekapi şi Kazancilar, ciuma care provoca zeci de mii de morţi de fiecare dată cînd se arăta în oraş, faptul că, după ce muriseră atîţia oameni, nu se ajunsese la nici un rezultat în războiul cu Safavizii, faptul că, în Occident, creştinii recucereau micile bastioane otomane şi stîrneau revolte - pe seama abaterilor de la calea Profetului, a îndepărtării de la poruncile Preasfîntului Coran, a îngăduinţei cu care erau priviţi creştinii şi a faptului că în lăcaşurile de dervişi se vindea vin fără oprelişte şi se cînta la instrumente muzicale.
Vînzătorul de murături care îmi vorbea cu însufleţire despre predicatorul din Erzurum şi care îmi dădea aceste veşti mi-a spus că banii calpi, noii ducaţi, florinii falşi împodobiţi cu lei, asprii a căror cantitate de argint se reducea treptat şi care împînziseră pieţele îi purtau pe cei asemenea cerchezilor, abhazilor, mingrelienilor, bosniecilor, gruzinilor, armenilor, ce umpleau străzile, spre o pierzanie sigură şi fără de întoarcere. Desfrînaţii şi răzvrătiţii se adunau, chipurile, prin cafenele şi cleveteau necontenit, pînă la ziuă. Inşi cu capete chiluge, fără identitate precisă, nebuni morţi după opium, Kalenderi* întîrziaţi care pretindeau că aceasta era calea Domnului cîntau la instrumente pînă la ziuă, prin lăcaşurile de dervişi, îşi străpungeau trupurile cu ţepuşe şi,

* Membri ai unui ordin mistic musulman care se caracteriza prin practici rituale extravagante, prin aspectul şi vestimentaţia stranie, prin morala foarte laxă. Deşi aveau lăcaşuri răspîndite în întreaga lume islamică, duceau o viaţă preponderent itinerantă şi practicau cerşitul ritual. Au început să dispară treptat de la sfîrşitul secolului al XVI-lea, fiind absorbiţi de alte confrerii mistice, cu doctrine asemănătoare, dar oarecum agreate şi controlate de statul otoman.

după ce săvîrşeau tot felul de alte fapte necuviincioase, se împreunau unii cu alţii şi cu băieţi nevîrstnici.
Am auzit un sunet plăcut de lăută, dar nu ştiu dacă eu am fost cel care l-a căutat şi l-a urmat, sau dacă nu cumva amintirile şi dorinţele mele, tulburarea de care spuneam că îmi stăpînea mintea au fost cele care m-au făcut să intuiesc în el o scăpare, căci nu-l mai răbdam pe înveninatul negustor de murături. Ceea ce ştiu este că, dacă ţi-e drag un oraş, dacă te plimbi îndelung prin el, după ani şi ani, nu numai sufletul, ci şi trupul tău îi recunoaşte străzile şi o face astfel încît, într-un moment de dezolare în care zăpada se vălătuceşte trist, picioarele ajung să urce de la sine un povîrniş de care te simţi apropiat.
Astfel se face că am plecat de la Tîrgul Potcovarilor şi am contemplat, din preajma Moscheii Suleymaniye, ninsoarea care cădea peste Cornul de Aur; pe acoperişurile orientate spre miazănoapte, prin ungherele cupolelor măturate de crivăţ se depusese de-acum zăpada. Pînzele unei corăbii care intra în port coborau fîlfîind în chip de salut, împrumutînd culoarea plumburie, ceţoasă a Cornului de Aur. Chiparoşii şi platanii, acoperişurile, tristeţea amurgului, sunetele care răzbăteau din inima cartierelor aflate în vale, strigătele vînzătorilor şi ţipetele copiilor care se jucau în curtea Moscheii - toate mi se învălmăşeau în cap şi mă făceau să simt, într-un mod care nu-mi stîrnea deloc mirarea, că, de acum încolo, nu voi mai putea trăi nicăieri altundeva decît în oraşul vieţii mele. Pentru o clipă am crezut că înaintea ochilor mi se iveşte chipul iubitei uitate de ani de zile.
Am coborît de pe povîrniş. Am pătruns în mulţime. După rugăciunea de seară mi-am ostoit foamea în prăvălia unui negustor de măruntaie. Am ascultat cu luare-aminte ceea ce îmi povestea stăpînul prăvăliei pustii, care îmi dădea să mănînc urmărindu-mi cu duioşie îmbucăturile, de parcă ar fi hrănit o pisică. îndemnat şi îndrumat de el, am pornit-o, după ce s-a întunecat binişor, pe străzile înguste din dosul Tîrgului de Sclavi şi am găsit cafeneaua.
înăuntru era înghesuială şi cald. Povestitorul, de felul căruia se află mulţi la Tabriz ori prin alte oraşe persane unde nu se numesc însă meddah*, ci perdedar, era aşezat în spate, lîngă sobă, pe un podium; atîrnase pe perete o singură imagine - cea a unui cîine, desenat în fuga condeiului, pe hîrtie grosolană, dar cu har - şi, arătînd din cînd în cînd înspre animalul din imagine, îşi punea povestea în gura acelui cîine.

Sfarsitul partii a doua

[cristina.vuscan]

3
Eu, Cîinele

După cum vedeţi, am dinţii atît de ascuţiţi şi de lungi, încît cu greu îmi încap în gură. Ştiu că asta-mi dă o înfăţişare fioroasă, dar mie îmi place. Odată, băgînd de seamă cît de mari îmi sunt colţii, un măcelar a zis :
- Aoleu, ăsta e porc, nu cîine !
L-am muşcat atît de tare de picior, încît am simţit, în vîrful dinţilor, tăria femurului, acolo unde se sfîrşea carnea împănată cu grăsime. Pentru un cîine, nimic nu e mai plăcut decît să-şi înfigă colţii, cu mînie şi ură sinceră, în carnea unui duşman dezgustător. Cînd se iveşte un asemenea prilej, cînd victima care merită să fie muşcată se preumblă prosteşte prin faţa mea, mi se-ntunecă privirea de plăcere; parcă mi se strepezesc dinţii şi, fără să-mi dau seama, încep să scot din gîtlej nişte mîrîituri care vă bagă-n sperieţi.
Eu sunt cîine şi, pentru că voi nu sunteţi făpturi la fel de înţelepte ca mine, o să spuneţi că un cîine nu vorbeşte. Dar, pe de altă parte, păreţi a crede o poveste în care morţii vorbesc, în care eroii se folosesc de cuvinte pe care nu le

* Povestitor şi mim public itinerant.

cunosc. Cîinii vorbesc, dar le vorbesc celor care ştiu să-i asculte.
A fost odată ca niciodată, pe cînd dîrmonul era în paie*, aşadar odată, într-una din cele mai mari moschei ale capitalei - hai să zicem că se numea Moscheea Beyazit -, a sosit din provincie un predicator fără experienţă. Poate numele lui trebuie tăinuit, de aceea haideţi să-l numim, de pildă, Husret Hogea, dar ce mai atîtea minciuni, omul acesta era un predicator mărginit. Pe cît de puţine idei avea în cap, pe atît îi era limba de bogată. La fiecare rugăciune de vineri îi tulbura pe cei de faţă şi îi făcea să plîngă atît de amarnic, încît unora dintre ei le secau lacrimile şi-şi pierdeau cunoştinţa, li se făcea rău. Iertare, să nu se înţeleagă greşit; la fel ca şi ceilalţi predicatori înzestraţi cu darul vorbirii, el nu plîngea defel. Dimpotrivă, în vreme ce toată lumea jelea, el nici măcar nu clipea, ba punea şi mai multă elocinţă în vorbire, de parcă ar fi certat adunarea. Plăcîndu-le, pesemne, să fie mustraţi, toţi grădinarii, toţi feciorii de pe moşiile sultanului, toţi halvagiii, gloatele care alcătuiau talpa ţării şi mulţi alţii asemenea lor fuseseră înrobiţi de acest predicator. Iar el, deh, nu era cîine, ci un om supus greşelii; în faţa acestei mulţimi admirative, şi-a pierdut de tot cumpătul şi a băgat de seamă că nu era plăcut doar să faci comunitatea să plîngă, ci şi s-o înspăimînţi, ca să mănînci o pîine mai bună. Aşadar, scăpînd hăţurile, a început să spună că singura pricină a scumpetei, a ciumei, a înfrîngerilor din războaie era faptul că uitaserăm de islamul de pe vremea Preasfîntului Profet, că începuserăm să credem în alte cărţi, în minciuni, socotind că acesta era islamul. Existau oare, pe vremea Preasfîntului Mahomed, recitările de mevlit** ? Exista ceremonia de pomenire a morţilor la patruzeci de zile, se împărţeau halva şi bucate pentru sufletele

* Formulă introductivă în basmele populare turceşti.
** Poem referitor la naşterea profetului Mahomed; era, în general, psalmodiat de interpreţi specializaţi în acest gen (tr. mevlid-hân).

Lor ? Oare pe vremea Preasfîntului Profet se psalmodia Preasfîntul Coran, precum o melodie ? Rostea, oare, cineva chemarea la rugăciune din minaret, ca pe un cîntec, fandosindu-se cu vocea sa minunată, cu araba sa într-atît de asemănătoare cu a arabilor şi afişînd un zîmbet fals de curtezană ? Oamenii se perindă pe la morminte şi se roagă fierbinte, speră în ajutor de la morţi, se duc pe la mausoleele sfinţilor şi se închină la pietre, ca idolatrii, agaţă cîrpe, aduc jertfe. Existau, oare, pe vremea Preasfîntului Mahomed, sectanţii - cei care le dădeau asemenea idei ? Ibn-i Arabi, călăuza sectanţilor, a devenit un păcătos cînd a jurat că faraonul a murit în credinţă. Sectanţii Mevlevi, Halveti, Kalenderi*, cei care recită Preasfîntul Coran în sunetul instrumentelor muzicale, care dănţuiesc laolaltă cu flăcăiandrii sunt cu toţii nişte păgîni. Lăcaşurile dervişilor trebuie dărîmate, la temelia lor trebuie să se sape o groapă de şapte arşini**, iar pămîntul scos din ea trebuie aruncat în mare, în aşa fel, încît doar prin locuri astfel primenite să se mai poată face rugăciunea.
Acest Husret Hogea le spunea, mustrîndu-i şi mai dihai şi împroşcîndu-i cu salivă :
- Ei, credincioşilor, vi se opreşte să beţi cafea. Preasfîntul nostru Profet, înţelegînd că aceasta amorţeşte mintea, găureşte stomacul, provoacă vătămătură şi te face sterp, că este amăgirea Diavolului, nu a băut aşa ceva. Acum, mai cu seamă, cafenelele devin locuri în care cei dornici de distracţii, bogaţii iubitori de plăceri stau faţă în faţă şi săvîrşesc tot felul de necuviinţe; cafenelele ar trebui chiar închise, înaintea lăcaşurilor sufite. Ce, parcă săracii au bani de cafea ? Se duc prin cafenele, îşi amorţesc mintea cu cafea şi scapă în aşa hal hăţurile din mîini, încît chiar cred că javrele şi cîinii vorbesc cu adevărat, ba chiar stau

* Membri ai unor ordine (sau confrerii) mistice islamice (tr. tarikat).
** Veche unitate de lungime turcească, măsurînd 68 cm.

să-i asculte; iată, cîine este cel ce aruncă anatema asupra mea şi a credinţei mele, spunea acest Husret Hogea.
Cu voia dumneavoastră, doresc să răspund la ultimele vorbe ale acestui domn predicator... Vă este cunoscut, fără îndoială, faptul că noi, cîinii, nu îndrăgim deloc tagma hagiu-hoge-predicator-imam. Din punctul meu de vedere, problema se leagă de faptul că, spre a nu trezi o pisică adormită în poala sa, Preasfîntul Mahomed a cerut să i se taie straiul. Cînd se pomeneşte de faptul că nouă nu ne-a fost arătată aceeaşi bunăvoinţă ca pisicii - ca să nu mai vorbim de veşnica noastră gîlceavă cu această creatură, cunoscută chiar şi de cel mai prost dintre oameni ca o făptură nerecunoscătoare -, se doreşte să se spună că Trimisul Domnului avea o scîrbă faţă de cîini. Faptul că n-am mai fost lăsaţi prin moschei, pentru că ne facem nevoile pe-acolo, bătăile care ne-au fost administrate secole de-a rîndul cu măturile hîite ale îngrijitorilor de prin curţile moscheilor sunt consecinţa acestei interpretări greşite şi rău intenţionate.
Doresc să vă aduc aminte de una dintre cele mai frumoase sure ale Preasfîntului Coran, sura ”Grota". Nu pentru că în această frumoasă cafenea, printre noi, s-ar afla persoane neînstare să citească Preasfîntul Coran, ci doar aşa, ca să ne reîmprospătăm memoria. În această sură se povesteşte despre şapte tineri care s-au săturat să mai vieţuiască printre idolatri. Aceştia se adăpostesc într-o grotă şi se culcă. Dumnezeu le pecetluieşte, fiecăruia, urechile şi îi face să doarmă vreme de taman trei sute nouă ani. Cînd se trezesc, unul dintre cei şapte tineri se duce printre oameni şi pricepe că au trecut atîţia ani după faptul că banii pe care-i are asupra sa nu mai sunt buni; cu toţii se miră peste măsură. În cel de-al optsprezecelea verset al surei - pe care am să vi-l reamintesc, dacă îmi îngăduiţi, şi care se referă la ataşamentul omului faţă de Dumnezeu, faţă de miracolele Sale, la trecerea timpului, la plăcerea unui somn adînc -, se vorbeşte de un cîine care stă la intrarea în grotă. Bineînţeles că oricine se poate mîndri cu faptul că este pomenit în Preasfîntul Coran. Eu, ca un cîine ce mă aflu, mă mîndresc cu sura aceasta şi zic să dea Dumnezeu să le vină mintea la cap adepţilor Celui-din-Erzurum, care-şi numesc duşmanii ”cîini vagabonzi".
Atunci, care să fie temeiul acestei uri împotriva cîinilor ? De ce spuneţi despre cîine că e murdar, de ce vă spălaţi cu de-amănuntul casa, hainele, vasele cînd vă intră un cîine în casă ? De ce se spurcă cei care ne ating, de ce, dacă ştergeţi cu pulpana caftanului blana umedă a unui cîine, puneţi să fie spălat acel caftan de şapte ori, ca nişte muieri băgate-n boale ? Doar cositorarii puteau scorni minciuna potrivit căreia o cratiţă linsă de un cîine trebuie să fie ori zvîrlită, ori cositorită. Şi poate pisicile.
De cîte ori a plecat cineva de la ţară, de prin stepă, de cîte ori s-a dezis de viaţa nomadă şi s-a mutat la oraş, cîinii ciobăneşti au rămas la ţară; prin urmare noi, cîinii, am ajuns să fim spurcaţi. înainte de islamizare, una din cele douăsprezece luni ale anului era ”luna Cîinelui". Acum însă, cîinele a devenit o piază rea. Nu vreau să vă supăr pe voi, prietenii mei, la acest ceas de seară, cînd voiţi să vă alegeţi cu oarece învăţătură morală; supărarea mea este pricinuită de faptul că domnul predicator se ia de cafenelele noastre.
Dacă vă voi spune că tatăl acestui Husret din Erzurum este necunoscut, ce-o să credeţi ? Şi mie mi s-a spus :
- Păi, ce fel de cîine mai eşti şi tu, maestrul tău a atîrnat o imagine într-o cafenea şi istoriseşte poveşti în chip de meddah, iar tu, ca să-l aperi - marş ! -, scoţi limba la domnul predicator.
Atenţie, eu nu scot limba ! Cafenelele noastre îmi sunt foarte dragi. Ştiţi, mă plîng că imaginea mea a fost pictată pe o hîrtie atît de ordinară sau că nu pot sta şi eu, ca oamenii, cu voi la masă, să beau cafea, deşi nu mă supără faptul că sunt cîine. Noi murim pentru cafelele şi cafenelele noastre... Dar şi ăla, ce... Ia te uită, maestre, îmi dă să beau cafea din ibric ! Să nu spuneţi : se poate, oare, ca o pictură să bea cafea ? Ia priviţi cum mai lipăie cîinele din cafea !
Ah, da' bine mi-a mai prins, m-a încălzit pe dinăuntru, mi-a ascuţit privirea, mi-a deschis mintea şi să vedeţi ce mi-a venit în gînd. Ştiţi ce i-a trimis în dar Dogele Veneţiei lui Nurhayat Sultan, fata Padişahului Nostru, pe lîngă maldăre de stofe şi vase chinezeşti împodobite cu flori albastre ? Un cîine franţuzesc dichisit, cu blana mai moale ca mătasea, ca samurul. Cîinele acesta era atît de răzgîiat, încît avea pînă şi un veşmînt din mătase roşie. Ştiu de la un prieten de-al meu, care s-a împerecheat cu el, că acest cîine nici măcar de împerecheat nu se împerechea fără haină. În ţara aceasta a frîncilor toţi cîinii purtau, de fapt, asemenea haine. Se povesteşte că acolo, o anumită doamnă frîncă - cea mai nobilă dintre nobile - ar fi văzut habar n-am ce, un cîine despuiat, ori poate ruşinea cîinelui ei, căci a zis : ”Aoleu, cîinele e gol !" şi a leşinat.
De fapt, în ţara ghiaurilor frînci fiecare cîine are un stăpîn. Se pare că bietele animale sunt tîrîte pe străzi, fiecare cu lanţul de gît, precum cei mai nefericiţi dintre sclavi. Apoi, oamenii aceştia îi vîră, se zice, pe bieţii cîini în casă cu forţa, ba chiar îi iau cu ei în pat. Nu numai că ei, cîinii, nu se adulmecă şi nu se împerechează între ei, dar nici măcar nu se plimbă împreună. Cînd se întîlnesc pe străzi, în lanţuri, în această stare jalnică, se privesc galeş, de departe, cu ochi întristaţi şi cam atît. Faptul că noi suntem nişte cîini care hoinărim în voie pe străzile Istanbulului, în haite, la grămadă, faptul că nu avem parte de stăpîni şi că, la nevoie, vă atragem în cursă, faptul că ne putem încovriga în vreun ungher cald ori că putem dormi tihniţi, la umbră, după cum ne vine nouă, faptul că ne putem slobozi unde vrem şi că putem muşca ori de cîte ori vrem - toate acestea sunt lucruri pe care mintea ghiaurilor nu le poate pricepe. Dacă, dincolo de duşmănia faţă de cîini, gîndul lor este mai cu seamă să ne creştineze, am să vă reamintesc că duşmănia faţă de tagma cîinească este, de fapt, ea însăşi un soi de creştinare. La execuţiile acestor nenorociţi - care sper să nu fie prea departe ! -, prietenii noştri, călăii, au să ne cheme şi pe noi să îmbucăm cîte ceva, aşa cum fac uneori, ca să le servească altora drept pildă.
Am să vă mai spun, în încheiere, că stăpînul meu de dinainte era un om foarte drept. Cînd plecam la jafuri de noapte, ne împărţeam treaba : eu începeam să latru, iar el îi tăia gîtlejul victimei şi, în felul acesta, urletul nu se auzea. Drept mulţumire, el îi hăcuia pe împricinaţi, îi punea la fiert şi-mi dădea şi mie să mănînc; nu îmi place carnea crudă. Chiar dacă gealatul predicatorului din Erzurum se gîndeşte deja la asta - să dea Dumnezeu să fie aşa ! -, n-am de gînd să-mi stric stomacul cu carnea crudă a acestui mizerabil.

Sfarsitul partii a treia

[cristina.vuscan]

Extraordinar acest discurs al Cainelui! Cris

[cristina.vuscan]

4
Voi fi numit Ucigaşul

Dacă mi-ar fi spus cineva, chiar şi cu puţin înainte de a-l ucide pe prostănacul ăla, că voi lua viaţa cuiva, nu l-aş fi crezut. De aceea, uneori, ceea ce am făptuit se îndepărtează treptat de mine, ca un galion străin care se pierde în zare. Alteori mă simt ca şi cum n-aş fi săvîrşit nici o crimă. Sunt patru zile de cînd l-am ucis fără să vreau pe bietul meu frate, Delicatul, şi m-am obişnuit de-acum, într-o oarecare măsură, cu această împrejurare.
Doream nespus de mult să pot aranja tărăşenia mizerabilă cu care m-am trezit confruntat pe neaşteptate fără a ucide vreun om, dar am priceput pe dată că nu exista altă cale. Am rezolvat-o pe dată, acolo; am luat asupra mea întreaga răspundere. N-am îngăduit ca breasla miniaturiştilor să fie, în întregime, pusă în pericol de cleveteala unui neghiob.
Totuşi, e greu să te obişnuieşti cu crima. Nu pot sta acasă, aşa că ies pe stradă; nu pot sta pe stradă, aşa că o cotesc pe altă stradă, apoi pe cea următoare şi, privind chipurile oamenilor, văd că, neavînd încă prilejul de a săvîrşi vreo fărădelege, foarte mulţi dintre ei se socotesc puri. Datorită acestei mărunte chestiuni de şansă şi de soartă, îmi este greu să cred că majoritatea lor sunt mai cinstiţi sau mai buni decît mine. În cel mai fericit caz, pentru că n-au săvîrşit încă nici un omor, chipurile le sunt ceva mai tîmpe şi, asemenea tuturor proştilor, par mînaţi de bune intenţii. Mi-au fost de ajuns cele patru zile de peregrinări pe străzile Istanbulului, după ce l-am ucis pe nefericitul acela, ca să pricep că toţi cei în ai căror ochi am zărit o sclipire de inteligenţă, pe al căror chip am zărit o umbră izvorîtă din suflet sunt nişte ucigaşi ascunşi. Numai proştii sunt puri.
În seara asta, de pildă, în vreme ce mă încălzeam cu cafeaua mea caldă la cafeneaua din dosul Tîrgului de Sclavi, în vreme ce priveam imaginea unui cîine atîrnată pe peretele din fund şi mă pregăteam, alături de toţi cei de faţă, să ascult ceea ce povestea el, în vreme ce rîdeam, am avut simţămîntul că insul de lîngă mine e un ucigaş. Şi el putea să rîdă, ca şi mine, la spusele meddah-ului, dar, nu ştiu de ce, poate datorită faptului că braţul lui se odihnea frăţeşte lîngă braţul meu, poate datorită neastîmpărului degetelor cu care ţinea ceaşca, am decis că era şi el de acelaşi soi cu mine şi m-am întors brusc, uitîndu-mă fix la el. S-a speriat pe dată, iar chipul i s-a tulburat. În vreme ce se împărţea cafeaua, unul dintre cunoscuţii lui l-a apucat de braţ :
- De-acum, pe-aici calcă adepţii lui Husret Hogea, i-a spus.
I-a făcut celuilalt semn, din ochi şi din sprîncene, să tacă. Teama lor m-a molipsit şi pe mine. Nimeni nu are încredere în nimeni; fiecare se aşteaptă, în orice clipă, la vreo josnicie din partea celui aflat în faţa sa.
Vremea se răcise şi mai tare, iar pe la colţuri de stradă, la temelia zidurilor, zăpada se depusese binişor, era înaltă. În întunericul orb, trupul meu găsea drumul anevoie, bîjbîind pe străzile înguste. Uneori, din ungherul vreunei case cu obloanele bine trase, cu ferestrele acoperite de scînduri negre ca smoala, se strecura, reflectîndu-se pe zăpadă, lumina palidă a vreunei lămpi încă aprinse, însă în cea mai mare parte a timpului, nezărind nici o licărire, nimic, găseam drumul ciulind urechile la zgomotele făcute de bîtele paznicilor, izbite de pietre, la urletele haitelor de cîini înnebuniţi, ori la suspinele care răzbăteau din case. Cîteodată, la miez de noapte, străzile înguste şi dătătoare de fiori se înveşmîntă într-o lumină miraculoasă, răspîndită parcă de zăpadă, şi am impresia că zăresc în întuneric, printre ruine şi copaci, umbrele acelea care-i împrumutau Istanbulului o proastă faimă, cu sute de ani în urmă. Alteori, din case răzbate zvonul nefericiţilor : fie că tuşesc pe rupte, fie că sforăie, fie că plîng şi ţipă în somn, fie că la mijloc se află doi soţi care încearcă să se strîngă de gît unul pe altul, în vreme ce copiii plîng lîngă ei.
Pentru a-mi aminti de viaţa fericită pe care o duceam înainte de a deveni ucigaş, pentru a mă înveseli, am dat vreo două seri pe la această cafenea, ca să-l ascult pe meddah. Majoritatea confraţilor mei miniaturişti, alături de care mi-am petrecut întreaga viaţă, vin pe aici în fiecare seară. De cînd l-am făcut însă fărîme pe un neghiob cu care pictam de pe vremea copilăriei, nu mai vreau să văd pe nimeni. Multe lucruri mă fac să mă ruşinez de existenţa confraţilor mei, care nu se pot întîlni fără să stea la bîrfă, în atmosfera mizeră de petrecere de aici. Am făcut şi eu vreo două picturi pentru meddah, ca să nu se spună că umblu cu nasul pe sus, dar nu cred că asta le va amuţi invidia.
Au însă dreptate să mă pizmuiască. Eu sunt cel mai iscusit în combinarea culorilor, în trasarea liniilor, în orînduirea paginii, în alegerea subiectului, în desenarea chipurilor, în aranjarea scenelor de luptă şi de vînătoare, în zugrăvirea animalelor, a padişahilor, a corăbiilor, a cailor, a soldaţilor, a îndrăgostiţilor, în transpunerea poeziei sufletului în imagine, ba chiar şi în aurire. N-o spun ca să mă laud, ci ca să mă înţelegeţi. La fel ca şi culoarea, invidia devine, cu timpul, inseparabilă de existenţa maestrului miniaturist.
În toiul peregrinărilor mele - care, din pricina tulburării, devin din ce în ce mai lungi -, mă întîlnesc uneori nas în nas cu vreunul dintre fraţii mei de credinţă, simpli şi puri, iar în minte mi se strecoară deodată o idee ciudată : dacă mă gîndesc acum că sunt un ucigaş, cel din faţa mea va citi acest lucru pe chipul meu.
Mă străduiesc, prin urmare, îndată să meditez la alte lucruri, aşa cum mă forţam, în anii primei tinereţi, zvîrcolindu-mă de ruşine, să nu mă gîndesc la femei în vreme ce-mi făceam rugăciunea. Dar, spre deosebire de crizele de tinereţe, în timpul cărora nu izbuteam cu nici un chip să-mi scot din minte ideea împreunării, acum pot uita crima pe care am săvîrşit-o.
Pricepeţi că vă povestesc toate aceste lucruri pentru că ele se leagă de starea mea. Este de ajuns să mă gîndesc la ceva pentru ca voi să pricepeţi imediat. Asta mă face să nu fiu un ucigaş care umblă printre voi fără nume, fără o identitate limpede, ca o fantomă, ci mă pune în situaţia unui criminal de rînd, arestat, cu o identitate precisă, care urmează să fie descăpăţînat. Daţi-mi voie, deopotrivă, să nu mă gîndesc la tot, să păstrez cîte ceva şi pentru mine; oamenii subţiri, ca voi, trebuie să se străduiască să afle cine sunt, luîndu-se după cuvintele şi după culorile mele, aşa cum afli un hoţ după amprenta picioarelor sale. Iar această idee ne poartă către chestiunea stilului, foarte la modă acum : are, oare, miniaturistul un stil personal, un stil propriu, o culoare, o voce numai şi numai a lui ? Trebuie el, oare, să aibă aşa ceva ?
Să luăm o imagine realizată de Behzad, cel mai mare maestru, întemeietorul breslei miniaturiştilor. Am descoperit acest lucru uluitor - care se brodeşte foarte bine cu situaţia mea, deoarece zugrăveşte o crimă - în paginile privitoare la povestea lui Husrev şi Şirin dintr-o carte fără cusur, veche de nouăzeci de ani, care provine din biblioteca unui prinţ persan, ucis într-o nemiloasă confruntare pentru tron. Cunoaşteţi sfîrşitul poveştii Husrev şi Şirin - vorbesc despre ceea ce istoriseşte Nizami, nu Firdevsi :
Cei doi îndrăgostiţi se căsătoresc după numeroase aventuri şi evenimente furtunoase, dar tînărul Şiruye, fiul lui Husrev din căsătoria dinainte, este foarte deştept şi nu le oferă nici o clipă de răgaz. Acest prinţ stă cu ochii aţintiţi asupra tronului tatălui său şi asupra tinerei soţii a acestuia, Şirin. Şiruye, despre care Nizami spune că ”îi mirosea gura urît, ca la lei", găseşte o cale de a-l face pe tatăl său prizonier şi de a se înstăpîni pe tron. Într-o noapte, intră în camera în care dorm tatăl său şi Şirin, dă de ei, bîjbîind pe întuneric, în patul în care dorm, şi îi înfige tatălui său hangerul în piept. Acesta va sîngera pînă în zori şi se va stinge în patul pe care-l împarte cu frumoasa Şirin, ce doarme tihnită alături de el.
Pictura marelui maestru Behzad priveşte o spaimă reală, pe care am purtat-o în mine ani de zile, aşa cum am purtat această poveste : groaza de a mă trezi în întuneric, la miez de noapte, şi de a-mi da seama că în odaie se mai află cineva, care iscă zgomote în încăperea cufundată într-o beznă fără margini. Imaginaţi-vă că în mîna acelui cineva se află un hanger şi că v-a apucat de gît cu cealaltă mînă. Motivele decorative de pe pereţi, de pe geam, de pe rama ferestrei, lucrate, toate, cu modele delicate, cutele şi rotunjimile covorului roşu, de aceeaşi culoare cu ţipătul tăcut care izbucneşte din gîtlejul vostru strîns, florile galbene şi mov, lucrate cu incredibilă delicateţe şi bucurie pe minunea de plapumă pe care ucigaşul o calcă nemilos cu piciorul lui gol şi scîrbos, în vreme ce vă omoară - toate acestea servesc aceluiaşi ţel : accentuează, pe de o parte, frumuseţea imaginii pe care o priviţi şi vă amintesc, pe de altă parte, cît de frumoasă este camera în care muriţi, ca şi lumea pe care o părăsiţi. Privind tabloul, înţelegeţi deodată indiferenţa frumuseţii tabloului şi a lumii faţă de moartea voastră, faptul că sunteţi singur, chiar dacă soţia vă este alături.
- Este a lui Behzad, spusese, cu douăzeci de ani în urmă, bătrînul maestru care se uita la cartea din mîna mea, ce tremura odată cu mine şi chipul i se luminase, nu atît din pricina lumînării aflate alături de noi, cît a plăcerii de a vedea miniatura. Este în asemenea măsură a lui Behzad, încît nici nu mai are nevoie de semnătură.
Ştiind şi el acest lucru, Behzad nu-şi pusese semnătura în vreun colţ tăinuit al picturii. Potrivit bătrînului maestru, această purtare a lui Behzad trăda sfioşenie şi stinghereală. Adevăratul dar, adevăratul meşteşug constă atît în a înfăţişa ceva ieşit din comun, ceva de neegalat, cît şi în a nu lăsa, în această minune, vreun indiciu care să dezvăluie identitatea miniaturistului.
Am ucis-o pe nefericita mea victimă cu o metodă ordinară şi grosolană, pe care am descoperit-o în disperare de cauză. Spre a cerceta dacă a mai rămas sau nu vreo amprentă personală din opera mea, care să mă dea de gol, am început să vin noaptea în acest loc pustiit de incendiu şi să-mi frămînt mintea cu probleme de stil. Ceea ce trece drept stil nu este decît un cusur care deschide calea amprentei personale.
Aş fi descoperit maidanul acesta chiar dacă n-ar fi fost luminozitatea zăpezii. Aici se află locul pustiit de incendiu în care mi-am ucis prietenul, în vîrstă de douăzeci şi cinci de ani. Zăpada a acoperit, a distrus toate urmele care ar putea fi socotite semnătura mea. Aceasta demonstrează că pînă şi Dumnezeu este alături de mine şi de Behzad în chestiunea stilului şi a semnăturii. Dacă am fi săvîrşit un păcat de neiertat pictînd cartea, chiar fără să ne dăm seama de acest lucru, aşa cum pretindea în urmă cu patru nopţi neghiobul acela, Dumnezeu nu ne-ar fi arătat nouă, miniaturiştilor, această dragoste.
În noaptea aceea, cînd am ajuns cu Delicat Efendi la locul pustiit de incendiu, încă nu ningea. Auzeam cum răsunau de departe urletele cîinilor.
- De ce am venit aici ?, m-a întrebat nefericitul. Ce ai să-mi arăţi la vremea asta ?
- În faţa noastră se află un puţ, iar la zece paşi de el sunt îngropaţi banii pe care i-am adunat de ani de zile, i-am zis. Dacă n-ai să spui nimănui ce ţi-am povestit, te vom ferici atît Unchiul, cît şi eu.
- Aşadar, recunoşti că ai ştiut de la bun început ce a făcut..., a zis el cu însufleţire.
- Recunosc, am minţit eu, neavînd încotro.
- Ştii că imaginea pe care aţi pictat-o este un foarte mare păcat ?, a zis el cu naivitate. Este o blasfemie, o erezie la care nu ar fi cutezat nimeni. O să ardeţi în fundul Iadului. Chinurile şi suferinţele voastre vor fi fără sfîrşit. M-aţi făcut şi pe mine părtaş.
Auzind aceste cuvinte, pricepeam cu groază că foarte mulţi oameni aveau să le creadă. De ce ? Pentru că aveau o asemenea forţă, o asemenea putere de atracţie, încît, vrînd-nevrînd, li se deştepta interesul şi doreau să se vădească adevărate în privinţa altor ticăloşi, nu a lor înşile. La drept vorbind, din pricina caracterului tainic al cărţii pe care o pregătea şi a banilor primiţi pentru ea, soiul acesta de bîrfe la adresa Unchiului erau foarte numeroase. Mai-marele miniaturiştilor, Maestrul Osman mai cu seamă, avea o aversiune faţă de el. Mă gîndeam şi la faptul că pusese cu viclenie cleveteala fratelui meu auritor pe seama acestor zvonuri. Cît de sincer era ?
L-am pus să repete vorbele care ne asmuţeau unul împotriva altuia. Nu s-a pierdut într-o lungă explicaţie, molfăindu-şi cuvintele ca de obicei. Parcă se ruga de mine ca să-i acopăr vreo greşeală, să scăpăm de bătaia Maestrului Osman, în anii uceniciei petrecute împreună. Pe vremea aceea, socoteam sinceritatea lui demnă de crezare. Şi în anii uceniciei făcea ochii la fel de mari, dar pe atunci nu i se micşoraseră încă din pricina auririi. Însă nu mi-am dorit nicidecum să simt dragoste faţă de el, căci era gata să le istorisească totul celorlalţi.
- Uite, i-am zis, cu prefăcută gravitate. Facem aurirea, găsim modelul pentru chenar, tragem linia, împodobim paginile cu culori şi aur sclipitor; noi suntem cei care făurim cele mai frumoase imagini, care înviorăm dulapurile, cutiile. Sunt ani de zile de cînd facem toate aceste lucruri. Este munca noastră. Ni se fac comenzi pentru picturi şi ni se spune : ”Aşază în chenar o corabie, o gazelă, un padişah, păsări de felul acesta, oameni ca aceştia, scena aceasta din poveste să fie aşa, şi aşa", iar noi facem ce ni se spune. De data asta, Unchiul mi-a spus : ”Desenează un cal care să vină dinlăuntrul tău." Vreme de trei zile am desenat sute de cai, asemenea marilor maeştri din vechime, ca să desluşesc ce înseamnă o imagine de cal care să vină dinlăuntrul meu.
Am scos un şir de cai desenaţi pe hîrtie groasă de Samarkand, ca să-mi fac mîna, şi i i-am arătat. Cuprins de interes, a luat hîrtia şi, apropiind-o de ochi, a început să contemple, la lumina palidă a lunii, caii desenaţi în alb şi negru.
- Vechii maeştri din Şiraz, din Herat, am spus, afirmau că, pentru a putea desena calul dorit şi văzut de Dumnezeu, miniaturistul trebuie să deseneze cai vreme de cincizeci de ani, fără contenire, şi adăugau că, de fapt, cea mai bună imagine a unui cal va fi cea desenată pe întuneric. Asta pentru că, în cincizeci de ani, adevăratul miniaturist îşi pierde vederea, lucrînd din greu, şi învaţă pe de rost calul pe care-l schiţează mîna sa.
Privirea inocentă pe care i-o văzusem încă din anii copilăriei se pierduse printre caii desenaţi de mine.
- Ni se fac comenzi, iar noi doar ne străduim să desenăm cel mai tainic, cel mai neasemuit cal, aşa cum făceau vechii maeştri. Este nedrept să fim socotiţi răspunzători după ce am împlinit ceea ce ni s-a cerut.
- Nu ştiu, aşa să fie ?, a zis. Avem şi noi răspunderi, avem o voinţă. Eu nu mă tem de nimeni; doar de Dumnezeu. Iar El ne-a dat minte ca să despărţim binele de rău.
Era un răspuns potrivit.
- ”Dumnezeu ştie tot, aude tot..."*, am spus eu în arabă. Vor înţelege că tu, eu, noi am făcut lucrul acesta fără a şti despre ce e vorba. Cui ai să-l torni pe Unchiul ? Nu socoteşti că în spatele acestei afaceri se află voinţa Preasfîntului Nostru Padişah ?
A tăcut.
M-am gîndit : era oare atît de mărginit, ori vorbea aiurea pentru că îşi pierduse sîngele rece, de frica lui Dumnezeu ?
Ne-am oprit lîngă puţ. Mi s-a părut că-i văd, o clipă, ochii în întuneric şi am înţeles că era speriat. Mi s-a făcut milă de el. De-acum, nu mai exista întoarcere. M-am rugat lui Dumnezeu să mă-ntărească în convingerea că omul din faţa mea nu era doar fricos, ci şi ticălos.
- Numeri de aici doisprezece paşi şi apoi sapi, i-am zis.
- Şi ce-ai să faci după aceea ?
- Am să-i spun Unchiului să ardă picturile. Ce altceva putem face ? Dacă se află în comunitatea lui Husret Hogea din Erzurum că s-a iscat un asemenea zvon, n-o să rămînem teferi nici noi, n-o să rămînă întreg nici atelierul de pictură. Cunoşti pe careva dintre ei ? Ia acum banii ăştia, ca să fim siguri că n-ai să ne pîrăşti.
- În ce sunt puşi banii ?
- Într-un vas vechi de murături. Sunt şaptezeci şi cinci de galbeni veneţieni.
Cu ducaţii veneţieni mai treacă-meargă, dar ce mi-o fi venit cu vasul de murături ? Era atît de lipsit de noimă, încît a fost convingător. Am înţeles în felul acesta, încă o dată, că Dumnezeu era cu mine, deoarece tovarăşul meu de ucenicie, care, pe măsură ce treceau anii, devenea tot mai lacom de bani, începuse deja să numere cu însufleţire doisprezece paşi în direcţia pe care i-o arătasem.
În clipa aceea mă gîndeam la două lucruri. Nici vorbă de galbeni veneţieni în pămînt ! Dacă nu-i voi putea da banii,

* Citat coranic.

neghiobul ăsta nemernic o să ne distrugă ! O clipă, mi-a venit să-l îmbrăţişez, aşa cum făceam uneori pe vremea uceniciei, dar anii ne îndepărtaseră unul de altul. Mintea-mi stăruia asupra felului în care urma să sape în pămînt. Oare cu unghiile ? M-am gîndit la toate astea într-o clipă, dacă gîndire se poate numi.
Am apucat neliniştit piatra de lîngă gura puţului. Pe cînd se afla pe la al şaptelea sau al optulea pas, l-am ajuns din urmă şi l-am lovit în ceafă, cu toată puterea de care eram în stare. Piatra a coborît cu o asemenea iuţeală şi violenţă asupra capului lui, încît m-am speriat de parcă m-ar fi lovit pe mine; ba chiar m-a durut.
Dar, în loc să sufăr pentru ceea ce săvîrşisem, am dorit să termin ce începusem cu o clipă mai devreme. Căci pornise să se zbată atît de amarnic pe jos, încît, vrînd-nevrînd, te cuprindea o şi mai mare nelinişte.
La multă vreme după ce l-am prăvălit în puţ, am început să mă gîndesc că în ceea ce săvîrşisem era ceva ordinar, care nu se potrivea deloc cu delicateţea miniaturistului.

Sfarsitul partii a patra

[cristina.vuscan]

5
Eu sunt Unchiul vostru

Eu sunt Unchiul dinspre mamă al lui Negru, dar şi ceilalţi tot ”Unchiul" îmi spun. Cîndva, cea care dorea ca el să mi se adreseze astfel era chiar mama lui Negru, dar mai apoi nu numai Negru, ci toată lumea a ajuns să folosească acest nume. Negru a început să dea pe la noi acum treizeci de ani, după ce ne-am mutat pe strada aceea întunecoasă şi umedă, umbrită de castani şi tei, din spatele Aksarayului. Era casa de dinaintea celei pe care o avem acum. Cînd eu, Mahmud Paşa, plecam vara în campanie, îi regăseam la întoarcere, toamna, pe Negru şi pe mama lui, refugiaţi în casa noastră. Răposata lui mamă era sora mai mare a răposatei mele soţii. Alteori, cînd mă-ntorceam acasă în serile de iarnă, le găseam pe mama lui şi pe nevasta mea strîns îmbrăţişate, făcîndu-şi destăinuiri, cu ochii în lacrimi. Tatăl lui, care era muderris* pe la mici şcoli coranice de periferie, fără a fi putut rămîne mai mult timp în vreuna dintre ele. era un om arţăgos, nervos, şi, pe deasupra, mai obişnuia şi să bea binişor. La vremea aceea, Negru avea şase ani; cînd plîngea maică-sa, plîngea şi el; cînd maică-sa tăcea, tăcea şi el şi se uita cu teamă la mine, Unchiul lui.
Sunt mulţumit să-l văd acum în faţa mea, hotărît, matur, cu aerul unui nepot respectuos. Cinstirea pe care mi-o arată, grija cu care mi-a sărutat mîna, precizarea pe care a făcut-o cînd mi-a dat călimara mongolă adusă în dar - ”Este numai pentru cerneală roşie" -, felul cumpănit în care stă aşezat în faţa mea, cu genunchii strîns lipiţi, toate acestea îmi arată, o dată în plus, nu doar că el este omul cumpănit, copt, care se doreşte a fi, ci şi că eu sunt bătrînul care îmi doream să fiu.
Seamănă cu tatăl lui, pe care l-am văzut o dată sau de două ori : este înalt, subţire şi are o oarecare nervozitate în mişcările mîinilor şi ale braţelor, care însă îl prinde. Felul în care îşi aşază mîinile pe genunchi, privirile care spun : ”înţeleg, înţeleg cu respect" cînd eu rostesc ceva însemnat şi privirea arzătoare care se cufundă în ochii mei, felul în care clatină din cap, potrivit unui ritm tainic, care urmează măsura vorbelor mele, sunt foarte la locul lor. Ajuns la această vîrstă, ştiu că adevăratul respect nu izvorăşte din inimă, ci din rînduieli mărunte şi din supunere.
În anii în care mama sa îl aducea adeseori pe aici, cu orice pretext, deoarece socotea că fiul ei avea un viitor în casa noastră, am descoperit că îi plăceau cărţile, ne-am legat unul de altul şi, după cum spuneau cei din casă, mi-a

* Director de şcoală coranică (tr. medrese, ar. madrasa).

devenit învăţăcel. Îi povesteam cum, trasînd linia orizontului spre chenarul de sus al miniaturii, maeştrii din Şiraz scoseseră la lumină un nou stil. Îi povesteam cum, în vreme ce toţi îl înfăţişau pe Mecnun, nebun din dragoste pentru Leyla sa, rătăcind prin deşert, Marele Maestru Behzad izbutea să-l reprezinte printre grupuri de femei care făceau mîncare, care se trudeau să aţîţe focul suflînd în el ori care păşeau printre corturi, dar nu mai puţin singur. Îi spuneam cît de ridicoli erau majoritatea miniaturiştilor care, fără a fi citit poezia lui Nizami, ilustrau momentul în care Husrev o contempla pe Şirin goală, la miez de noapte, în vreme ce se scălda în lac, colorînd caii şi veşmintele îndrăgostiţilor în culorile care le treceau lor prin minte şi-i mai spuneam că miniaturistul care este atît de indiferent încît nici măcar nu citeşte cu băgare de seamă, inteligent, textul pe care îl ilustrează, nu pune mîna pe condei şi pe pensulă decît pentru bani.
Acum văd cu bucurie că Negru şi-a însuşit şi o altă lecţie importantă : dacă nu doreşti să ai deziluzii în pictură şi în artă, trebuie să ai grijă să nu-ţi faci o meserie din ele. Oricît de talentat şi de iscusit ai fi, caută banii şi puterea în altă parte, astfel încît să nu te superi pe artă dacă nu te alegi cu nimic de pe urma harului şi a muncii tale.
Mi-a povestit că maeştrii miniaturişti şi caligrafii din Tabriz, pe care-i cunoscuse pe rînd, deoarece le comandase cărţi pentru paşalele şi pentru bogătaşii din Istanbul şi din provincie, se zbăteau în lipsuri şi deznădejde. Ca urmare a lipsei banilor şi a dezinteresului, foarte mulţi miniaturişti din Tabriz, dar şi din Meşhed, din Alep, lăsaseră deoparte decorarea cărţilor şi începuseră să deseneze imagini pe o singură foaie de hîrtie, să înfăţişeze ciudăţenii care stîrneau amuzamentul călătorilor frînci şi să picteze imagini necuviincioase. Auzise, legat de cartea pe care Şahul Abbas i-o dăruise Padişahului Nostru cu prilejul tratatului de pace, că începuse încă de pe-acum să fie risipită, iar paginile ei, folosite pentru altă carte. Padişahul Indiei, Akbar, prinsese să cheltuiască atîţia bani pe o nouă carte de mari dimensiuni, încît cei mai străluciţi miniaturişti din Tabriz şi din Kazvin îşi lăsaseră baltă lucrările şi dăduseră fuga la palatul lui.
Pe cînd îmi istorisea toate acestea, mai strecura la răstimpuri, cu plăcere, şi alte istorii; îmi relata, de pildă, zîmbind, istoria hazlie a unui fals Mehdi*, sau îmi vorbea despre îngrijorarea care se stîrnise cînd Safavizii i-l dăduseră uzbecilor, ca ostatic şi zălog de pace, pe un nevolnic de prinţ, ce căzuse bolnav şi murise de fierbinţeală după trei zile. înţeleg însă, din umbra strecurată în privirea lui, că acea pricină complicată care ne înspăimîntă pe amîndoi şi despre care e greu să vorbeşti a dispărut.
Asemenea tuturor tinerilor care veneau des pe la noi, care auziseră ce se spunea pe socoteala noastră şi care, chiar de la distanţă, ştiau de existenţa ei, Negru se îndrăgostise şi el, desigur, de unica şi frumoasa mea fiică, Şekure. Pentru că la vremea aceea toţi erau îndrăgostiţi de minunea mea de fată, cei mai mulţi dintre ei chiar fără să o fi văzut, socoteam că nu era vorba de ceva primejdios, care să merite atenţie. Dragostea pe care o nutrea Negru era însă pasiunea fără de speranţă a unui tînăr care venise adeseori în casa noastră, care fusese acceptat, care se bucurase de dragoste şi care aflase prilejul de a o zări pe Şekure. N-a izbutit să-şi înăbuşe pasiunea, aşa cum nădăjduiam, şi a făcut greşeala de a-i dezvălui deschis fetei mele vîlvătaia care-l mistuia.
Din această cauză, a fost silit să nu ne mai calce pragul.
Şi Negru ştie acum, pesemne, că, la trei ani de la plecarea sa din Istanbul, fata mea, aflată în floarea vîrstei, s-a măritat cu un spahiu, că acest războinic slab de minte a

* Personaj care, conform unei credinţe necanonice, dar populare în mediile sunnite, îşi va face apariţia înainte de Sfîrşitul Lumii, în Ziua Judecăţii de Apoi, pentru a restabili islamul în litera sa, înainte ca personajul malefic Deccâl (ar. Dajjâl) să ducă omenirea la pierzanie. În şiismul duodeciman (imamit), acest personaj dobîndeşte o dimensiune mistică şi escatologică, fiind identificat cu cel de-al doisprezecelea imam, aflat în ocultare.

plecat în campanie, după ce i-a făcut fetei mele doi băieţi, că nu s-a mai întors şi că, de patru ani, nu mai are nimeni ştire de el. Simţeam că aflase acest lucru, şi asta nu pentru că la Istanbul asemenea bîrfe şi veşti se răspîndesc repede, ci din felul în care mă privea în adîncul ochilor, în momentele de tăcere care se aşterneau între noi. Chiar în această clipă îmi dau seama că, în vreme ce-şi aruncă ochii pe Cartea sufletului, deschisă pe suportul de carte, ciuleşte urechea la vocile copiilor care se foiesc prin casă, deoarece ştie, la fel de bine, că, de doi ani, fata mea a revenit cu cei doi băieţi în casa părintească.
Nu v-am vorbit deloc despre această casă nouă, clădită în absenţa lui Negru. Fără îndoială că, asemenea oricărui tînăr plin de năzuinţe care şi-a pus în minte să facă avere şi să dobîndească respectabilitate, Negru socoteşte şi el că este jenant să aducă vorba despre asemenea lucruri. Cu toate acestea însă, de cum a pătruns în casă, de pe scări chiar, i-am spus că al doilea cat este întotdeauna mai uscat şi că strămutarea aici mi-a mai alinat durerile de oase. Mă încerca o stranie stînjeneală cînd vorbeam de catul al doilea, dar ar trebui să mai ştiţi că, în curînd, pînă şi celor care au o avere cu mult mai modestă decît a mea, chiar şi simplilor spahii care stăpînesc o mică feudă le va sta în putinţă să-şi ridice case cu două caturi.
Ne aflam în camera pe care o folosesc iarna ca atelier de pictură. Mi-am dat seama că Negru simţise prezenţa lui Şekure în camera de alături. Am intrat pe dată în subiectul la care mă refeream în răvaşul trimis la Tabriz, spre a-l chema la Istanbul.
- Aşa cum făceai şi tu cu caligrafii şi cu miniaturiştii din Tabriz, pregătesc şi eu cărţi, i-am zis. Cel care mi-a comandat cartea este Preasfîntul Nostru Padişah, Temelia Lumii. Deoarece cartea este secretă, Padişahul Nostru a pus să se scoată bani pentru mine în taină, de la Mai-marele vistiernicilor. M-am înţeles în parte cu fiecare dintre cei mai iscusiţi miniaturişti din atelierul Padişahului Nostru. Îi puneam să deseneze - pe unul un cîine, pe altul un copac şi motivele decorative ale chenarului, pe altul cai. Doream ca lucrurile pe care le ceream să le deseneze să întruchipeze întregul univers al Padişahului Nostru, ca în tablourile maeştrilor veneţieni. Dar aceste lucruri nu urmau să devină întruchiparea avuţiei pămînteşti, aşa cum se întîmplă la veneţieni, ci a bogăţiei interioare, a bucuriilor şi a spaimelor care însufleţesc universul Padişahului Nostru. Dacă am pictat monede de aur, am făcut-o spre a îngrădi valoarea banilor; am pus, în schimb, acolo Diavolul şi Moartea pentru că ne temem de ele. Nu ştiu ce se zvoneşte. Am dorit ca veşnicia copacilor, osteneala cailor, neobrăzarea cîinilor să-l reprezinte pe Padişahul Nostru, laolaltă cu lumea lui. Am dorit ca miniaturiştii mei, porecliţi Barză, Măslină, Delicatul şi Fluture, să-şi aleagă subiectele după placul inimii. Chiar şi în cele mai reci, mai nefericite nopţi de iarnă venea pe ascuns cîte unul dintre miniaturiştii Padişahului Meu, ca să-mi arate ce plăsmuise pentru carte.
- Nu pot spune acum pe de-a-ntregul cum făuream picturile şi de ce purcedeam astfel. Nu pentru că ţi-aş ascunde acest lucru sau pentru că n-aş putea să ţi-l spun. Este ca şi cum nici măcar eu n-aş şti pe de-a-ntregul la ce se referă ele. Ştiu, însă, ce fel de picturi trebuie să fie.
Auzisem de la bărbierul care locuia pe fosta noastră stradă că, la patru luni de la primirea răvaşului meu, Negru se întorsese la Istanbul, aşa că îl chemasem acasă la mine. Ştiam că în povestea mea exista promisiunea unei suferinţe şi a unei fericiri care urmau să ne lege unul de altul.
- Fiecare imagine spune o poveste, i-am zis. Spre a spori frumuseţea cărţii pe care o citim, miniaturistul zugrăveşte cea mai frumoasă scenă din poveste. Momentul în care îndrăgostiţii se zăresc pentru prima dată; cel în care eroul Rustem taie capul fiarei demonice; durerea lui Rustem, care înţelege că străinul pe care l-a ucis este fiul său; Mecnun, cel care şi-a pierdut minţile din dragoste, în mijlocul naturii pustii şi sălbatice, printre lei, tigri, cerbi, şacali; clipa în care Alexandru vede, în pădurea în care se duce înainte de luptă pentru a-şi afla viitorul de la păsări, cum îi este sfîrtecat sitarul de un vultur uriaş şi durerea pe care o încearcă... Ochii noştri, obosiţi de lectura acestor poveşti, se odihnesc mai apoi privind ilustraţiile. Dacă există în poveste un amănunt pe care mintea şi imaginaţia noastră s-au trudit zadarnic să îl întruchipeze, miniatura ne vine pe dată în ajutor. Miniatura este înflorirea poveştii prin culoare. Nimeni nu se poate gîndi la o miniatură fără poveste. Credeam că nimeni nu se poate gîndi la aşa ceva, am adăugat eu cu regret. Dar lucrul acesta se poate întîmpla. În urmă cu doi ani, m-am dus încă o dată la Veneţia, ca sol al Padişahului Nostru. Mă uitam mereu la portretele realizate de maeştrii italieni. Fără a cunoaşte istoria ori mediul celui înfăţişat acolo, dar străduindu-mă să-i pricep şi să-i desluşesc povestea. Într-o zi, am rămas pironit în faţa unui tablou atîrnat pe peretele unui palat.
- înainte de toate, tabloul era imaginea cuiva - a unui om ca mine. Desigur, a unui păgîn, nu a unuia dintre noi. Dar privindu-l, aveam impresia că-mi seamănă. De fapt, nu semăna deloc, dar absolut deloc cu mine. Avea o faţă cărnoasă, rotundă, cu totul lipsită de pomeţi şi, totodată, de minunata mea bărbie. Nu semăna deloc cu mine, dar nu ştiu cum se face că, privindu-l, îmi tresaltă inima, de parcă ar fi fost propriul meu portret.
- Am aflat de la domnul veneţian care-mi arăta palatul lui că portretul de pe perete era al unui prieten, al unui domn de neam mare, ca şi el. Poruncise să i se pună în portret tot ceea ce avea însemnătate în viaţa lui : cîmpul, satul şi pădurea care părea adevărată, din pricina culorilor ce se pierdeau una în alta, toate cuprinse în peisajul ce se zărea pe fereastra deschisă din spate. Pe masa din faţa lui se aflau un ceas, cărţi, timpul, răul, viaţa, condeiul, harta, busola, cutii cu galbeni, alte obiecte, mărunţişuri, lucruri al căror rost nu-l pricepeam ori pe care-l ghiceam, probabil, aşa cum se întîmplă în foarte multe tablouri... Umbra ginnului, a Diavolului, şi apoi preafrumoasa lui fiică, fiica lui de vis, care stătea alături de tatăl ei.
- Pentru înfrumuseţarea şi întregirea cărei poveşti fusese creat acel portret ? Privindu-l, înţelegeam că el era însăşi povestea. Nu era prelungirea vreunei poveşti, ci un lucru împlinit pentru el însuşi.
- Nu mi-am mai putut scoate din minte portretul, în faţa căruia rămăsesem aşa, încremenit. Am ieşit din palat, am revenit în casa în care eram găzduit şi m-am gîndit toată noaptea la el. Şi eu îmi doream să pot fi înfăţişat în acest fel. Nu, asta nu mi se cuvine mie; Padişahul Nostru trebuie să fie pictat astfel ! Padişahul Nostru trebuie să fie reprezentat cu tot ceea ce stăpîneşte, cu tot ceea ce aminteşte de universul lui şi cu tot ceea ce îl înconjoară. M-am gîndit că se poate ilustra o carte cu această idee.
- Maestrul italian pictase în aşa fel portretul seniorului veneţian, încît pricepeai pe dată că îl înfăţişa pe acel senior. Dacă nu l-ai fi văzut niciodată pe omul acela şi dacă ţi s-ar fi cerut să-l afli într-o mulţime, ai fi izbutit să-l găseşti şi să-l desluşeşti dintre mii de oameni, doar mulţumită portretului. Maeştrii italieni au descoperit modalităţile şi iscusinţa de a zugrăvi pe oricine în aşa fel, încît să poată fi deosebit de altcineva nu prin veşminte şi însemne, ci prin chip. Este ceea ce numesc ei portret.
- Dacă chipul ţi-e reprezentat măcar o dată astfel, nu te mai poate uita nimeni. Chiar dacă eşti foarte departe, cel care-ţi priveşte portretul te simte ca şi cum te-ai afla în preajma lui. Pînă şi cei care nu te-au văzut niciodată, în viaţă fiind, îţi pot privi chipul, de parcă te-ai afla în faţa lor, la ani de zile de la moartea ta.
Am tăcut îndelung. Prin partea de sus a ferestruicii care dădea dinspre vestibul înspre stradă, pe care o acoperisem de curînd cu pînză cerată şi ale cărei obloane de jos nici măcar nu le deschisesem, pătrundea o lumină care-ţi stîrnea fiori, în culoarea frigului de afară.
- Aveam un miniaturist, am zis. La fel ca şi alţi miniaturişti, venea seara pe la mine, în taină, pentru această carte secretă a Padişahului, şi lucram împreună pînă dimineaţa. El făcea cea mai bună aurire. Bietul Delicat Efendi a plecat de aici într-o seară, dar n-a mai ajuns acasă. Mă tem că maestrul meu auritor a fost ucis.

Sfarsitul partii a cincea

[cristina.vuscan]

6
Eu, Orhan

- Să fi fost ucis ? a întrebat Negru.
Negru era înalt, subţire şi oarecum înspăimîntător. Mă duceam către ei, cînd bunicul a zis :
- Se pare că a fost ucis, şi m-a văzut. Ce faci aici ?
Se uita în aşa fel la mine, încît m-am dus la el, fără nici o sfială, şi m-am aşezat în braţele lui; m-a dat însă jos pe dată.
- Sărută mîna lui Negru, mi-a zis.
I-am sărutat mîna. N-avea nici un miros.
- E foarte drăguţ, a spus Negru, şi m-a sărutat pe obraz. O să fie vînjos ca un leu.
- Acesta este Orhan şi are şase ani. Mai avem şi un băiat mai mare, pe Şevket, care are şapte ani. Acela e un copil foarte căpos.
- Am fost iar pe strada din Aksaray, a zis Negru. Era frig, zăpada şi gheaţa stăpîneau pretutindeni, dar nimic nu părea să se fi schimbat.
- Toate s-au schimbat, totul a decăzut, a zis bunicul. Chiar foarte mult.
S-a întors către mine :
- Unde este fratele tău mai mare ?
- Cu maestrul.
- Tu de ce eşti aici ?
- Maestrul mi-a spus : Bravo, tu du-te.
- Ai venit singur ?, m-a întrebat bunicul. Trebuie să te aducă fratele tău mai mare.
Apoi i-a zis lui Negru :
- Am un prieten legător de cărţi, la care se duc de două ori pe săptămînă, după şcoala coranică, şi ucenicesc, învaţă legătoria.
- Îţi place să faci picturi, ca bunicul ?, m-a întrebat Negru.
Am tăcut.
- Bine, a zis bunicul. Hai să vedem despre ce e vorba.
Căldura care se răspîndea din mangal era atît de plăcută, încît nu doream să mă dezlipesc de ei. M-am oprit o clipă, adulmecînd mirosul de vopsea şi lipici. Mirosea şi a cafea.
- Este un alt mod de a picta, un alt mod de a vedea, a zis bunicul. De aceea a fost ucis nefericitul de auritor. Pe deasupra, făcea şi aurire de tip vechi. Nici măcar nu ştiu dacă a fost ucis, doar că a dispărut. Ei ilustrează o carte a ceremoniilor pentru Padişahul Nostru, sub comanda Mai-marelui miniaturiştilor, Maestrul Osman. Toţi lucrează acasă. Maestrul Osman este la atelier. Vreau să te duci mai întîi pe acolo şi să vezi totul cu ochii tăi. Mă tem ca nu cumva ceilalţi să se fi certat şi să se fi omorît între ei. Fluture, Măslină, Barză, potrivit poreclelor pe care li le-a dat, cu ani în urmă, Osman, Maestrul lor, Mai-marele miniaturiştilor... Ai să te duci pe la ei pe acasă, să-i vezi...
În loc să cobor scările, m-am întors. Din camera cu dulap în perete în care dormea Hayriye noaptea se auzea un scîrţîit şi am intrat acolo. înăuntru nu era Hayriye, ci mama. Cînd m-a văzut, s-a fîstîcit. Se afla cu jumătate de trup în dulap.
- Unde ai fost ?, m-a întrebat.
Dar ştia unde fusesem. În dulap este o gaură; de acolo se vede camera de pictură a bunicului, iar cînd uşa camerei este deschisă se vede holul, apoi, de cealaltă parte a holului, camera în care doarme bunicul - desigur, dacă şi uşa ei este deschisă.
- Am fost la bunicul, am zis. Ce faci aici, mamă ?
- Nu ţi-am spus că are un musafir, că nu trebuie să intri la el ? a ţipat ea, dar nu foarte tare, pentru că nu voia s-o audă musafirul. Ce făceau ?, m-a întrebat după aceea, pe un ton dulce.
- Stăteau jos. Dar nu erau cu vopselele. Bunicul povestea, iar celălalt asculta.
- Cum şedea ?
M-am aşezat deodată, hopa, pe jos, şi l-am imitat pe musafir :
- Uite, mamă, acum sunt o persoană foarte serioasă; acum îl ascult pe bunicul cu sprîncenele încruntate şi clatin din cap plin de seriozitate, în ritm, de parcă aş recita mevlit-ul, ca musafirul acela.
- Du-te jos, a spus mama. Trimite-o pe Hayriye la mine. Imediat.
S-a aşezat şi a început să scrie ceva pe o hîrtiuţă de pe tăblia de scris, pe care o ţinea în poală.
- Ce scrii, mamă ?
- Nu ţi-am spus să te duci imediat jos şi s-o chemi pe Hayriye la mine ?
M-am dus în bucătărie. Venise fratele meu mai mare. Hayriye îi pusese în faţă o cratiţă cu pilaf, pe care-l luase din pilaful musafirului.
- Trădătorule ! a zis fratele meu mai mare. M-ai lăsat cu meşterul şi ai plecat. Eu am răsucit toate firele. Mi s-au învineţit degetele de tot.
- Hayriye, te cheamă mama.
- Cînd termin de mîncat, te bat, a zis fratele meu mai mare. Am să te pedepsesc pentru lenea şi pentru trădarea ta.
Cînd a ieşit Hayriye, frate-meu s-a ridicat şi s-a repezit la mine, fără să-şi termine de mîncat pilaful. N-am apucat să fug. M-a prins de încheietura mîinii şi a început să mi-o răsucească.
- Nu face asta, Şevket, mă doare foarte tare !
- Ai s-o mai ştergi vreodată aşa, şmechereşte ?
- N-am s-o mai şterg.
- Jură !
- Jur !
- Jură pe Coran !
- Jur pe Coran !
Dar nu mi-a dat drumul. M-a tras lîngă tava lui şi m-a pus să îngenunchez. Pe de o parte îşi mînca pilaful cu lingura, iar pe de alta, fiind cu mult mai puternic decît mine, îmi răsucea braţul şi mai tare.
- Nu-ţi mai chinui iar fratele, tiranule !, a zis Hayriye, care îşi pusese vălul şi ieşea. Lasă-l !
- Tu nu te-amesteca, fată de rob ! a zis fratele meu mai mare, continuînd să-mi răsucească braţul. Unde te duci ?
- Să iau lămîi, a zis Hayriye.
- Mincinoaso ! a zis fratele meu mai mare. E plin dulapul de lămîi.
Pentru că slăbise puţin strînsoarea braţului, am reuşit să mă desprind, i-am dat un picior şi m-am apucat de braţul sfeşnicului, dar s-a aruncat asupra mea şi m-a prins sub el.
A lovit sfeşnicul, iar tava s-a răsturnat.
- Belelele lui Dumnezeu, a zis mama.
Nu striga, ca să n-o audă musafirul. Oare cum traversase holul şi coborîse scările fără s-o vadă Negru ? Ne-a despărţit.
- Ne faceţi de rîs, obraznicilor !
- Orhan a minţit astăzi, a zis Şevket. M-a lăsat cu toată treaba la meşter şi-a fugit.
- Taci, a zis mama şi i-a tras o palmă.
Îl lovise uşor; de aceea, fratele meu mai mare n-a plîns.
- Vreau la tata, a zis. Cînd o să se întoarcă tata, o să scoată din teacă sabia cea roşie a unchiului Hasan şi o să plecăm din casa asta, o să ne întoarcem la unchiul Hasan.
- Taci, a zis mama.
S-a înfuriat deodată aşa de tare, că l-a tîrît pe Şevket, pe care-l prinsese de braţ, pînă în întunericul de la capătul vestibulului pietruit. Mă luasem şi eu pe urmele lor. Mama a deschis uşa şi, văzîndu-mă şi pe mine, a zis :
- Intraţi amîndoi aici !
- Dar, mamă, eu n-am făcut nimic, am zis, însă am intrat.
- Mama a închis uşa în urma noastră. înăuntru nu era chiar întuneric beznă; prin crăpăturile obloanelor care dădeau spre rodiu pătrundea o lumină abia vizibilă, dar mi s-a făcut frică.
- Mamă, deschide uşa, am zis. Mi-e frig !
- Nu plînge, fricosule, a zis Şevket. O s-o deschidă acum.
Mama a deschis uşa.
- O să staţi cuminţi pînă pleacă musafirul ? a întrebat. Bine atunci, pînă pleacă Negru staţi în bucătărie, lîngă sobă, şi nu vă duceţi sus.
Am auzit cum necheza uşor un cal în grajd. Apoi l-am mai auzit o dată. Nu era calul bunicului, era calul lui Negru. Ne-a cuprins un soi de veselie, de parcă ar fi început o zi de tîrg sau o dimineaţă de sărbătoare. Mama a surîs, dornică parcă să zîmbim şi noi. A făcut doi paşi şi a deschis poarta dinspre noi a grajdului.
- Brrruu ! a strigat.
S-a întors şi ne-a aşezat în bucătăria plină de şoareci a lui Hayriye, care mai mirosea şi a ulei.
- Băgaţi de seamă, să nu-mi spuneţi că vreţi să ieşiţi de aici pînă nu pleacă musafirul ! Şi să nu vă certaţi, ca să nu creadă cineva că sunteţi nişte copii răsfăţaţi şi fără educaţie.
- Mamă, i-am zis, înainte de a închide uşa. Mamă, trebuie să-ţi spun ceva. Bietul auritor al bunicului a fost ucis.

Sfarsitul partii a sasea

[cristina.vuscan]

7
Mă numesc Negru

Cînd i-am văzut copilul pentru prima oară, am înţeles pe dată ce anume reţinusem greşit din chipul lui Şekure, vreme de ani de zile. La fel ca şi chipul lui Orhan, cel al lui Şekure era delicat, iar bărbia îi era mai lungă decît mi-o aminteam eu. Din această pricină, gura iubitei mele era, trebuia să fie, desigur, mai mică şi mai subţire decît crezusem eu de-a lungul timpului. Vreme de doisprezece ani, colindînd din oraş în oraş, mărisem cu bună ştiinţă gura lui Şekure, îmi închipuisem că buzele ei erau mai armonioase, dar şi mai cărnoase, mai încîntătoare, ca o vişină mare şi strălucitoare.
Dacă aş fi avut, prin urmare, pe la mijlocul peregrinărilor mele, care au durat doisprezece ani, o imagine a chipului lui Şekure în stilul maeştrilor italieni, nu m-aş mai fi simţit nicăieri dezrădăcinat, chinuit de gîndul că nu-mi aminteam chipul iubitei lăsate în urmă. Deoarece, dacă în tine dăinuie chipul unei iubite, pictat în inimă, îţi este casă întreaga lume.
Văzîndu-l pe fiul lui Şekure, vorbind cu el, privindu-l îndeaproape şi sărutîndu-l pe obraz, în mine s-a născut acea tulburare proprie celor fără de noroc, ucigaşilor şi păcătoşilor. O voce dinlăuntrul meu îmi spunea : ”Haide, du-te acum s-o vezi pe Şekure !"
La un moment dat, m-am gîndit să ies din camera Unchiului şi să deschid, una cîte una, toate uşile care dădeau în hol - numărasem, cu coada ochiului, cinci uşi întunecate, dintre care una era cea a scărilor -, pînă cînd aveam să dau de Şekure. Dar, pentru că-i dezvăluisem imprudent, înainte de vreme, ce-mi stătea pe suflet, trăisem departe de iubita mea vreme de doisprezece ani. Am aşteptat, tăcut şi umil, şi l-am ascultat pe Unchiul, privind mindirele pe care cine ştie de cîte ori nu şezuse Şekure, ori lucrurile pe care le-ar fi putut atinge.
Mi-a povestit că Sultanul voia ca această carte să ajungă pînă în anul 1000 al Hegirei. Padişahul Nostru, Refugiul Lumii, dorea să arate lumii că, pînă în anul 1000 al Hegirei, el şi statul său aveau să se poată folosi, la rîndul lor, de iscusinţa frîncilor. Padişahul poruncise ca maeştrii miniaturişti, despre care ştia cît erau de ocupaţi, deoarece pusese să se pregătească şi o carte a ceremoniilor, să nu-şi părăsească locuinţele, să lucreze acasă şi nu în înghesuiala din atelier. Desigur că fusese înştiinţat şi de faptul că ei veneau pe ascuns la Unchiul.
- O să-l vezi pe Mai-marele miniaturiştilor, pe Maestrul Osman, a zis Unchiul. Se spune că a orbit, că s-a ramolit; după mine, este şi orb, şi ramolit.
încercarea Unchiului de a alcătui o carte sub privegherea şi la îndemnul Padişahului, deşi nu este maestru miniaturist şi nu acesta îi este, de fapt, meşteşugul, va primejdui, desigur, relaţia sa cu bătrînul Maestru Osman, Mai-marele miniaturiştilor.
Rememorîndu-mi copilăria, mi-am îndreptat atenţia asupra lucrurilor din casă. îmi aminteam de acum doisprezece ani de covorul albastru de Kula, de pe jos, de carafa din aramă, de tava, de vasul, precum şi de ceştile de cafea, despre care răposata mea mătuşă spusese de nenumărate ori, cu mîndrie, că erau aduse tocmai din China, prin Portugalia. Aceste lucruri, la fel ca şi suportul de carte cu intarsii de sidef aflat alături, ca şi poliţa pentru turbane de pe perete, ca şi perna de catifea roşie a cărei moliciune îmi revenise în minte cînd o atinsesem purtau urmele casei din cartierul Aksaray în care îmi petrecusem copilăria, alături de Şekure, şi purtau încă ceva din freamătul fericirii, al zilelor de pictură petrecute acolo.
Fericire şi pictură. Aş dori ca dragii mei cititori, care se vor pleca atent asupra poveştii şi tristeţii mele, să poarte mereu în gînd aceste lucruri, ca punct de plecare al universului meu. Odată am fost foarte fericit aici, printre cărţi, condeie şi picturi. Apoi m-am îndrăgostit şi, în urma acestei întîmplări, am fost izgonit din Rai. M-am gîndit foarte mult, în anii în care am îndurat acest surghiun din dragoste, că îi sunt peste măsură de îndatorat lui Şekure şi dragostei mele faţă de ea pentru faptul că nu am privit, în tinereţe, viaţa şi lumea cu optimism. Plin de copilărească naivitate, socoteam că dragostea mea va primi neîndoios un răspuns, eram peste măsură de sigur şi, privind lumea cu încredere, o vedeam ca pe un loc bun. însufleţit de aceeaşi încredere, mi-am apropiat şi cărţile pe care mă punea atunci Unchiul să le citesc, învăţăturile deprinse la şcoala coranică, miniatura şi pictura, şi m-am îndrăgostit de ele. După cum îi datorez dragostei faţă de Şekure această primă parte a formării mele - nespus de bogată, de însorită şi de plină de veselie -, tot astfel datorez cunoştinţele întunecate, care au înveninat-o mai apoi, faptului de a fi fost respins de ea. Dorinţa de a mă pierde, de a mă face nevăzut odată cu flăcările care se stingeau în cămin, în nopţi îngheţate petrecute prin camere de han, faptul că mă vedeam adeseori, în vis, dispărînd într-un abis pustiu, împreună cu femeia aflată întîmplător lîngă mine, după ce făceam dragoste, ca şi ideea că sunt un om de două parale - toate acestea i se datorează lui Şekure.
- Ştiai că, după moarte, a zis Unchiul, după multă vreme, sufletele noastre se pot reîntîlni cu sufletele celor care dorm tihniţi în paturile lor, în lumea aceasta ?
- Nu ştiam.
- După moarte, urmează o lungă călătorie; de aceea nu mă tem de ea. Lucrul de care mă tem eu este să nu mor înainte de a isprăvi cartea Padişahului Nostru.
Eram cu gîndul, pe de o parte, la faptul că, potrivit Unchiului, eram mai puternic, mai înţelept şi mai plin de vigoare, iar pe de altă parte la scumpetea caftanului pe care îl primisem cu doisprezece ani în urmă venind la acest om care nu-mi îngăduise să mă căsătoresc cu fiica lui, la harnaşamentul de argint şi la şaua ornamentată a calului pe care urma să-l scot din grajd şi să-l încalec, după ce voi fi coborît scările.
I-am spus că aveam să-l înştiinţez în legătură cu tot ceea ce aveam să aflu iscodindu-i pe miniaturişti. I-am sărutat mîna, am coborît scările, am ieşit în curte şi mi-am dat seama că, deşi simţeam cum mă năpădea răceala zăpezii, nu eram nici copil, nici bătrîn; simţeam, fericit, universul în trupul meu. Cînd am închis uşa grajdului, s-a stîrnit o pală de vînt. Cînd am trecut din vestibul în curte, calul meu alb, pe care-l ţineam de zăbală, s-a înfiorat odată cu mine; ştiam că picioarele sale puternice, cu tendoane proeminente, nerăbdarea, felul nestăpînit de a fi erau şi ale mele. Abia ieşisem în stradă şi eram pe cale de a încăleca dintr-un salt, de a mă face apoi nevăzut pe străzile înguste, asemenea calului din basme care dispare fără urmă, cînd o femeie zdravănă, despre care habar n-aveam de unde apăruse - o evreică îmbrăcată în roz din cap pînă-n picioare, cu o boccea în mînă -, s-a repezit spre mine. Era multă şi mare la trup, ca un dulap. Dar era iute, plină de însufleţire, ba chiar cochetă.
- Leul meu, flăcăul meu, eşti la fel de chipeş pe cît se spune, a zis. Că oi fi însurat ori holtei, nu vrei să iei nişte batiste de mătase de la Ester, cea mai vestită vînzătoare de mărunţişuri femeieşti din Istanbul, pentru iubita ta cea tainică ?
- Nu.
- O cingătoare roşie din adas ?
- Nu.
- Nu, nu ! Ia nu spune nu ! Să n-aibă, adică, un leu ca tine o logodnică, o iubită tainică ? Cine ştie cîte fete nu tînjesc după tine, cu ochii scăldaţi în lacrimi !
O clipă, trupul ei s-a întins către mine, precum silueta delicată a unui acrobat, şi s-a lipit de al meu, cu o graţie uimitoare. În aceeaşi clipă, mîna ei a scos la vedere, cu iscusinţa unui scamator care dă la iveală tot soiul de lucruri, un răvaş. L-am apucat cît ai clipi din ochi şi l-am vîrît la brîu cu îndemînare, de parcă m-aş fi pregătit ani de zile pentru această clipă. Era un ditamai răvaşul şi-l simţeam de-acum, între mijloc şi buric, ca pe un foc pe trupul meu rece ca gheaţa.
- Urcă pe cal şi mînă-l în buiestru, mi-a zis Ester, vînzătoarea de mărunţişuri femeieşti. Apucă pe strada care se face la dreapta zidului ăstuia, mergi fără să te uiţi în jur, iar cînd ajungi la rodiu, întoarce-te şi priveşte spre casa de care vei da acolo şi spre fereastra din faţa ta.
Şi-a văzut de drum şi s-a făcut pe dată nevăzută. Am încălecat, dar ca un ageamiu care încalecă pentru prima dată în viaţă. îmi bătea inima de parcă aş fi alergat, eram cuprins de nelinişte, mîinile nu mai ştiau cum să apuce frîul; de îndată ce picioarele mi s-au lipit însă strîns de trupul calului, atît el, cît şi eu ne-am redobîndit stăpînirea de sine şi agilitatea şi a fost nespus de plăcut cînd, întocmai cum spusese Ester, înţeleptul meu armăsar a păşit în buiestru şi am cotit-o pe stradă, la dreapta. Poate atunci mi-am dat seama că eram, într-adevăr, chipeş. Din dosul fiecărui oblon, al fiecărui grilaj, mă privea cîte o femeie din cartier, ca în basme, iar eu simţeam că eram gata să mă las din nou cuprins de aceeaşi vîlvătaie. Asta era, oare, ceea ce doream ? Reveneam, oare, la boala care mă mistuise atîta amar de vreme ? Deodată s-a ivit soarele şi m-a orbit.
Unde era rodiul ? Să fi fost, oare, copacul acela amărît, plăpînd ? Da, acela era ! Stînd pe cal, m-am răsucit uşor într-o parte : chiar în faţa mea se afla o fereastră, dar la ea nu era nimeni. Zgripţuroaica de Ester m-a păcălit !
Pe cînd îmi spuneam asta, oblonul potopit de gheaţă s-a deschis brusc şi, după doisprezece ani, am văzut-o acolo, în cadrul ferestrei care lucea în lumina soarelui, pe minunata mea iubită, cu chipul ei frumos pierdut între ramurile pline de zăpadă. Iubita mea cu ochii negri se uita, oare, la mine sau privea dincolo de mine, spre o altă viaţă ? Nu-mi dădeam seama dacă era melancolică, dacă zîmbea sau dacă surîdea plină de melancolie. Calule prost, nu-mi asculta inima, încetineşte ! M-am răsucit din nou în şa, fără nici o teamă, şi am privit-o cu dor pînă în ultima clipă, pînă cînd chipul ei misterios, delicat şi fin a dispărut dincolo de ramurile albe.
Cînd mi-am dat seama, mult mai tîrziu, pe cînd deschideam răvaşul pe care mi-l dăduse Ester şi mă uitam la pictura înfăşurată în el, că întîlnirea noastră era foarte asemănătoare cu scena - de atîtea ori ilustrată - în care Husrev se arată sub fereastra lui Şirin (între noi se afla chiar şi un copac trist, cu toate că era aşezat ceva mai în spate), eram deja cuprins de vîlvătaia dragostei, ca în ilustraţiile acelor cărţi pe care le îndrăgeam şi după care ne dădeam amîndoi în vînt.

Sfarsitul partii a saptea

[cristina.vuscan]

8
Mă numesc Ester

Ştiu că toţi sunteţi curioşi să aflaţi ce se găsea în răvaşul pe care i l-am dat lui Negru. Pentru că mă încerca şi pe mine oarece curiozitate, am aflat totul. Dacă voiţi, daţi paginile poveştii în urmă, ca să vedeţi ce s-a întîmplat mai înainte de a-i da răvaşul, iar eu am să vă istorisesc totul.
Acum suntem, iată, în faptul serii, iar eu stau cu bărbatul meu, Nesim, în casa noastră din cartierul evreiesc, aflat la capul Cornului de Aur - doi bătrîni răblăgiţi care încearcă să se încălzească, zvîrlind lemne în foc. Nu luaţi seama la faptul că am spus că sunt bătrînă pentru că, de îndată ce îmi pun în boccea batiste de mătase, mănuşi, mantii, materiale colorate pentru cămăşi aduse de corăbiile care vin din Portugalia, podoabe mărunte precum inele, cercei, coliere, ieftine sau scumpe, din cele care le fac fericite pe femei, mi-o pun pe braţ şi nu rămîne stradă pe care să nu răzbat, ca un polonic vîrît în cazanul Istanbulului. Nu există răvaş ori bîrfă pe care să n-o fi purtat din uşă în uşă; eu am căpătuit jumătate din fetele Istanbulului. Dar n-am adus acum vorba de asta ca să mă laud. Spuneam că stăteam aşa, în faptul serii, cînd cioc, cioc, a bătut cineva la uşă, m-am dus să deschid şi m-am trezit nas în nas cu proasta aia de Hayriye, roaba. Avea în mînă un răvaş. Mi-a povestit, tremurînd de frig sau de emoţie, nu-mi dădeam seama, ce voia draga de Şekure.
Mai întîi am crezut că răvaşul trebuia dus lui Hasan şi m-am mirat. Ştiţi că frumoasa Şekure are un bărbat care nu s-a mai întors de la război - după mine, de mult i-a fost pusă pielea pe băţ ! Ei, şi bărbatul ăsta, soldatul, are un frate turbat de dragoste; îl cheamă Hasan. Am înţeles însă că răvaşul lui Şekure nu era pentru Hasan, ci pentru altcineva. Ester, să moară de curiozitate, nu alta, să afle ce scria-n el ! În cele din urmă, am izbutit să citesc scrisoarea.
Nu ne cunoaştem prea bine. Drept să vă zic, am simţit brusc aşa, o sfioşenie. N-am să vă spun cum am citit răvaşul. Poate îmi socotiţi curiozitatea ruşinoasă - de parcă nu sunteţi şi dumneavoastră la fel de curioşi, cel puţin ca bărbierii ! -, poate chiar mă dispreţuiţi. Să vă spun doar degrabă ce am auzit cînd mi s-a citit răvaşul. Dulceaţa de Şekure scrisese aşa :
”Negru Efendi, vii pe la mine pe acasă punînd temei pe apropierea dintre tine şi tata. Dar să nu crezi că vei primi vreun semn de la mine ! De cînd ai plecat, s-au întîmplat multe. M-am măritat, am doi băieţi vînjoşi ca nişte lei. Unul este Orhan; l-ai văzut cînd a intrat adineaori. Sunt patru ani de cînd îmi aştept bărbatul şi la altceva nici nu mă gîndesc. Cu doi copii şi cu un tată bătrîn, mă simt singură, neajutorată şi slabă; s-ar putea să am nevoie de forţa şi de ocrotirea unui bărbat, dar să nu creadă cineva că va izbuti să profite de această împrejurare. De aceea, rogu-te, nu mai bate la uşa noastră ! La drept vorbind, m-ai făcut o dată de ruşine şi cîte suferinţe n-a trebuit să îndur ca să-mi spăl obrazul în ochii tatei ! Odată cu răvaşul acesta, îţi înapoiez şi imaginea pe care ai pictat-o şi pe care mi-ai trimis-o pe vremea cînd erai un tînăr fără minte. Asta ca să nu nutreşti vreo speranţă, să nu interpretezi greşit vreun semn. E o amăgire să crezi că oamenii s-ar putea îndrăgosti uitîndu-se la o imagine. Cel mai bine ar fi să nu mai calci prin casa noastră.”
Biata mea Şekure nu este bărbat, bei ori paşă, ca să-şi pună dedesubt pecetea cea arătoasă. Şi-a pus doar, în josul hîrtiei, prima literă a numelui, ca o păsăruică temătoare.
Am spus ”pecete". Probabil vă întrebaţi cum fac de deschid şi închid la loc răvaşele astea pecetluite. Doar răvaşele nu sunt pecetluite ! Draga de Şekure gîndeşte că Ester e o evreică neştiutoare şi că nu poate desluşi ce scrie ea. Asta e adevărat, nu pot citi ce scrie, dar pot pune pe altcineva să-mi citească. Răvaşul, însă, îl pot citi foarte bine eu însămi. V-am zăpăcit ? Păi să vă explic în aşa fel încît chiar şi cei mai grei de cap dintre dumneavoastră să priceapă.
Ceea ce se numeşte ”răvaş" nu se mărgineşte doar la scris. La fel ca şi cartea, răvaşul se citeşte prin adulmecare, pipăire, atingere. Din pricina asta, deştepţii spun : ”Ia citeşte, să vedem ce zice scrisoarea !" Iar proştii spun : ”Ia citeşte ce scrie !" Iscusinţa constă în a citi nu numai ceea ce stă scris, ci şi răvaşul, în întregime. Ascultaţi, să vedem ce altceva a mai zis Şekure :
1. Chiar dacă trimit răvaşul pe furiş, nu am de gînd să fac din el o taină atît de mare, de aceea îl trimit prin Ester, care şi-a făcut o îndeletnicire şi o deprindere din purtatul răvaşelor.
2. îndoirea din cale afară a hîrtiei, care aduce a plăcintă împletită, semnifică, la rîndul ei, taina şi secretul. Or, răvaşul ei era deschis. Mai mult, îl însoţea o ditamai pictura. Ţelul pare acela de a-i ascunde taina de ceilalţi. Iar lucrul ăsta se potriveşte mai degrabă cu un răvaş care cheamă la dragoste decît cu unul hărăzit să o alunge.
3. Căci însuşi parfumul răvaşului întăreşte acest lucru. Acest parfum, într-atît de nelămurit, încît celui care primeşte răvaşul îi este greu să spună ceva (oare mireasma a fost pusă în el intenţionat ?), dar atît de atrăgător încît nu va putea rămîne nebăgat în seamă (este oare parfum de muşcată sau parfumul mîinii ei ?), a fost destul ca să-i ia minţile nefericitului care mi-a citit răvaşul. Presupun că şi lui Negru îi va lua minţile în acelaşi chip.
4. Eu sunt Ester, o femeie fără carte, însă din felul curgător al caligrafiei - deşi condeiul scrie repede, fără a-i da prea mare însemnătate, prea mare atenţie, din pricina grabei -, din tremurul delicat al literelor, care par să fi fost atinse, toate, de o adiere blîndă de vînt, reiese că,în străfundurile sale, ea spune tocmai pe dos decît pare s-o facă. În pofida faptului că, grăind despre Orhan, foloseşte cuvîntul ”adineaori", de parcă ar sugera că acum ar fi scris, este limpede că s-a făcut o ciornă, deoarece fiecare rînd trădează luare-aminte.
5. Pictura trimisă odată cu răvaşul se leagă de scena în care frumoasa Şirin - cea din basmul pe care pînă şi eu, evreica Ester, îl ştiu - se îndrăgosteşte, privindu-i chipul, de chipeşul Husrev. Toate femeile visătoare din Istanbul se dau în vînt după povestea asta, însă este pentru prima dată cînd văd că i se trimite cuiva o pictură cu ea.
Vouă, fericiţilor ştiutori de carte, vi se întîmplă adeseori următorul lucru : cineva care nu ştie să citească vine la voi şi vă imploră să-i citiţi răvaşul pe care l-a primit. Cele scrise în el sunt atît de zguduitoare, atît de emoţionante, atît de stînjenitoare, încît stăpîna lui, ruşinată de faptul că îi împărtăşiţi taina, vă roagă plină de sfiiciune să i-l mai citiţi o dată. I-l recitiţi. În cele din urmă, răvaşul este citit de atîtea ori, încît amîndoi îl învăţaţi pe de rost. Apoi, este luat în mînă, sunteţi întrebat dacă aici e vorba de asta, dacă dincoace se zice asta, iar cele care întreabă privesc în punctul pe care li-l arătaţi voi cu buricul degetului, fără să priceapă literele aflate acolo. Uneori, cînd fiinţele astea se uită la mişcările întortocheate ale literelor ce alcătuiesc cuvinte pe care nu le pot citi, dar pe care le-au învăţat pe de rost, mă înduioşez atît de tare, încît uit că nici eu nu ştiu să citesc şi-mi vine să le sărut pe fetele fără ştiinţă de carte, care varsă lacrimi pe răvaşe.
Mai sunt şi nenorociţii cărora trebuie să aveţi grijă să nu le semănaţi. Uneori, cînd fata doreşte să ia în mînă şi să atingă iar răvaşul, să vadă, fără să priceapă, care cuvînt a fost spus şi unde, unii dintre ticăloşii aceştia zic : ”Ce-o să faci tu cu el, că doar nu ştii să citeşti, la ce să te mai uiţi" şi nici măcar nu i-l mai dau înapoi, de parcă le-ar aparţine; atunci, mie, Ester, îmi revine datoria să mă cert cu ei şi să-l iau înapoi.
Prin urmare, eu, Ester, sunt o femeie bună, iar dacă ţin la voi, vă mai şi ajut.

Sfarsitul partii a opta

[cristina.vuscan]

9
Eu, Şekure

De ce eram oare acolo, la fereastră, cînd a trecut Negru tocmai prin faţa mea, călare pe calul lui alb ? De ce deschisesem, tocmai în acea clipă, cuprinsă de o presimţire, oblonul şi de ce l-am privit lung, arătîndu-mă printre ramurile încărcate de zăpadă ale rodiului ? Nu pot să vă spun foarte limpede. Eu le-am dat de veste lui Hayriye şi lui Ester; într-adevăr, ştiam că Negru urma să treacă pe acolo. În clipa aceea, urcasem singură în camera cu dulap în perete, care dă înspre rodiu, ca să mă uit la feregelele din cufere. Mînată de un impuls, am împins avîntată oblonul cu toată puterea, iar soarele a inundat, la început, camera; am stat la fereastră şi m-am trezit faţă în faţă cu Negru, de parcă m-ar fi orbit lumina. A fost foarte frumos.
A crescut, s-a maturizat, a depăşit perioada aceea de agitaţie şi de neastîmpăr din tinereţe şi s-a făcut chipeş. Uite, Şekure, mi-a spus inima, Negru nu este doar chipeş. Priveşte-l în adîncul ochilor; are o inimă ca de copil, atît de curată, atît de singuratică ! Mărită-te cu el ! Dar eu i-am trimis un răvaş în care-i scriam taman pe dos.
Cînd aveam doisprezece ani ştiam că, deşi el era cu doisprezece ani mai mare ca mine, eram mai coaptă decît el. Pe vremea aceea, în loc să stea în faţa mea falnic ca un bărbat, în loc să spună : ”Am să fac asta, am să fac ailaltă, am să sar de aici şi am să mă caţăr acolo", se cufunda şi se ascundea în cartea din faţa lui, în imaginile ei, de parcă i-ar fi fost ruşine de toate. Apoi, s-a îndrăgostit şi el de mine. Şi-a mărturisit dragostea făcîndu-mi o pictură. De-acum, eram amîndoi atinşi de vrajă. Cînd am împlinit doisprezece ani, am simţit că, atunci cînd ne întîlneam faţă în faţă, Negru nu mă mai putea privi în ochi, de parcă se temea să nu înţeleg că era îndrăgostit de mine. Spunea, de pildă : ”Vrei să-mi dai cuţitul acela cu mîner de fildeş ?", însă, deşi se uita la cuţit, nu era în stare, mai apoi, să ridice ochii şi să mă privească de-a dreptul. Dacă eu întrebam : ”E bună dulceaţa de vişine ?", nu putea să spună că era bună printr-un zîmbet plăcut, printr-o expresie a feţei, aşa cum facem cu toţii cînd avem gura plină. Striga, cît îl ţinea gura, de parcă ar fi vorbit cu surzii : ”Da !!" Căci, de teamă, nici măcar nu mă putea privi în faţă. Eram foarte frumoasă pe atunci. Toţi bărbaţii, toţi cei care izbutiseră să mă vadă măcar o dată - de departe, prin perdele, prin uşi ori prin nenumăratele ţesături în care eram înfăşurată -, se îndrăgosteau pe dată de mine. N-o spun ca să mă laud, ci ca să-mi înţelegeţi povestea şi să-mi împărtăşiţi tristeţea.
Există, în povestea lui Husrev şi a lui Şirin, un moment pe care toată lumea îl cunoaşte şi despre care eu şi Negru am vorbit foarte mult. Şapur năzuieşte să-i facă pe Husrev şi pe Şirin să se îndrăgostească unul de altul. într-o zi, cînd Şirin iese să se plimbe pe cîmp cu însoţitoarele ei, Şapur atîrnă pe ascuns imaginea lui Husrev de una din ramurile copacului sub care acestea se aşază ca să se odihnească. Văzînd portretul chipeşului Husrev atîrnat de unul dintre copacii din livada aceea minunată, Şirin se îndrăgosteşte de el. S-au zămislit foarte multe picturi care înfăţişează această clipă - această scenă, cum spun miniaturiştii : privirea plină de admiraţie şi de uimire pe care o îndreaptă Şirin spre portretul lui Husrev, atîrnat de o ramură roşie. Pe cînd lucra cu tata, Negru a văzut de foarte multe ori această miniatură, ba chiar a şi copiat-o aidoma, o dată sau de două ori, după ce a admirat-o îndelung. Apoi, îndrăgostindu-se de mine, a mai pictat-o o dată, pentru sine. Însă, în locul lui Husrev şi al lui Şirin, ne-a reprezentat pe mine şi pe el, pe Şekure şi pe Negru. Dacă n-ar fi scris dedesubt că fata şi bărbatul din pictură eram noi, aş fi putut înţelege acest lucru doar eu, căci uneori ne înfăţişa, în glumă, pe mine şi pe el, cu aceleaşi linii şi în aceleaşi culori : eu în albastru, iar el în roşu. Ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, scrisese chiar şi sub siluetele lui Husrev şi lui Şirin numele noastre. Lăsase pictura, ca din greşeală, într-un loc în care puteam s-o văd eu şi fugise. îmi amintesc că am privit-o şi că mă urmărea, să vadă ce voi face după aceea.
Deoarece ştiam foarte bine că nu mă voi putea îndrăgosti de el ca Şirin, m-am prefăcut, la început, că nu-l bag în seamă. În seara acelei zile de vară, pe cînd încercam să ne răcorim cu siropuri de vişine răcite cu gheaţă - despre care se spunea că venea tocmai de la Uludag -, i-am spus tatei, după ce a plecat Negru acasă, că acesta mi-a făcut o declaraţie de dragoste. Pe vremea aceea, Negru era proaspăt absolvent de şcoală coranică. Dădea lecţii prin cartiere mărginaşe şi încerca să se apropie de foarte puternicul, foarte respectatul Naim Paşa, nu atît din proprie dorinţă, cît obligat de tata, care îl considera cam fără minte. Tata, care făcea eforturi să-l apropie de Naim Paşa, sau cel puţin să-l ajute să înceapă o activitate de secretar şi care spunea că Negru nu se străduieşte prea mult în această privinţă, că este, cu alte cuvinte, nechibzuit, îi zisese în seara aceea mamei, referindu-se la noi : ”Se vede că nepotul tău cel sărman ţinteşte cu mult mai sus." Fără să se sinchisească de ea, mai spusese şi că ”se vede că este mai deştept decît socoteam noi".
îmi amintesc cu tristeţe cîte n-a făcut tata în zilele care au urmat, cum m-am ţinut departe de Negru, cum a încetat el să mai vină, mai întîi în casa noastră, apoi în cartier. Dar nu doresc să vă povestesc toate astea, căci n-o să vă mai fim simpatici - tata şi cu mine. Credeţi-mă, nu exista altă cale ! În asemenea împrejurări, oamenii la locul lor o taie scurt, spunînd cu nobleţe : ”Nu eram socotiţi potriviţi" sau, cu îndreptăţire : ”Aşa a fost să fie", chiar dacă sufletul, care recunoaşte că dragostea fără speranţă este chiar fără de speranţă, care nu ţine seama de nici o rînduială, simte cît de felurită este alcătuirea lumii. Trebuie să ştiţi că mama a spus, de cîteva ori : ”Barem să nu-i frîngeţi sufletul copilului !" Negru, pe care mama îl numea ”copil", avea douăzeci şi patru de ani, iar eu pe jumătate vîrsta lui. Deoarece tata socotea că declaraţia de dragoste a lui Negru era o neobrăzare, este cu putinţă să nu fi îndeplinit cu bună ştiinţă rugămintea mamei.
Cînd am primit vestea că plecase din Istanbul, îl scosesem deja cu totul de la inimă, deşi nu-l uitasem pe de-a-ntregul. Deoarece ani de zile n-am mai primit veşti de la el, din nici un oraş, m-am gîndit că era nimerit să ascund imaginea pe care o pictase şi pe care mi-o arătase, ca mărturie a amintirilor noastre din copilărie, a prieteniei noastre copilăreşti. Pentru ca la început tata, iar mai apoi bărbatul meu, soldatul, să nu găsească pictura şi să se supere, să-i apuce gelozia, am împletit cu măiestrie partea de sus, aurită, a cuvintelor ”Şekure şi Negru" sub forma unor flori prelungi, de parcă ar fi fost un strop din cerneala Hasan Paşa a tatei. De vreme ce astăzi i-am înapoiat portretul, aceia dintre voi care mă judecă pentru că m-am arătat la fereastră se vor ruşina, poate, şi vor mai sta puţin pe gînduri.
După ce m-am înfăţişat lui pe neaşteptate, la capătul a doisprezece ani, am mai zăbovit o vreme în faţa ferestrei, în lumina roşiatică a soarelui de seară, şi am privit plină de uimire grădina care dobîndise şi ea o culoare roşcată, portocalie, pînă cînd m-a cuprins binişor frigul. Nu era pic de vînt. Dacă m-ar fi văzut vreun trecător ori tata la fereastra deschisă, sau dacă s-ar fi întors Negru călare pe calul lui şi mi-ar fi trecut pe dinainte, puţin mi-ar fi păsat de ceea ce ar fi spus. Una dintre fetele lui Ziver Paşa, cu care mă duceam bucuroasă la hamam* o dată pe săptămînă - acea Mesrure care, pe de o parte, rîdea şi făcea haz tot timpul, iar pe de alta rostea cele mai uimitoare vorbe, în cele mai neobişnuite momente -, îmi spusese odată că omul nu ştie niciodată precis ce gîndeşte el însuşi. Eu socotesc astfel : uneori spun cîte ceva, pricep că am gîndit acel lucru în vreme ce îl rostesc, dar atunci cînd înţeleg acest lucru gîndesc, cu convingere, taman pe dos.
M-a întristat faptul că bietul Delicat Efendi, unul dintre miniaturiştii aceia pe care îi chema tata acasă şi pe care n-am să vă ascund că-i supraveghea în parte, a fost dat dispărut, la fel ca bărbatul meu. Dintre toţi, el era cel mai urît şi mai mărginit la suflet.
Am închis oblonul, am ieşit din cameră şi am coborît în bucătărie.
- Mamă, Şevket nu te-a ascultat, a zis Orhan. În vreme ce Negru îşi scotea calul din grajd, a ieşit din bucătărie şi s-a uitat la el prin gaură.
- Şi ce-i cu asta ! a zis Şevket, cu pisălogul de la piuliţă în mînă. Şi mama se uita la el prin gaura din dulap.
- Hayriye, am zis, să le faci pentru seară pîine prăjită, cu pastă de migdale şi cu zahăr.
Orhan a sărit în sus de bucurie, dar Şevket n-a scos o vorbă. Pe cînd urcam scara, ca să mă duc sus, m-au ajuns

* Baie publică, cu aburi, în stilul vechilor terme romane şi bizantine. Avea un important rol de socializare, atît pentru bărbaţi, cît şi pentru femei, cărora le erau rezervate secţiuni separate.

amîndoi din urmă ţipînd, înghiontindu-se, plini de o veselie zgomotoasă; cînd treceau pe lîngă mine, le-am spus :
- încet, încet, izbucnind şi eu în rîs. La naiba ! şi le-am tras cîte un pumn uşor în spinările delicate.
Ce plăcut este să te afli acasă, seara, cu copiii ! Tata se cufundase, tăcut, în cartea lui.
- Ţi-a plecat musafirul, am zis. Sper că nu te-a plictisit.
- Nu, a zis. M-a binedispus. Este la fel de plin de respect faţă de Unchiul lui ca pe vremuri.
- Asta e bine.
- Dar este, în acelaşi timp, reţinut şi chibzuit.
Spusese toate astea nu atît ca să-mi vadă reacţia, cît, mai degrabă, ca să închidă subiectul, cu aerul că nu-i acordă prea mare însemnătate lui Negru. Dacă ar fi fost vorba de un alt prilej, i-aş fi dat un răspuns, cu limba mea ascuţită. De data aceasta însă m-am gîndit la omul acela care continua, o simţeam, să înainteze pe calul lui alb, şi m-am înfiorat.
Apoi, nu mai ştiu cum s-au întîmplat lucrurile în odaia cu dulap în perete. M-am trezit îmbrăţişîndu-l pe Orhan. Şevket s-a lipit şi el de noi; o clipă, s-au înghiontit între ei. Credeam că s-au luat la ceartă, cînd ne-am pomenit rostogolindu-ne cu toţii pe divan. I-am dezmierdat ca pe nişte căţeluşi şi i-am sărutat pe ceafă, pe frunte, i-am strîns la piept, le-am simţit greutatea pe sîni.
- Hm, am zis, vă miroase părul. O să vă duceţi mîine cu Hayriye la hamam.
- Eu nu mai vreau să merg la hamam cu Hayriye, a zis Şevket.
- Da' mult ai mai crescut ! am zis.
- Mamă, de ce ţi-ai luat cămaşa asta frumoasă, mov ? A întrebat Şevket.
M-am dus în cameră şi mi-am scos cămaşa mov. Mi-am pus cămaşa verde-pal, cu care mă îmbrăcam mereu. În vreme ce mă îmbrăcam, mi s-a făcut frig, m-am înfiorat, însă simţeam că trupul îmi ardea ca focul; mai mult, simţeam vigoarea şi însufleţirea propriului meu trup. îmi dădusem cu puţin roşu în obraji; în vreme ce mă hîrjoneam şi mă sărutam cu copiii, acesta se ştersese şi se întinsese, dar am scuipat în palme şi l-am întins mai bine. Ştiţi, rudele de toate felurile, femeile cu care mă întîlnesc la hamam, toţi cei care mă văd spun că nu arăt deloc a femeie de douăzeci şi patru de ani, cu doi copii, trecută de prima tinereţe, ci a fată de şaisprezece ani. Vreau să-i credeţi, vreau ca şi voi să-i credeţi, aţi priceput ? Altfel, n-am să vă mai povestesc nimic !
Să nu vi se pară ciudat că vorbesc cu voi. Sunt ani de cînd privesc miniaturile din cărţile tatei, de cînd caut mereu în ele femei, femei frumoase. Chiar dacă rareori, ele există totuşi şi sunt mereu sfioase, ruşinoase, cu privirile aţintite înainte sau, cel mult, privindu-se una pe alta, de parcă şi-ar cere iertare. Nici una nu saltă capul să se uite drept la lume, aşa cum se întîmplă cu bărbaţii, cu războinicii şi cu padişahii. Însă în cărţile ieftine, ilustrate în grabă, ochii unora dintre femei sunt îndreptaţi, datorită neglijenţei miniaturistului, nu în pămînt ori spre vreun alt amănunt din pictură - ştiu şi eu, către vreo cupă, sau chiar către omul iubit -, ci de-a dreptul spre cititor. Mă gîndesc mereu cine o fi cititorul pe care îl privesc.
Cînd îmi vin în minte cărţile vechi de două sute de ani, rămase tocmai de pe vremea lui Timur, şi volumele pe care îşi risipesc galbenii ghiaurii pasionaţi, ca să le ducă tocmai în ţara lor, mă trece un fior : poate că şi povestea aceasta a mea va fi ascultată într-o bună zi de cineva venit de departe. Nu aceasta este oare dorinţa de a se vorbi despre tine în cărţi, nu pentru acest fior le dau oare toţi padişahii şi vizirii pungi doldora de galbeni celor care povestesc despre ei, care scriu cărţi închinate lor ? Străbătută de acest fior lăuntric, am dorit şi eu, asemenea acelor femei frumoase care privesc cu un ochi la viaţa din carte şi cu celălalt dincolo de carte, să vorbesc cu voi - cei care mă priviţi din cine ştie ce loc şi timp. Sunt frumoasă, deşteaptă şi îmi place să mă priviţi. Chiar dacă mai spun cîte o minciună din cînd în cînd, lucrul acesta se întîmplă ca să nu vă faceţi o idee greşită despre mine.
Poate v-aţi dat seama că tata mă iubeşte foarte mult. înaintea mea a mai avut trei fii, dar, deşi Dumnezeu i-a luat pe aceştia la el unul cîte unul, de mine, de fată, nu s-a atins. Tatei îi tremura sufletul pentru mine, însă nu m-am măritat cu vreun bărbat ales de el; m-am măritat cu un spahiu, pe care l-am văzut eu însămi şi care mi-a plăcut. Dacă ar fi fost după tata, omul după care ar fi urmat să mă dea ar fi trebuit să fie, deopotrivă, cel mai mare învăţat, să se priceapă la miniatură şi la artă, să aibă parte de putere şi să fie bogat precum Karun*; or, cum aşa ceva nu întîlneşti nici măcar în cărţile lui, ar fi trebuit să rămîn acasă şi să aştept ani de zile. Frumuseţea bărbatului meu era vestită, aşa că am dat şi eu de ştire prin peţitoare şi am găsit un prilej de a-l vedea, atunci cînd mi s-a arătat pe drumul de întoarcere de la hamam; avea ochi focoşi şi m-am îndrăgostit de el pe loc. Era un bărbat minunat, brunet, cu pielea foarte albă şi cu ochii verzi; avea braţe puternice, însă, de fapt, era neprihănit şi întotdeauna tăcut, ca un copil adormit. Poate pentru că-şi irosise întreaga forţă ucigînd oameni în luptă şi adunînd prăzi de război, aveam impresia nedefinită că mirosea a sînge; acasă însă, era supus şi liniştit ca o femeie. Acest om, pe care tata nu l-a dorit la început, pe motiv că era un nepricopsit de războinic, şi în legătură cu care şi-a dat mai apoi consimţămîntul cînd i-am spus că o să mă omor, alerga voiniceşte de la un război la altul, săvîrşea cele mai mari fapte de vitejie şi astfel a dobîndit o feudă de zece mii de aspri, pentru care toată lumea ne pizmuia.
La început n-am luat în seamă faptul că nu s-a întors odată cu armata din războiul cu Safavizii. Căci, pe măsură ce lupta, devenea tot mai dibaci, învîrtea afaceri pe cont propriu, aducea mai multă pradă, îşi pregătea terenul pentru

* Simbol al bogăţiei nemăsurate şi al trufiei, în imaginarul islamic.

feude mai mari şi instruia mai mulţi ostaşi. Existau şi martori care spuneau că se despărţise, împreună cu oamenii lui, de trupele în marş, îndreptîndu-se spre munţi. Am nădăjduit mai întîi că se va întoarce curînd, însă după doi ani m-am deprins cu absenţa lui. Cînd mi-am dat seama cît de multe erau nevestele de războinici din Istanbul ai căror bărbaţi erau daţi dispăruţi, la fel ca al meu, m-am împăcat cu soarta.
Noaptea jeleam în pat, împreună cu copiii, ţinîndu-ne strîns îmbrăţişaţi. Ca să nu plîngă, le spuneam cîte-o minciună - cum că ar fi zis, de exemplu, cutare, care avea dovezi, că tatăl lor se va întoarce înainte de sosirea primăverii. Minciuna mea ajungea apoi să se răspîndească, din gura lor, şi să ajungă la urechile altora, revenind iar la mine în chip de ”veste bună", în care eu eram prima care să cred.
Locuiam împreună cu tatăl bărbatului meu, de origine abhază, care dusese mereu o viaţă grea, dar care se bucura de un suflet nobil, şi cu fratele lui, care avea, ca şi el, ochii verzi, într-o casă cu chirie din Carşikapi. Cînd a dispărut soţul meu, care era stîlpul casei, au început şi lipsurile. Socrul meu a revenit la meseria de oglindar, pe care o abandonase după ce fiul lui mai mare se îmbogăţise de pe urma nenumăratelor războaie. Fratele soţului meu, Hasan, care lucra la vamă şi era holtei, a început să preia conducerea gospodăriei, pe măsură ce banii pe care-i aducea în casă se înmulţeau. Într-o iarnă, cînd se temeau că n-o să mai putem plăti chiria, au dus-o pe roaba care vedea de treburile casei la tîrgul de sclavi, au vîndut-o în grabă şi mi-au cerut să mă ocup eu de bucătărie, să spăl rufe, ba chiar să mă duc la piaţă şi să fac tîrguieli. N-am spus că nu sunt felul de femeie orînduită pentru asemenea treburi, ci, călcîndu-mi pe inimă, le-am făcut pe toate. Însă atunci cînd cumnatul meu, Hasan, care nu mai avea nici o roabă cu care să-şi petreacă noaptea, a început să-mi forţeze uşa, m-am întrebat ce aveam de făcut.
Desigur că aş fi putut să mă întorc de îndată aici, la tata, dar, potrivit cadiului*, dat fiind că soţul meu era, după lege, încă în viaţă, dacă îi înfuriam, ar fi putut nu numai să mă readucă, obligat, la cumnatul meu, adică în casa bărbatului meu, împreună cu copiii, ci să ne şi pedepsească şi să ne umilească, pe mine şi pe tata, care mă ţinea la el. Adevărul este că aş fi putut face dragoste cu Hasan, pe care îl găseam mai uman şi mai cu judecată decît soţul meu şi despre care ştiam, cu siguranţă, că era foarte îndrăgostit de mine. Dar făcînd acest lucru fără a reflecta puţin, aş fi ajuns în cele din urmă nu soţia, ci, Doamne fereşte, roaba lui. Aceasta deoarece, temîndu-se că aveam să-mi pretind partea de moştenire, ba chiar să-i părăsesc, poate, şi să revin la tata, împreună cu copiii, nici ei nu consimţeau să recunoască, în faţa cadiului, că bărbatul meu murise. Desigur că dacă, potrivit acestuia, bărbatul meu nu murise, nu mă puteam căsători cu Hasan, dar, pentru că nu mă puteam mărita nici cu altcineva, iar această împrejurare mă lega de casă şi de căsnicie, statutul de ”dispărut" al bărbatului meu şi situaţia confuză care dăinuia erau preferabile pentru ei. Nu uitaţi că le ţineam casa, că eu făceam totul, de la mîncare la spălatul rufelor, şi că, pe de altă parte, cineva era îndrăgostit nebuneşte de mine.
Cea mai bună soluţie, pentru socrul şi pentru cumnatul meu, era să mă căsătoresc cu Hasan, dar pentru aceasta era obligatoriu ca mai întîi să tocmeşti martori, iar apoi să-l convingi pe cadiu. Dacă persoanele cele mai apropiate de bărbatul meu dispărut, adică tatăl şi fratele lui, îşi dădeau consimţămîntul, dacă nu se ivea nimeni care să dezmintă că bărbatul meu se afla de-acum în rîndul drepţilor, cadiul

* Judecător musulman care decidea, teoretic, în toate cauzele de ordin civil sau penal. În realitate însă, competenţele sale priveau mai ales cauzele care aveau, într-un fel sau altul, legătură cu religia (de pildă, dreptul familial, cel succesoral, administrarea fundaţiilor pioase etc).

urma să se prefacă şi el, pentru cîţiva aspri, că-i credea pe martorii mincinoşi, care aveau să spună : ”Am văzut trupul acelui om pe cîmpul de luptă." Cea mai mare problemă era să mă înduplece pe mine să nu-i părăsesc după ce eram declarată văduvă, să nu-mi cer dreptul la moştenire sau să nu cer bani pentru a mă recăsători şi, ceea ce era şi mai important, să mă mărit cu Hasan din proprie voinţă. înţelesesem, desigur, că pentru a-i întări încrederea în această privinţă, trebuia să mă culc cu el şi să o fac într-un fel grăitor, iar asta nu pentru a dobîndi învoirea de a divorţa, ci pentru că eram sincer îndrăgostită de el.
Dacă aş fi făcut un efort, m-aş fi putut îndrăgosti de Hasan. Era cu opt ani mai mic decît bărbatul meu dispărut; pe vremea cînd bărbatul meu era acasă, Hasan îmi era ca un frate, iar acest simţămînt mă apropiase de el. îmi plăceau felul lui de a fi - simplu, dar plin de înfocare -, felul în care se juca mereu cu copiii şi îi dezmierda şi în care mă privea uneori, cu dor, de parcă el ar fi fost un om care se stingea de sete, iar eu, un pahar cu şerbet rece de vişine. Dar ştiam, pe de altă parte, că, pentru a mă putea îndrăgosti de cineva care mă punea să-i spăl rufele, care nu era stînjenit de faptul că făceam tîrguieli, colindînd pieţele laolaltă cu sclavele, cu roabele, trebuia să fac multe eforturi. În vremea aceea, cînd mă duceam mereu pe la tata, cînd plîngeam îndelung, uitîndu-mă la cratiţe, la oale şi tingiri, la ceşti, pentru ca noaptea să dorm strîns îmbrăţişată cu copiii, spre a ne fi reazem unul altuia, Hasan nu mi-a oferit acest prilej. A încercat de cîteva ori să mă prindă la înghesuială, să mă sărute, să mă pipăie, mi-a spus că soţul meu nu se va mai întoarce niciodată, că mă va ucide, a proferat ameninţări, a plîns ca un copil, iar eu am înţeles că, date fiindu-i graba şi nerăbdarea, nu mă voi putea mărita niciodată cu el, pentru că nu avea timp de acea dragoste adevărată şi nobilă despre care se povesteşte în legende.
Într-o noapte, cînd a vrut să forţeze uşa camerei în care dormeam cu copiii, m-am sculat pe dată şi, fără să ţin seama de faptul că-i speriam pe ei, am urlat cît mă ţinea gura că în casă au intrat nişte ginni* răi. L-am trezit pe socrul meu şi, printre temeri legate de ginni şi printre ţipete, i l-am pîrît tatălui său pe Hasan, a cărui pornire violentă încă nu se stinsese. Printre urletele mele fără şir şi vorbele despre ginni, fără cap şi coadă, bătrînul şi-a dat seama, lucid şi ruşinat, de dezgustătorul adevăr, de faptul că fiul său era beat şi că se dăduse fără ruşine la nevasta celuilalt fiu al său, care mai avea şi doi copii. Cînd am spus că n-am să mă mai culc pînă în zori, că am să-mi păzesc fiii împotriva ginnilor, stînd în faţa uşii, n-a scos o vorbă. Cînd am dat de ştire, dimineaţa, că am să mă întorc pentru o lungă perioadă, împreună cu copiii, în casa tatălui meu bolnav, ca să mă ocup de el, şi-a recunoscut înfrîngerea. Mi-am luat, ca amintiri din viaţa de femeie căsătorită, ceasul cu cuc pe care mi-l adusese bărbatul meu, pradă de război de la unguri şi pe care nu-l vîndusem, biciul împletit din vinele celui mai năbădăios cal arab, jocul de şah din fildeş făcut la Tabriz - ale cărui piese erau folosite de copii cînd se jucau de-a războiul - şi candelabrele de argint aduse ca trofee din lupta de la Nahicevan, pentru care mă certasem zdravăn să nu fie vîndute, şi m-am întors în casa tatei.
După cum mă aşteptam, părăsirea casei soţului meu dispărut a preschimbat dragostea stăruitoare, lipsită de preţuire pe care o nutrea Hasan faţă de mine într-o vîlvătaie neputincioasă, dar demnă de respect. Deoarece ştia că tatăl său nu avea să-l sprijine, în loc să mă ameninţe, a început să-mi trimită răvaşe de dragoste, decorate la colţuri cu păsări, cu lei înlăcrimaţi şi cu gazele nevinovate. N-am să vă ascund că, în ultima vreme, am început să recitesc aceste răvaşe, care îmi dezvăluie bogata lume imaginară a lui Hasan, de

* Entităţi malefice în mitologia islamică. Sunt imaginate ca fiinţe fără trup, invizibile, născute din foc, care au vocaţia răului, aşa cum îngerii au vocaţia binelui. Cea de-a LXXII-a sura a Coranului este intitulată chiar ”Ginnii".

care nu mi-aş fi putut da seama trăind sub acelaşi acoperiş cu el, dacă un prieten cu suflet de pictor şi de poet nu le-ar fi scris şi nu le-ar fi decorat. Deschisesem oblonul ferestrei, parcă pentru a putea slobozi un oftat către lume, pentru că felul în care îmi spunea Hasan, în ultimele răvaşe, pe un ton respectuos, plăcut şi glumeţ, că n-avea să mă înrobească treburilor casei, deoarece cîştiga mulţi bani, ca şi certurile nesfîrşite şi dorinţele copiilor, precum şi nemulţumirile tatei îmi făcuseră, toate, capul calendar.
înainte de-a pune Hayriye masa, i-am făcut tatei o infuzie călduţă din cele mai bune flori de curmal aduse din Arabia, am pus în ea o lingură de miere, am amestecat-o cu puţin suc de lămîie, i-am dus-o în tăcere şi i-am aşezat-o dinainte, aşa cum dorea el, în vreme ce citea Cartea sufletului, fără să mă fac observată, uşoară ca un duh.
El m-a întrebat : ”Ninge ?", cu o voce atît de tristă şi de plăpîndă, încît am înţeles pe dată că aceasta era ultima zăpadă pe care avea s-o mai vadă.

Sfarsitul partii a noua

[cristina.vuscan]

10
Eu sunt un Copac

Eu sunt un Copac şi sunt foarte singur. Cînd plouă, plîng. Plecaţi-vă urechea, pentru Dumnezeu, la ceea ce am să vă povestesc. Beţi-vă cafelele, ca să vă piară somnul, ca să vi se deschidă ochii, ca să mă priviţi cu agerime, iar eu am să vă povestesc de ce sunt atît de singur.
1. Se spune că am fost desenat în grabă, pe hîrtie grosolană, fără dimensiuni precise, doar pentru ca în spatele maestrului meddah să se afle un copac. Este adevărat. Acum, alături de mine nu se mai află nici alţi copaci delicaţi, nici ierburi de stepă cu şapte frunze, nici stînci sinuoase - care aduc uneori cu Diavolul, alteori cu oamenii -, nici vălătuci de nori chinezeşti pe cer. Există pămîntul, există cerul, sunt eu şi mai este linia orizontului. Dar povestea mea este ceva mai complicată.
2. Desigur că, fiind un Copac, nu trebuie cu orice preţ să fac parte din carte. Dar mă simt cuprins de nelinişte la gîndul că, fiind imaginea unui copac, nu sunt o pagină de carte oarecare. îmi trece prin minte că, de vreme ce nu am nici un rost într-o carte, imaginea mea va fi atîrnată pe un perete, iar idolatrii şi păgînii se vor pleca în faţa mea. Sper să nu mă audă adepţii hogei din Erzurum, dar mă laud în taină cu acest lucru, pentru ca apoi imediat să mă înspăimînt, ruşinat.
3. Iar motivul principal al singurătăţii mele este că nici măcar eu nu ştiu din ce poveste fac parte. Urma să fac parte dintr-o poveste, dar am căzut din ea ca o frunză. Să vă istorisesc :

Povestea căderii mele din poveste asemenea căderii frunzei din copac
Acum patruzeci de ani, cînd a început să se ramolească, şahul persan Tahmasp - care a fost mereu cel mai însemnat duşman al otomanilor, dar şi padişahul cel mai îndrăgostit de miniatură din întreaga lume - s-a îndepărtat de distracţii, de vin, de muzică, de poezie, de miniatură, care erau cele mai de seamă îndeletniciri ale sale. Cînd s-a lăsat şi de cafea, i s-a oprit şi mintea-n loc. Cu mutra lui acră, cu umoarea întunecată a bătrînilor, şi-a mutat capitala de la Tabriz, care se afla atunci în stăpînirea persanilor, la Kazvin, spre a fi departe de oştile otomane. Cînnd a îmbătrînit şi mai mult, a intrat într-o bună zi ginnul în el, şi-atunci a zis că se căieşte din adîncul sufletului pentru pasiunea faţă de vin, de flăcăi nevîrstnici şi de miniatură; aceasta este cea mai bună dovadă a faptului că, odată cu slăbiciunea pentru cafea, măreţul şah şi-a pierdut şi judecata.
Astfel se face că legătorii, caligrafii, auritorii, miniaturiştii cu mîini de aur care împlineau, de douăzeci de ani, la Tabriz, cele mai mari miracole ale lumii s-au risipit ca potîrnichile. Sultan Ibrahim Mirza, nepotul şi ginerele şahului Tahmasp, i-a chemat pe cei mai străluciţi dintre ei la Meşhed, unde era guvernator, i-a rînduit în atelierul său şi le-a cerut să copieze cele şapte mesnevi-uri* din Cele şapte tronuri - opera lui Câmi, cel mai mare poet de la Herat, pe vremea lui Timur -, realizînd o carte minunată, bogat ornamentată şi ilustrată. Şahul Tahmasp, care pe de o parte îl iubea pe nepotul său cel deştept şi plăcut, iar pe de alta îl pizmuia, care avea mustrări de conştiinţă pentru că i-o dăduse de soţie pe fiica lui, l-a invidiat auzind de această carte miraculoasă şi, cuprins de mînie, l-a surghiunit, trimiţîndu-l mai întîi de la Meşhed, din postul său de guvernator, în oraşul Kain, iar mai apoi, într-un nou acces de mînie, în orăşelul Sebzivar. În acelaşi chip, caligrafii şi miniaturiştii din Meşhed s-au risipit prin alte oraşe, pe alte meleaguri, prin atelierele altor sultani şi prinţi.
Dar, ca prin miracol, minunata carte a lui Sultan Ibrahim Mirza nu a rămas neterminată, deoarece acesta avea un bibliotecar foarte devotat. Omul acesta încăleca pe cal, iar dacă exista la Şiraz vreun meşter care făurea cele mai bune auriri, mergea la Şiraz, lua de acolo cele două pagini sortite caligrafului care scria în cel mai rafinat stil nestalik şi le ducea la Isfahan, apoi trecea munţii, ajungînd tocmai la Buhara, şi-i cerea marelui maestru miniaturist aflat în serviciul hanului uzbec să orînduiască imaginea, iar oamenilor lui să o deseneze. Ajuns apoi la Herat, îl punea, de această

* Poem narativ redactat sub formă de distihuri rimate şi folosit în special pentru tratarea unor poveşti epice şi de dragoste sau a unor teme de factură mistică şi filozofică. De origine iraniană, genul a fost preluat şi de alte culturi islamice, inclusiv de cea turco-otomană.

dată, pe unul dintre vechii maeştri, pe jumătate orb, să deseneze din memorie mlădierea plantelor şi a frunzelor; trecea după aceea pe la un alt caligraf, din Herat, pe care-l punea să scrie, în stil rika aurit, inscripţia de pe tăbliţa de deasupra uşii din miniatură, pornea iarăşi spre miazăzi, spre Kain, şi tot călătorind astfel, vreme de şase luni, sfîrşea prin a-i arăta lui Sultan Ibrahim Mirza jumătatea de pagină pe care izbutise să o isprăvească, primind, în schimb, din partea lui o exclamaţie admirativă.
S-a ajuns la concluzia că, prin plecarea lui Sultan Ibrahim Mirza, cartea nu avea să fie isprăvită niciodată, drept care au fost năimiţi soli tătari. Fiecăruia dintre ei i s-a dat, odată cu pagina care urma să fie decorată şi caligrafiată, o scrisoare în care se arăta ce anume se aştepta de la artist. În felul acesta, pe drumurile din Ţara Persanilor, din Horasan, din ţinutul uzbecilor şi din Transoxiana s-au perindat soli care purtau asupra lor pagini de carte. Plăsmuirea cărţii a fost şi ea zorită, după cum au fost zoriţi şi solii. Uneori, în cîte un caravanserai din care se auzeau urletele lupilor în noaptea năpădită de zăpadă, se întîlneau pagina cincizeci şi nouă cu pagina o sută şaizeci şi doi, iar purtătorii lor, înţelegînd în timpul taifasurilor că lucrau la aceeaşi carte, se trudeau să priceapă de unde erau desprinse foile pe care le aduceau din odăile lor, cărui mesnevi îi aparţineau, unde le era locul.
Într-una din paginile acestei cărţi, despre care am aflat cu tristeţe astăzi că a fost încheiată, urma să mă aflu şi eu. Din păcate însă, într-o zi rece de iarnă, tîlharii i-au tăiat calea solului tătar care străbătea o trecătoare aflată printre stînci. Mai întîi l-au bătut, apoi l-au despuiat după datină, l-au siluit şi l-au ucis fără cruţare. De aceea, nici eu nu ştiu din ce pagină m-am desprins. Rugămintea mea este să vă uitaţi la mine şi să-mi spuneţi : ar fi trebuit să-l umbresc oare pe Mecnun, cînd a vizitat-o pe Leyla în cortul ei, în straie de cioban ? Urma oare să mă pierd în noapte, spre a putea descrie întunericul din sufletul celui lipsit de speranţă, de încredere ? Aş fi dorit să fug de pretutindeni, să trec peste mări, să mă însoţesc cu fericirea celor doi iubiţi care şi-au aflat tihna pe o insulă doldora de păsări şi de fructe ! Aş fi dorit să fiu umbra ultimelor clipe ale lui Alexandru, care a fost vătămat de soare şi a murit după ce a sîngerat pe nas zile întregi, în vreme ce cucerea ţinutul Indiei ! Sau poate urma să-i fiu de folos acelui tată care-i oferea fiului său sfaturi de dragoste şi de viaţă, spre a face aluzie la forţa şi la vîrsta lui ? Care era povestea căreia urma să-i sporesc înţelesul şi delicateţea ?
Unul din tîlharii care l-au ucis pe sol, care m-au luat cu ei şi m-au purtat pretutindeni, peste munţi şi prin oraşe, îmi cunoştea oarecum însemnătatea, vădind gingăşia de a pricepe că este mai plăcut să priveşti imaginea unui copac decît un copac în sine, dar, pentru că nu ştia din ce poveste făcea parte copacul, s-a plictisit repede de mine. După ce m-a purtat din oraş în oraş, banditul acesta nu m-a rupt şi nu m-a aruncat, aşa cum mă temeam eu, ci m-a vîndut, într-un han, unui om subţire, pe un ulcior cu vin. Acest amărît plin de simţire plîngea, uneori, nopţile şi mă privea la lumina lumînării. Cînd a murit de tristeţe, i-a fost vîndut tot avutul. Mulţumită maestrului meddah care m-a cumpărat, am ajuns tocmai la Istanbul. Acum sunt foarte fericit, onorat să mă aflu în această seară printre voi, miniaturiştii şi caligrafii cu mîini miraculoase, cu ochi de vultur, cu voinţă de oţel, cu încheieturi delicate ai Padişahului Nostru otoman şi, pentru numele lui Dumnezeu, vă implor să nu-i credeţi pe cei care spun că m-a desenat un maestru miniaturist pe hîrtie proastă, ca să fiu atîrnat pe perete.
Să vedeţi ce minciuni, ce cleveteli, ce baliverne neruşinate se mai vîntură ! Chipurile, ieri noapte, maestrul meu ar fi agăţat aici, pe perete, imaginea unui cîine şi ar fi povestit aventurile acestui animal obraznic; or el, în acest răstimp, povestea aventurile unui oarecare Husret Hogea din Erzurum ! Acum, cei care ţin la Preasfîntul Husret Hogea din Erzurum au înţeles greşit acest lucru; chipurile, el ar fi fost subiectul Poveştii ! Dar cum am fi putut noi să spunem că tatăl marelui, preasfîntului predicator este un necunoscut ? Aş ! Cum să ne treacă prin minte aşa ceva ? Ce fel de urzeală, ce invenţie neruşinată mai e şi asta ?! De vreme ce Husret din Erzurum este confundat cu Nusret din Erzurum, am să vă spun povestea copacului lui Nedret Hogea cel Saşiu din Sivas.
Lăsînd la o parte faptul că Nedret Hogea cel Saşiu din Sivas a proferat blesteme la adresa patimii pentru flăcăi frumoşi şi pentru miniatură, el ar mai fi spus că şi cafeaua este lucrarea diavolului şi că acela care o bea va sfîrşi în Iad. Ei, tu, cel din Sivas, ai uitat oare cum a ajuns să se plece ramura asta a mea, atît de uriaşă ? Am să vă povestesc, dar juraţi să nu spuneţi nimănui, căci să ne ferească Dumnezeu de calomnia vădită. Într-o dimineaţă, ce să vezi, un om cît un munte, un băiat de ispravă, înalt la trup, cu labe ca de urs, a urcat, cu cel pomenit mai sus, pe ramura asta a mea; cei doi s-au pitit în frunzişul ei bogat şi, mă iertaţi, trosca-fleosca, şi-au făcut treaba. În vreme ce i-o trăgea, uriaşul, despre care am înţeles mai apoi că era Diavolul, îl săruta pe de o parte cu drăgălăşenie pe omul nostru, pe frumoasele lui urechi, iar pe de altă parte îi şoptea :
- Cafeaua este oprită; cafeaua este un păcat...
Potrivit acestei întîmplări, cel care crede în însuşirile dăunătoare ale cafelei nu crede în poruncile bunei noastre religii, ci în Diavol.
Am să vă vorbesc în final şi despre pictorii frînci, astfel încît, dacă există vreun nelegiuit care îi imită, să ia aminte. Acum, pictorii aceştia frînci înfăţişează într-un asemenea mod chipurile regilor, ale preoţilor, ale domnilor, ba chiar şi ale doamnelor, încît, doar privindu-le portretele, poţi să-i recunoşti pe acei oameni pe stradă. De fapt, nevestele oamenilor ăstora umblă libere pe stradă, aşa că judecaţi voi restul ! Dar nici asta nu le-a fost de ajuns, căci au dus lucrurile şi mai departe. Nu la codoşie mă gîndesc, ci la pictură...
Un mare pictor frînc se plimba, cu un alt mare pictor, pe o pajişte frîncă, vorbind despre iscusinţă şi despre artă. Le-a ieşit în cale o pădure. Cel mai iscusit dintre ei a spus :
- Pentru a picta după noul stil, ai nevoie de un asemenea talent încît, atunci cînd pictezi un copac dintr-o pădure, împătimitul care priveşte imaginea să poată veni aici, dacă voieşte, şi să deosebească acel copac de ceilalţi copaci, să-l găsească.
Mulţumesc lui Dumnezeu că bietul de mine - copacul pe care îl aveţi în faţa ochilor -, nu am fost pictat cu o asemenea socoteală. Şi asta nu pentru că, dacă aş fi fost înfăţişat în stilul folosit de frînci, toţi cîinii din Istanbul şi-ar fi făcut pe mine nevoile, crezîndu-mă un copac adevărat. Nu vreau să fiu însă un copac în sine; vreau să fiu esenţa lui.

Sfarsitul partii a zecea

[cristina.vuscan]

11
Mă numesc Negru

Ninsoarea, care a început să cadă tîrziu, a ţinut pînă dimineaţa. Am citit răvaşul lui Şekure iar şi iar, toată noaptea. În vreme ce măsuram cu paşi nervoşi camera pustie din casa la fel de pustie, mă apropiam de sfeşnic şi contemplam, la lumina şovăitoare a lumînării, tremurul nervos al literelor pe care le trasase iubita mea, curbele pe care le descriau spre a ticlui minciuni, mişcarea lor unduioasă, de la dreapta la stînga. În acest răstimp, vedeam aievea în faţa ochilor cum se deschidea pe neaşteptate oblonul, vedeam faţa şi zîmbetul trist al iubitei care se arătase brusc privirii mele. Văzîndu-i chipul cel adevărat, uitasem îndată de toate acele figuri pe care le purtasem în mine, modificîndu-le mereu, cu gîndul la Şekure, de toate acele guri vişinii care se măriseră fără încetare, odată cu trecerea timpului.
M-am lăsat amăgit o vreme, la ceas de noapte, de gînduri de însurătoare. În visarea mea nu aveam nici un fel de îndoieli cu privire la propria-mi dragoste şi la faptul că ea era împărtăşită. Ne căsătoream, astfel, înconjuraţi de o mare fericire, însă fericirea din visele mele se făcea praf şi pulbere într-o casă cu scară. Ca să fiu mai limpede, nu izbuteam să găsesc nimic potrivit de lucru şi mă ciondăneam mereu cu nevasta mea, neavînd nici un cuvînt de spus în faţa ei.
înţelegînd că o parte din visele mele încîlcite îşi aveau obîrşia în secţiunea privitoare la prejudiciile căsătoriei din cartea lui Gazali, Reînvierea ştiinţelor religioase, pe care o citeam în nopţile de holtei petrecute în Arabia, mi-a venit în minte, la ceas de noapte, că în aceleaşi pagini se vorbea şi mai mult despre foloasele căsătoriei. Dar, în ciuda tuturor acestor strădanii, n-am izbutit să-mi amintesc decît de două din aceste foloase. Cînd bărbatul se însoară, îi ţine cineva casa în ordine; în casa cu scară din reveriile mele nu dăinuia însă nici un fel de ordine. în al doilea rînd, scăpăm de masturbările vinovate şi, mai mult, nu mai luam, plin de regrete, urma codoşilor, umblînd după tîrfe pe uliţe dosnice şi întunecoase.
Gîndul acestei mîntuiri mi-a readus în minte, în miez de noapte, masturbarea. Dorind să uşurez lucrurile, să-mi scot din cap cît mai curînd acest gînd stăruitor, m-am refugiat într-un colţ al încăperii, aşa cum obişnuiam să fac de fiecare dată, dar am înţeles, după o vreme, că nu mă mai puteam masturba. După doisprezece ani, mă îndrăgostisem din nou !
Această dovadă uluitoare mi-a stîrnit o emoţie atît de vie, o asemenea spaimă, încît am început să umblu prin încăpere, tremurînd ca flacăra lumînării. De ce era nevoie de răvaşul acela, care nu avea nici o noimă, dacă Şekure urma să facă tocmai contrariul, arătîndu-se la fereastră, în văzul lumii ? De ce mă chema tatăl ei, dacă fata lui era atît de nedornică de mine ? îmi jucau oare vreo festă, tatăl şi fiica ? Străbăteam încăperea de la un capăt la altul, simţind că uşa, peretele, podeaua care scîrţîia, toate se opinteau din greu ca să-mi răspundă la fiecare întrebare şi se bîlbîiau la fel ca mine.
Am privit pictura pe care o plăsmuisem cu ani în urmă - cea care înfăţişa momentul în care Şirin se îndrăgostea de Husrev, văzîndu-i portretul atîrnat de ramura unui copac. O plămădisem inspirat de o miniatură dintr-o carte fără virtuţi deosebite, primită de Unchiul de curînd, de la Tabriz. Contemplarea ei nu m-a făcut nici să mă sfiesc, aşa cum avea să se întîmple în anii următori ori de cîte ori îmi aminteam de ea (din pricina simplităţii picturii şi a declaraţiei mele de dragoste), nu mi-a redat nici fericitele amintiri de tinereţe. Cum, spre dimineaţă, mintea mea a redevenit stăpînă pe situaţie, am văzut gestul lui Şekure de a mi-o retrimite ca pe o mişcare din acel joc de şah al dragostei pe care îl urzea cu măiestrie pentru mine. M-am aşezat şi, la lumina sfeşnicului, i-am scris lui Şekure un răvaş de răspuns.
Dimineaţă, după ce am dormit puţin, am vîrît răvaşul la piept şi am ieşit pe stradă, rătăcind îndelung. Zăpada lărgise uliţele înguste ale Istanbulului şi eliberase, pe de altă parte, oraşul de îmbulzeală. Totul era tăcut şi neclintit, ca în copilărie. Aşa cum mi se întîmpla în zilele cu zăpadă de atunci, am avut sentimentul că acoperişurile, cupolele, grădinile Istanbulului erau năpădite de corbi. Mergeam repede, ascultînd sunetul paşilor mei pe zăpadă şi privind aburul care-mi ieşea din gură. Mă cuprindea emoţia la gîndul că atelierul de pictură al Seraiului, unde dorea Unchiul să mă duc, era la fel de tăcut ca străzile. Fără a pătrunde în cartierul evreiesc, i-am transmis printr-un copil lui Ester, care urma să-i ducă răvaşul meu lui Şekure, unde urma să ne vedem înainte de rugăciunea de prînz.
M-am dus devreme la atelierul de pictură din spatele Aksarayului. La prima vedere, clădirea ce adăpostea atelierul de pictură în care ucenicisem o vreme în copilărie, în care intrasem prin mijlocirea Unchiului şi pe care mai apoi îl părăsisem, nu se schimbase cu nimic, dincolo de ţurţurii de gheaţă care atîrnau pe la streşini.
Călăuzit de un ucenic tînăr şi chipeş, am trecut printre legători bătrîni, ameţiţi de duhoarea lipiciului şi a cleiului, printre maeştri miniaturişti gheboşaţi înainte de vreme, printre tineri care amestecau vopselele fără a se uita la bolurile de pe genunchii lor, căci stăteau cu privirile aţintite trist asupra flăcărilor din cămin. Am zărit, într-un colţ, un bătrîn care vopsea cu trudă oul de struţ din braţele lui, un unchiaş care împodobea vesel un sertar, un tînăr ucenic care-i urmărea pe amîndoi cu mult respect. I-am văzut, printr-o uşă deschisă, pe meşterii care-i mustrau pe tinerii ucenici şi care, spre a-i face să-şi priceapă mai bine greşeala, le apropiaseră chipurile stacojii de hîrtiile din faţa lor, mai-mai să le-atingă. Într-o altă chilie, un ucenic îndurerat şi trist uitase de culori, de hîrtii, de pictură şi privea plin de însufleţire strada pe care păşisem eu ceva mai devreme. Miniaturiştii care copiau picturi, care pregăteau şabloane şi vopsele în faţa uşilor deschise ale chiliilor, care-şi ascuţeau condeiele se uitau chiorîş, cu duşmănie la mine, cel străin.
Am urcat scările podite cu gheaţă. Am păşit pe sub porticul care dădea roată celor patru laturi ale celui de-al doilea cat al atelierului. Jos, în curtea interioară, doi ucenici aflaţi la vîrsta copilăriei tremurau vădit de frig, în ciuda mantalelor lungi din postav gros cu care erau îmbrăcaţi; aşteptau ceva, poate să fie pedepsiţi. Mi-am amintit de bătăile pe care le mîncau, în anii primei noastre tinereţi, ucenicii care leneveau sau care prăpădeau vopsele scumpe, de bastoanele pe care le încasau la tălpi pînă cînd le sîngerau picioarele.
Am pătruns într-o încăpere în care era cald. Am zărit miniaturişti aşezaţi tihnit pe genunchi, dar aceştia nu erau maeştrii din reveriile mele, ci tineri care abia-şi sfîrşiseră ucenicia. Această încăpere, care-mi inspirase cîndva veneraţie şi nemăsurată emoţie, nu mai era acum atelierul unui padişah măreţ şi bogat, deoarece marii maeştri, cărora Maestrul Osman le dăduse felurite porecle, lucrau de-acum acasă; semăna mai degrabă cu încăperea spaţioasă a vreunui caravanserai oriental, pierdut între munţi pustii.
Mai-marele miniaturiştilor, Maestrul Osman, care era aşezat chiar în margine, la un mic pupitru şi pe care-l vedeam pentru prima dată după cincisprezece ani, semăna, mi s-a părut, mai degrabă cu o stafie decît cu o umbră. În lumina albă ca zăpada care pătrundea pe fereastra dinspre Sfînta Sofia, marele maestru - care, ori de cîte ori visam, în timpul călătoriilor mele, la miniatură, la pictură, îmi apărea aievea în reverii, înconjurat de admiraţie, aşa cum era şi Behzad - părea să se fi contopit de multă vreme cu arătările de pe cealaltă lume.
I-am sărutat mîna, pe care am văzut-o acoperită de pete cafenii, şi i-am povestit despre mine. I-am spus că Unchiul m-a adus aici în copilărie, dar că, preferînd condeiul, am plecat, că mi-am petrecut anii pe drumuri, în serviciul unor paşale din oraşele orientale cărora le-am slujit ca scrib ori ca defterdar*, că, alături de Serhat Paşa şi de alte paşale, i-am cunoscut pe caligrafii şi pe miniaturiştii din Tabriz şi că le-am cerut să pregătească diverse cărţi, că am fost la Bagdad şi la Alep, la Van şi la Tiflis, că am luat parte la tot felul de războaie.
- Ah, Tiflis !, a zis marele maestru privind, prin pînza cerată de la fereastră, la lumina care se strecura înăuntru, venind dinspre grădina invadată de zăpadă. Oare acolo ninge acum ?
Se purta ca vechii maeştri persani, care orbeau pe măsură ce se desăvîrşeau în arta lor, care, după o anumită vîrstă, duceau o viaţă pe jumătate de sfinţi, pe jumătate de ramoliţi şi despre care se istoriseau legende fără sfîrşit; din privirea lui ageră am înţeles însă pe dată că nu-l avea deloc la suflet pe Unchiul şi că se îndoia de mine. Cu toate acestea, i-am povestit că în deşerturile arabe ningea nu doar la moscheea Sfînta Sofia, aşa cum se întîmpla aici, ci şi în amintiri. I-am povestit că atunci cînd ninge peste fortăreaţa din Tiflis, femeile care spală rufe îngînă melodii smălţate

* Conducătorul administraţiei financiare dintr-o provincie, dar şi ministru de finanţe, în cazul statului otoman (acesta era plasat sub autoritatea marelui-vizir).

ca florile, iar copiii îşi pun zăpadă sub pernă, ca să aibă îngheţată vara.
- Povesteşte-mi ce miniaturi, ce picturi fac miniaturiştii şi pictorii de prin ţările pe unde ai umblat, mi-a zis.
Tînărul miniaturist visător care se cufundase în reverie în vreme ce trasa, într-un colţ, linii pe pagini şi-a ridicat capul de pe suportul de carte şi m-a privit, împreună cu ceilalţi, de parcă mi-ar fi spus : ”Ia povesteşte-ne acum cel mai adevărat basm !" Nu mă îndoiam că majoritatea acestor oameni, care habar n-aveau cine era băcan în cartierul lor, de ce era certat acesta cu vecinul lui zarzavagiu, cît costa ocaua de pîine, ştiau cine şi ce fel de miniatură face la Tabriz, la Kazvin, la Şiraz şi la Bagdad, care hani, şahi, padişahi, prinţi risipeau bani pe cărţi şi cît dădeau pe ele, ori cel puţin că auziseră pînă la sastiseală de cele mai noi bîrfe şi zvonuri, care se răspîndeau în aceste locuri cu iuţeala ciumei. Le-am povestit, totuşi. Asta deoarece veneam de acolo, din Răsărit, din ţinutul persan, în care se războiau armate, în care prinţii îşi tăiau gîtul unul altuia, prădînd şi dînd foc oraşelor, în care se vorbea zilnic despre război şi despre pace şi în care, de secole, se scriau cele mai minunate poeme, în care se împlineau cele mai bune miniaturi şi picturi.
- În ultimii ani ai vieţii sale, Şahul Tahmasp, care a domnit cincizeci şi doi de ani, a uitat, după cum bine ştiţi, de dragostea sa pentru carte, pentru miniatură, pentru pictură şi, întorcîndu-le spatele poeţilor, miniaturiştilor, caligrafilor, a murit ca un habotnic, iar locul i-a fost luat de fiul său, Ismail, am zis. Abia urcat pe tron, noul şah, pe care tatăl său îl ţinuse în temniţă vreme de douăzeci de ani, deoarece-i cunoştea relele apucături şi firea certăreaţă, a înnebunit şi le-a tăiat gîtul fraţilor săi, în vreme ce altora le-a luat vederea şi i-a alungat. Dar, după ce l-au ameţit cu opium, l-au otrăvit şi au scăpat de el, duşmanii lui l-au adus la tron pe fratele lui mai mare, Muhammet Hudabende, cel slab de minte. În vremea lui, s-au răsculat toţi prinţii, fraţii, Valiii*, uzbecii şi au prins să se lupte atît de amarnic între ei, precum şi cu Serhat Paşa al nostru, încît Ţara Persanilor a fost cuprinsă de neorînduială, de tulburare. Şahul de-acum, lipsit de bani, de minte şi pe jumătate orb, nu mai era în stare să ceară cărţi scrise ori ilustrate. În felul acesta, miniaturiştii legendari din Kazvin şi din Herat - toţi acei maeştri bătrîni şi acei ucenici care săvîrşeau miracole în atelierul Şahului Tahmasp, acei pictori ale căror peneluri făceau caii să o ia la galop şi fluturii să străpungă pagina şi să-şi ia zborul, acei magicieni ai culorilor, acei legători iscusiţi, acei caligrafi - au rămas fără lucru, fără bani, ba chiar fără un adăpost deasupra capului. Unii dintre ei s-au strămutat către miazănoapte, la Şaybanizi, alţii în India, iar alţii au venit încoace, la Istanbul. Unii dintre ei s-au apucat de alte lucruri şi s-au pierdut, astfel, nu numai pe ei, ci şi-au pierdut şi onoarea. Alţii au intrat în serviciul unor prinţi ori valii mărunţi, care se duşmăneau între ei, şi au început să picteze cărţi mărunte, care aveau cel mult trei-patru pagini ilustrate. Cărţile ieftine, scrise în grabă şi ilustrate în fugă, pentru a fi pe gustul unor soldaţi de rînd, al unor paşale fără educaţie, al unor prinţi răsfăţaţi s-au răspîndit pretutindeni.
- Cît de departe merg lucrurile ? a întrebat Maestrul Osman.
- Se spune că marele Sadiki Bey ar fi ilustrat o carte de Făpturi ciudate pentru un spahiu uzbec, în schimbul a doar patruzeci de galbeni. În cortul unui paşă necioplit, întors de curînd la Erzurum din campania în Orient, am zărit un album plin cu picturi necuviincioase, între care se aflau şi unele ieşite din mîna maestrului Siyavuş. Cîţiva mari maeştri, care nu s-au lăsat de miniatură, făuresc picturi izolate, care nu fac parte din nici o carte, din nici o poveste şi apoi le vînd. Cînd te uiţi la acea unică imagine nu te mai

* Titlul de valiu (tr. vali) era deţinut de guvernatorii de regiuni.

întrebi ce scenă este şi din ce poveste face parte; te uiţi la ea doar pentru pictura în sine, pentru plăcerea de a privi - îţi spui, de exemplu : ”Pare a fi un cal desăvîrşit, ce frumos este !" şi din această pricină îi dai bani pictorului. Se cer mult şi scenele de luptă, şi cele de împreunare trupească. O scenă de luptă cu multe personaje a scăzut la trei sute de aspri, iar cei care comandă asemenea picturi par să fi dispărut cu totul. Unii fac imagini pe bucăţi de hîrtie neşlefuită, fără luciu şi fără a se mai folosi măcar de vopsele - desene în alb şi negru, ca să fie mai ieftine şi să li se ivească muşterii.
- Aveam un auritor peste măsură de fericit, peste măsură de talentat, a zis Maestrul Osman. îşi făcea treaba cu o asemenea delicateţe, încît îl numeam Delicat Efendi. Dar şi el ne-a lăsat şi a plecat. Sunt şase zile de cînd s-a făcut nevăzut. A dispărut.
- Cum poate omul să părăsească acest atelier, această fericită casă părintească, şi să plece ?, am zis.
- Cei patru tineri maeştri ai mei, Fluture, Măslină, Barză şi Delicatul, îşi fac, de-acum, miniaturile la ei acasă, cu voia Padişahului Nostru, a zis Maestrul Osman.
La prima vedere, lucrul acesta era menit să-i facă să lucreze mai în tihnă la Cartea ceremoniilor, de care era absorbit întregul atelier. De data aceasta, sultanul nu mai pusese să se pregătească un loc special, în curtea atelierului, pentru aceşti maeştri miniaturişti, ci le poruncise să lucreze pe la casele lor. Venindu-mi în minte că această poruncă putea să privească, de fapt, cartea Unchiului, am tăcut. Cît de învăluit vorbea Maestrul Osman ?
- Nuri Efendi, i s-a adresat unui miniaturist ghebos şi palid, fă-i lui Negru Efendi o ”înfăţişare" !
În vremurile acelea pline de elan, în care Padişahul Nostru urmărea îndeaproape ceea ce se întîmpla în atelier, ”înfăţişarea" era o ceremonie care se rînduia o dată la două luni, cînd Padişahul vizita atelierul. Padişahului, aflat în tovărăşia Mai-marelui vistiernicilor Hazim, a Poetului de Curte Lokman şi a Mai-marelui miniaturiştilor Osman, i se spunea la ce pagini lucrau maeştrii atelierului, pentru care cărţi, cine ce fel de aurire făcea, cine ce imagine colora, i se dezvăluia, în parte, la ce anume lucrau magicienii culorilor, cei care trăgeau liniile, auritorii, cei mai iscusiţi maeştri miniaturişti.
M-a întristat să constat că această ceremonie fusese înlocuită cu o maimuţăreală, deoarece Poetul de Curte Lokman Efendi, care scria textele majorităţii cărţilor pictate aici, ajunsese să nu mai iasă din casă de bătrîneţe, Mai-marele miniaturiştilor Osman căzuse pradă unei necontenite amărăciuni şi mînii, iar cei patru maeştri porecliţi Fluture, Măslină, Barză şi Delicat lucrau acasă, deoarece însuşi Padişahul Nostru nu se mai putea înflăcăra copilăreşte cînd venea la atelier. Aşa cum li se întîmpla foarte multor miniaturişti, Nuri Efendi îmbătrînise zadarnic, fără a trăi deloc şi fără a deveni un maestru în meşteşugul său, dar nu se gheboşase totuşi degeaba, plecat ani de-a rîndul asupra tăbliei sale de lucru; mereu fusese atent la ceea ce se întîmpla în atelier, la cine şi ce pagină frumoasă ilustra.
Am privit, în felul acesta, pentru prima oară, cu emoţie, paginile legendarei Cărţi a ceremoniilor, care înfăţişa festivităţile prilejuite de circumcizia prinţilor Padişahului Nostru. Auzisem, tocmai din Persia, pe vremea cînd încă se lucra la cartea care zugrăvea sărbătoarea, istorisiri privitoare la această ceremonie de circumcizie, care durase cincizeci şi două de zile şi la care luase parte întreg Istanbulul, alături de oameni reprezentînd toate meşteşugurile, toate breslele.
În prima imagine care mi-a fost pusă dinainte, Padişahul Nostru, Refugiul Lumii, aşezat la fereastra balconului din seraiul răposatului Ibrahim Paşa, urmărea, cu o privire plină de îngăduinţă, festivităţile care aveau loc jos, pe Hipodrom. Chipul îi fusese zugrăvit cu grijă, chiar dacă nu cu amănunte menite să-l deosebească de altele, din jur. În stînga Padişahului Nostru şi în partea dreaptă a picturii, care se lăfăia pe două pagini, la ferestre, în arcade, se aflau viziri, paşale, soli persani, tătari, frînci şi veneţieni. Ochii tuturor, desenaţi în fugă, neglijent, fără a părea că se uită la ceva anume - deoarece nu erau ochi de padişah - se aflau îndreptaţi către forfota din piaţă. Mai apoi am băgat de seamă că şi în celelalte miniaturi se repetau aceleaşi poziţii şi aceeaşi orînduire a paginii, chiar dacă arabescurile zidurilor, copacii, ţigla erau pictate în alt chip şi cu alte culori. Astfel, cînd aveau să fie împlinite inscripţiile de către caligrafi, cînd aveau să fie desăvîrşite imaginile, iar Cartea ceremoniilor legată, cititorul care îi răsfoia paginile urma să vadă de fiecare dată, în mereu alte culori, o cu totul altă forfotă la Hipodrom, privegheată de privirile Padişahului, care rămînea mereu în aceeaşi poziţie şi se uita mereu către aceeaşi piaţă, sub ochii mulţimii de invitaţi.
Şi eu am văzut : i-am văzut pe cei care se năpusteau asupra sutelor de vase cu pilaf aşezate acolo, la Hipodrom, i-am văzut pe cei care se speriau de iepurii şi de păsările care se iveau din vacile puse la proţap, în vreme ce făceau pradă din ele. I-am văzut pe meşterii din breasla arămarilor care, urcaţi într-un car, în vreme ce treceau pe dinaintea Padişahului Nostru, băteau arama pe o nicovală pătrată, pusă pe pieptul dezvelit al unuia dintre ei, fără a-l nimeri cu ciocanele pe omul despuiat. I-am văzut, în vreme ce treceau în care pe dinaintea Padişahului Nostru, pe geamgiii care făureau garoafe şi chiparoşi pe geamuri, pe negustorii de zaharicale care rosteau poezii dulci, în vreme ce se înfăţişau cu saci plini de zahăr pe cămile şi cu papagali de zahăr rînduiţi în colivii, pe bătrînii lăcătuşi care se perindau arătîndu-şi feluritele lacăte cu toartă, cu apărătoare, cu limbă, dinţate şi care se plîngeau de răutatea noilor vremuri şi a noilor uşi. La imaginea care-i înfăţişa pe scamatori lucraseră, dintre maeştrii miniaturişti, atît Fluture, cît şi Barză şi Măslină : un scamator purta ouă în vîrful unei suliţe, fără a le scăpa, de parcă le-ar fi dus pe o placă mare de marmură, iar un altul îi cînta din tamburină. Amiralul Kihc Ali Paşa îi pusese pe creştinii prinşi pe mări şi preschimbaţi apoi în robi să ridice un ”munte al necredinţei" din ghips, îi urcase pe toţi într-un car şi, tocmai cînd acesta se afla în faţa Padişahului, aruncase în aer pulberea pusă în ”munte", arătînd, în acest chip, cum pricinuise el, cu tunurile sale, nenumărate suferinţe în ţara păgînilor; am văzut aidoma în miniatură toate aceste lucruri. I-am văzut pe măcelarii cu satîre în mîini, îmbrăcaţi în veşminte trandafirii şi vineţii, cu chipuri netede ca de femeie, fără barbă şi fără mustaţă, uitîndu-se zîmbind la oile rozalii, jupuite de piele, ce atîrnau în cîrlige. Cînd leul adus în lanţuri dinaintea Padişahului Nostru a fost asmuţit şi s-a făcut haz pe seama lui, i s-au aprins ochii de furie, spectatorii i-au aplaudat pe îngrijitori, iar leul, care închipuia islamul, a alungat un porc colorat în cenuşiu şi roz, care-i înfăţişa pe păgîni. După ce i-am privit pe săturate pe bărbierul care, în vreme ce trecea pe dinaintea Padişahului, îşi rădea muşteriul ce stătea atîrnat cu capul în jos de tavanul prăvăliei sale aşezate într-un car şi pe ucenicul bărbierului care, îmbrăcat în roşu, îşi aştepta bacşişul ţinînd la îndemîna muşteriului săpunul parfumat pus într-un bol de argint şi oglinda, am întrebat cine era minunatul miniaturist care înfăptuise toate acestea.
- Important este ca pictura, prin frumuseţea sa, să te îndemne să preţuieşti bogăţia vieţii, dragostea, culorile lumii create de Dumnezeu, să te îndemne la cugetare şi la credinţă. Nu identitatea miniaturistului este importantă.
Se comporta oare miniaturistul Nuri, care era cu mult mai ager la minte decît socotisem eu, cu prudenţă, pricepînd că Unchiul mă trimisese aici să iscodesc, ori nu făcea decît să repete, pur şi simplu, cuvintele Maestrului Osman, Mai-marele miniaturiştilor ?
- Cel care a făcut toate aceste auriri este oare Delicat Efendi ? am întrebat eu. Cine face acum auririle în locul lui ?
Prin crăpătura uşii deschise care dădea înspre curtea interioară au început să se audă strigăte şi ţipete de copii. Jos, una dintre căpetenii îi bătea la tălpi pe cei doi învăţăcei care aşteptaseră, ceva mai devreme, tremurînd în frig şi care, fără doar şi poate, ascunseseră prin buzunare praf de cerneală roşie ori, poate, foiţe de aur învelite în hîrtie. Tinerii miniaturişti, care prinseseră prilejul de a se distra, au alergat cu toţii la uşă, ca să urmărească spectacolul.
- Cu voia lui Dumnezeu, pînă la vremea cînd ucenicii vor fi isprăvit de colorat pămîntul din piaţă într-o nuanţă de roz crud, aşa cum a poruncit Maestrul Osman să se procedeze în această imagine, a zis Nuri Efendi, cu luare-aminte, se va întoarce şi fratele nostru, Delicat Efendi, de unde s-a dus şi va sfîrşi aurirea celor două pagini. Maestrul nostru, Miniaturistul Osman, i-a cerut lui Delicat Efendi să coloreze în fiecare miniatură pămîntul de pe Hipodrom într-o altă culoare. În roz crud, în verde de India, în galben şofran sau în culoarea găinaţului de gîscă. Aceasta deoarece ochiul care priveşte va pricepe din prima imagine că acolo se află o piaţă, că aceasta urmează să aibă culoarea pămîntului, dar îşi va dori să vadă, spre a se desfăta, şi alte culori în cea de-a doua, în cea de-a treia miniatură. Pictura este menită să însufleţească pagina.
Am văzut, într-un ungher, o hîrtie lăsată din mînă de o calfă, pe care se afla o singură imagine. Calfa părea să lucreze la o pictură ce se lăfăia pe o singură pagină, pentru o carte a biruinţelor care înfăţişa plecarea flotei la război, dar era limpede că, auzind ţipetele tovarăşilor săi, bătuţi crunt la tălpi cu ciomegele, dăduse fuga să privească spectacolul. Flota pe care o zugrăvise, cu corăbii desenate prin trecerea repetată a unui şablon pe hîrtie, părea că nici măcar nu plutea pe mare, însă această neglijenţă, această încremenire a pînzelor neatinse de vînt nu se datora şablonului, ci nepriceperii tînărului miniaturist. Am văzut cu tristeţe că şablonul fusese tăiat şi smuls cu sălbăticie dintr-o carte veche, despre care n-am izbutit să desluşesc ce anume era - poate un album. Era limpede că Maestrului Osman nu-i mai păsa de foarte multe lucruri.
Cînd i-a venit rîndul să vorbească despre propria masă de lucru, Nuri Efendi a spus, plin de mîndrie, că isprăvise aurirea unei monograme pentru Sultanul Nostru, la care lucra de trei săptămîni. Am privit cu respect monograma şi aurirea, făurite pe o pagină goală, ca să nu priceapă nimeni cui şi în ce scop urma să-i fie trimisă. Ştiam că, în Orient, foarte multe paşale îndărătnice au renunţat la revoltă cînd au văzut această frumoasă monogramă a Padişahului, plină de nobleţe şi de forţă.
Mai apoi am văzut ultimele miracole pe care le împlinise şi le lăsase în urma sa caligraful Cemal, dar le-am răsfoit în grabă, ca să nu dăm apă la moară vrăjmaşilor culorii şi ai picturii, care susţin că adevărata artă este caligrafia şi că pictura nu este decît un pretext pentru a scoate în evidenţă caligrafia.
Liniaturistul Nasir curăţa, pentru a o drege, o pagină dintr-un Cvintet de Nizami, rămasă de pe vremea Timurizilor; miniatura îl înfăţişa pe Husrev contemplînd-o pe Şirin în vreme ce aceasta se scălda, goală.
Un meşter bătrîn, în vîrstă de nouăzeci şi doi de ani şi pe jumătate orb, care nu mai ştia să povestească altceva decît că în urmă cu şaizeci de ani îi sărutase, la Tabriz, mîna Maestrului Behzad şi că la vremea aceea marele, legendarul maestru era orb şi cuprins de înflăcărare, mi-a arătat, cu mîini tremurînde, modelele de pe cutia de condeie pe care urma să o termine şi să i-o dăruiască Padişahului, drept dar de bairam, peste trei luni.
În chiliile strîmte din încăperile aflate la catul de dedesubt, în întregul atelier în care lucrau aproape optzeci de miniaturişti, învăţăcei şi ucenici, se aşternuse tăcerea. Era tăcerea care urma după o bătaie. Auzisem multe tăceri asemănătoare; uneori erau întrerupte de cîte un hohot enervant sau de cîte o glumă, alteori de cîteva sughiţuri şi de un suspin care aducea a plîns înăbuşit, iar maeştrii miniaturişti îşi aminteau de bătăile de care ei înşişi avuseseră parte în anii uceniciei. Meşterul cel orb, în vîrstă de nouăzeci şi doi de ani, m-a făcut să simt o clipă un lucru mult mai profund, şi anume că aici, departe de toate bătăliile şi de forfota năucitoare a lumii, se sfîrşea totul. O tăcere asemănătoare avea să se înstăpînească şi cu puţin înainte de sfîrşitul lumii.
Pictura este tăcerea minţii, muzica ochiului.
În vreme ce sărutam mîna Maestrului Osman, în chip de rămas-bun, am simţit nu doar o mare preţuire, ci şi cu totul altceva, care mi-a tulburat sufletul : un fel de părere de rău amestecată cu admiraţie, de felul celei pe care o încerci faţă de un sfînt; un sentiment ciudat de vinovăţie. Poate pentru că Unchiul, care dorea ca meşteşugul maeştrilor frînci să fie imitat în taină ori pe faţă, era potrivnicul lui.
În aceeaşi clipă, mi-a trecut prin minte că era pentru ultima oară în viaţă cînd îl vedeam pe Marele Maestru şi, grăbit să-i fiu pe plac, să-i fac o bucurie, i-am pus o întrebare :
- Maestre, domnule, ce anume îl deosebeşte pe miniaturistul adevărat de cel de rînd ?
Credeam că Mai-marele miniaturiştilor, obişnuit cu asemenea întrebări, menite oarecum să-l măgulească, urma să-mi dea un răspuns de formă - de fapt, că în clipa aceea uitase cu totul de existenţa mea.
- Nu există un unic temei care să-l despartă pe miniaturistul adevărat de cel lipsit de înzestrare, de credinţă, mi-a spus el cu gravitate. Acest temei se schimbă potrivit vremurilor. În confruntarea cu toate relele care ne ameninţă arta, este important să afli dacă miniaturistul are virtute, dacă este înzestrat. Astăzi îl întrebam pe un tînăr miniaturist trei lucruri, spre a înţelege cît este de pur.
- Ce anume ?
- Se supune el, oare, noului obicei şi este dornic, vai, sub înrîurirea chinezilor şi a frîncilor, să aibă un stil personal în pictură, un stil propriu ? Doreşte oare, ca miniaturist, să aibă un stil, un suflu propriu, deosebit de al tuturor celorlalţi, şi se străduieşte el, oare, să o dovedească punîndu-şi semnătura undeva în miniatură, precum maeştrii frînci ? Pentru a pricepe acest lucru, l-am întrebat mai întîi despre stil şi despre semnătură.
- Apoi ? l-am întrebat eu cu respect.
- Apoi am vrut să aflu ce simte acest miniaturist cînd mor şahii şi padişahii care ne comandă cărţile, cînd volumele trec în alte mîini, cînd sunt desfăcute şi cînd miniaturile pe care le-am zămislit noi sunt folosite la alte cărţi, în alte vremuri. Este o problemă delicată, peste care nu se poate trece, indiferent dacă o faci cu amărăciune sau cu bucurie. De aceea l-am întrebat pe miniaturist despre timp. Despre timpul miniaturii şi despre timpul lui Dumnezeu. înţelegi, fiule ?
Nu. Dar nu i-am spus asta, ci l-am întrebat :
- Şi al treilea lucru ?
- Al treilea lucru este orbirea ! a zis Marele Maestru Osman şi, ca şi cum ceea ce spusese nu mai cerea nici o lămurire, a tăcut.
- Ce anume, în legătură cu orbirea ? am întrebat eu, încurcat.
- Orbirea este tăcere. Dacă îmbini primul lucru despre care ţi-am vorbit cu cel de-al doilea, apare orbirea. Cel mai adînc aspect al picturii este să vezi ceea ce se vede în întunericul lui Dumnezeu.
Am tăcut şi am ieşit. Am coborît fără grabă treptele acoperite cu gheaţă. Ştiam că urma să le pun cele trei mari întrebări ale Marelui Maestru lui Fluture, lui Măslină, lui Barză, nu doar pentru a deschide discuţia, ci şi pentru a-i desluşi pe aceşti oameni de un leat cu mine, intraţi în legendă încă din timpul vieţii.
Nu m-am abătut însă imediat pe la casele maeştrilor miniaturişti. M-am întîlnit cu Ester în apropierea cartierului evreiesc, într-o piaţă nouă, aflată pe o colină de unde se vedea locul în care Cornul de Aur se unea cu Bosforul. Cufundată în mulţimea de roabe care făceau tîrguieli, printre femei din cartierele sărmane, îmbrăcate în caftane largi şi decolorate, printre grămezi de morcovi, gutui, ceapă şi ridichi, Ester, cu veşmîntul evreiesc de culoare roz pe care era nevoită să-l îmbrace, cu trupul ei uriaş în continuă mişcare, cu gura care nu-i stătea deloc, cu sprîncenele şi cu ochii care-mi făceau tot felul de semne, jucînd fără astîmpăr, era peste măsură de agitată.
Şi-a vîrît în şalvari scrisoarea pe care i-am dat-o, cu gesturi misterioase şi foarte iscusite, de parcă toată piaţa era cu ochii pe noi. Mi-a zis că Şekure se gîndea la mine. Şi-a luat bacşişul şi, cînd i-am spus : ”Pentru Dumnezeu, du-te degrabă şi du-i-o direct !", m-a lăsat să înţeleg, arătîndu-mi bocceaua, că mai avea încă multă treabă şi mi-a spus că avea să i-o dea lui Şekure abia spre prînz. I-am cerut să-i spună lui Şekure că mă duceam să-i văd pe cei trei tineri maeştri.

Sfarsitul partii a unsprezecea

[cristina.vuscan]

12
Mi se spune Fluture

Era înainte de rugăciunea de prînz. Cineva a bătut la uşă, am deschis şi m-am uitat să văd cine era : Negru Efendi.
În anii uceniciei noastre s-a aflat, o vreme, printre noi.
Ne-am sărutat şi ne-am îmbrăţişat. Tocmai mă întrebam dacă adusese vreo veste de la Unchiul lui, cînd a spus că voia să se uite la paginile pe care le pictam, la miniaturile mele, că venise din prietenie şi că mă va pune la încercare cu o întrebare, în numele Padişahului Nostru. Bine, am zis. Care este întrebarea care mi se pune ? Mi-a spus. Bine !

Stilul şi semnătura
Pe măsură ce se înmulţesc nelegiuiţii care nu pictează pentru plăcerea şi credinţa ochiului, ci pentru bani şi pentru faimă, am zis, vom mai vedea foarte multă urîciune şi lăcomie, de felul patimii pentru stil şi semnătură. Nu făceam această introducere din convingere, ci cu socoteală; deoarece adevărata pricepere şi adevărata înzestrare nu sunt vătămate nici măcar de iubirea de galbeni şi de faimă. Ba chiar, dacă e să spunem adevărul, banii şi faima sunt răsplata care i se cuvine celui înzestrat şi îi aduc acestuia dragostea, aşa cum mi s-a întîmplat mie. Dacă voi spune însă acest lucru, miniaturiştii de rînd din comunitatea noastră, turbaţi de invidie, vor tăbărî asupra mea, pretinzînd că am vrut să-i dau de gol; prin urmare, voi picta un copac pe o boabă de orez, spre a le arăta că acest lucru îmi place mai mult decît le place lor. Deoarece ştiu că, sub influenţa unor nefericiţi de maeştri chinezi care au luat-o razna, înrîuriţi de frînci şi de Occident, sub influenţa imaginilor aduse de preoţii iezuiţi, patima aceasta pentru stil, pentru semnătură şi personalitate a ajuns, din Orient, pînă în preajma noastră, am să vă povestesc trei scurte istorii pe această temă.

Trei pilde privitoare la stil şi semnătură

ELIF*
În fortăreaţa din munţii aflaţi la miazănoapte de Herat, trăia odată un tînăr han pasionat de miniatură şi de pictură. Hanul o îndrăgea doar pe una dintre femeile din haremul său. Această neasemuit de frumoasă tătăroaică, pe care o iubea nebuneşte, era şi ea îndrăgostită de han. Făceau dragoste asudînd, pînă în zorii zilei şi erau atît de fericiţi, încît doreau ca viaţa să li se depene mereu în acelaşi fel. Au descoperit că cea mai bună cale de a-şi împlini această dorinţă era să se uite prin cărţi şi să privească ore, zile în şir, fără

* Elif(alif), be (bâ) şi cim (jâm) sunt primele litere ale alfabetului arab, folosit de turci pînă în anul 1928; utilizarea lor este, aşadar, similară, ca intenţionalitate, cu utilizarea literelor iniţiale ale alfabetului latin (a, b, c).

răgaz, imaginile miraculoase, desăvîrşite făurite de vechii maeştri. Privind imaginile fără cusur care ilustrau aceleaşi istorii şi care se repetau mereu, fără nici o abatere, simţeau că timpul se oprise în loc şi că propria lor fericire se contopise cu fericitul timp al vîrstei de aur, despre care se vorbea în poveste. În atelierul de miniatură al hanului trăia un miniaturist, maestru între maeştri, care făurea aceleaşi imagini, pentru aceleaşi pagini de carte, în acelaşi mod lipsit de orice cusur. Potrivit obiceiului, în vreme ce zugrăvea, pe o pagină, suferinţa încercată de Ferhat din pricina iubirii sale pentru Şirin, întîlnirea lui Mecnun cu Leyla şi privirile pline de admiraţie şi de dor pe care le schimbau aceştia, ori modul în care Husrev şi Şirin se sorbeau din ochi aruncîndu-şi priviri galeşe, pline de înţeles, el desena, de fapt, în locul acelor îndrăgostiţi, chipul hanului şi pe cel al frumoasei tătăroaice. Privind acele pagini, hanul şi iubita sa credeau cu ardoare că fericirea lor nu se va sfîrşi niciodată şi-l copleşeau pe maestrul miniaturist cu laude şi galbeni. Mulţimea favorurilor şi a galbenilor l-au făcut, în cele din urmă, pe maestrul miniaturist să piardă măsura şi, îmboldit de Diavol, a uitat că le datora vechilor maeştri desăvîrşirea imaginilor sale, a socotit, plin de trufie, că dacă va pune în ele şi ceva din propria-i personalitate, picturile sale se vor bucura de şi mai multă preţuire. Dar hanul şi iubita sa au văzut în izvodirile maestrului miniaturist, în pecetea stilului său personal tot atîtea cusururi şi au fost cuprinşi de tulburare. Simţind, în miniaturile pe care le priviseră îndelung împreună, că vechea lor fericire era ştirbită pe ici, pe colo, hanul a fost mai întîi cuprins de gelozie faţă de frumoasa tătăroaică, zugrăvită în acele pagini. Apoi, pentru a-i stîrni acesteia gelozia, s-a iubit cu o altă roabă. Frumoasa tătăroaică a fost năpădită de o asemenea tristeţe cînd a aflat de acest lucru de la clevetitoarele din harem, încît s-a spînzurat fără o vorbă de cedrul aflat în curtea haremului. Iar hanul, dîndu-şi seama de greşeala făcută şi, mai apoi, de faptul că miniaturistul era înrobit stilului său, a poruncit ca, în aceeaşi zi, maestrul amăgit de Diavol să fie orbit.

BE
Într-una din ţările de la soare-răsare trăia un padişah pasionat de miniatură, fericit şi bătrîn, care vieţuia în tihnă alături de preafrumoasa sa soţie chinezoaică, cu care tocmai se căsătorise. Într-o zi, fiul cel chipeş pe care îl avusese padişahul cu prima nevastă şi tînăra soţie a padişahului s-au îndrăgostit unul de altul. Fiul, de teamă să nu-şi trădeze tatăl şi ruşinat de dragostea sa oprită, s-a închis în atelierul de pictură şi şi-a închinat viaţa miniaturii. Deoarece picta cu tristeţea şi cu forţa ce izvorau din propria dragoste, picturile pe care le făurea erau atît de frumoase, încît cei care le priveau nu izbuteau să le deosebească de cele ale vechilor maeştri, iar padişahul însuşi se mîndrea peste măsură cu fiul său. În ceea ce o priveşte pe tînăra soţie chinezoaică, aceasta privea picturile şi spunea :
- Da, este frumos. Însă vor trece anii şi, dacă nu-şi va pune semnătura pe ele, nimeni nu va şti că el a fost cel care a înfăptuit un asemenea miracol.
- Dacă fiul meu îşi semnează pictura, nu îşi va însuşi oare, pe nedrept, miniatura, zămislită prin imitarea vechilor maeştri ? întreba padişahul. Mai mult, dacă se semnează, nu se va spune oare că pictura este purtătoarea propriilor sale cusururi ?
Soţia chinezoaică, pricepînd că nu-l va putea convinge pe vîrstnicul ei soţ, a izbutit, în cele din urmă, să-i transmită tînărului fiu, care stătea închis în atelier, aceste spuse cu privire la semnătură. Ba mai mult, fiul - a cărui mîndrie fusese rănită pentru că se văzuse nevoit să-şi îngroape dragostea în adîncul sufletului -, încrezător în ideea pe care i-o dăduse frumoasa şi tînăra sa mamă vitregă şi îmboldit, pe de altă parte, de Diavol, şi-a pus semnătura într-un colţ al miniaturii, într-un ungher pe care-l socotea nevăzut, între un zid şi nişte buruieni. Prima pictură pe care a semnat-o astfel era o scenă cu Husrev şi Şirin. O ştiţi, de altfel, foarte bine : după ce Husrev se căsătoreşte cu Şirin, Şiruye, fiul din prima căsătorie al lui Husrev, se îndrăgosteşte de Şirin şi, intrînd într-o noapte pe geam, îşi înfige fulgerător hangerul în inima tatălui său, care doarme alături de Şirin. Privind miniatura care reprezenta această scenă, împlinită de fiul său, bătrînul padişah a băgat deodată de seamă un cusur; a zărit semnătura dar, aşa cum facem mulţi dintre noi, nu şi-a dat seama că a zărit-o şi l-a încercat doar simţămîntul că ”este o pictură cu metehne". Cum era vorba de o faptă pe care nu ar fi putut-o săvîrşi vechii maeştri, bătrînul padişah a fost cuprins de nelinişte. Aceasta deoarece cartea pe care o citea nu mai era de-acum o poveste, o legendă, ci lucrul cel mai nepotrivit pentru o carte, de vreme ce oglindea ceva adevărat. Cuprins de acest simţămînt, bătrînul s-a înspăimîntat. Tocmai în acea clipă, fiul său, miniaturistul, a pătruns pe fereastră, la fel ca în miniatura pe care o făurise, şi, fără a se uita în ochii căscaţi de groază ai tatălui său, i-a împlîntat acestuia hangerul în piept - un hanger la fel de mare ca acela din pictură.

CIM
Raşiduddin din Kazvin scrie cu plăcere în istoria sa că, acum două sute cincizeci de ani, la Kazvin, decorarea cărţilor, caligrafia şi miniatura erau artele cele mai demne de preţuire şi cele mai îndrăgite. Din păcate, şahul care se afla în acea vreme pe tron şi care domnea peste patruzeci de ţări, din Bizanţ pînă în China (probabil că taina acestei mari puteri adăsta în dragostea sa pentru miniatură), nu avea nici un fiu. Dorind ca, după moartea sa, ţările pe care le cucerise să nu se fărîmiţeze, şahul a hotărît să-i găsească frumoasei sale fiice, ca soţ, un miniaturist înţelept, aşa încît a pus la cale o întrecere între cei trei tineri mari maeştri miniaturişti din atelierul său de pictură - cu toţii holtei.
Potrivit istoriei lui Raşiduddin, tema întrecerii era foarte simplă : cine va realiza cea mai frumoasă pictură ! Deoarece, la fel ca şi Raşiduddin, tinerii miniaturişti ştiau că aceasta însemna să pictezi în felul vechilor maeştri, toţi trei au zugrăvit cea mai îndrăgită scenă. O fată frumoasă, copleşită de tristeţe din pricina dragostei, cu ochii în pămînt, într-o grădină ca ruptă din Rai, printre chiparoşi şi cedri, printre iepuri temători şi rîndunele neliniştite. Unul dintre cei trei miniaturişti care au zămislit, fără a avea ştire unul de celălalt, aceeaşi miniatură, întocmai ca vechii maeştri, a dorit să iasă în evidenţă şi, spre a pune stăpînire pe minunăţia picturii, şi-a ascuns semnătura în colţul cel mai îndepărtat al grădinii, între nişte narcise. Dar, din pricina acestei neobrăzări care-l înstrăina de modestia vechilor maeştri, a fost izgonit pe dată din Kazvin, pînă în China. Apoi, între ceilalţi doi miniaturişti a avut loc o altă întrecere. De data aceasta, fiecare dintre cei doi a făurit o pictură plină de poezie, care o înfăţişa pe preafrumoasa fată călare pe un cal, într-o grădină fermecătoare. Nu se ştie de ce, poate pentru că i-a alunecat pensula, sau poate cu bunăştiinţă, unul dintre miniaturişti a zugrăvit oarecum ciudat nările calului alb al fetei care, asemenea chinezoaicelor, avea ochii traşi spre tîmple şi pomeţii ieşiţi în afară. Amănuntul acesta a fost privit pe dată de către părinte şi de către fată ca un cusur. Miniaturistul nu îşi pusese, de fapt, semnătura în imagine, dar strecurase cu dibăcie o meteahnă în minunata sa pictură, mai precis în modul de zugrăvire a nărilor calului, astfel încît să fie remarcat.
- Meteahna este mama stilului, a zis şahul şi l-a izgonit şi pe acest miniaturist pînă în Bizanţ.
Potrivit voluminoasei Istorii a lui Raşiduddin din Kazvin, în vreme ce se făceau pregătirile pentru nunta dintre talentatul miniaturist, care desenase întocmai ca vechii maeştri, fără a-şi pune nici o semnătură în pictură şi fără a vădi vreun cusur, şi fiica şahului, s-a mai ivit un ultim amănunt : cu o zi înainte de nuntă, aceasta a zăbovit ziua întreagă cu ochii aţintiţi, plini de tristeţe, asupra picturii pe care o făurise tînărul şi chipeşul maestru care a doua zi urma să-i devină soţ. Cînd s-a lăsat întunericul, i s-a înfăţişat tatălui ei :
- Vechii maeştri le desenau, în miraculoasele lor imagini, pe fetele frumoase ca pe nişte chinezoaice, iar aceasta este, ce-i drept, o rînduială de neclintit, venită din Orient, a zis ea. Însă atunci cînd iubeau pe cineva, puneau măcar o urmă, un amănunt din fiinţa frumoasă pe care o iubeau, în sprîncenele, în ochii, în buzele, în părul, în rîsul sau chiar în genele acelei femei. Această meteahnă ascunsă în propriile picturi era semnul dragostei, semn pe care-l puteau recunoaşte doar ei şi iubitele lor. Tată, m-am uitat toată ziua la imaginea frumoasei fete aflate pe cal, dar în ea nu se află nimic din mine. Poate că miniaturistul acesta e un mare maestru, ca să nu mai spun că e şi tînăr şi chipeş, dar nu mă iubeşte.
Aşa s-a făcut că şahul a curmat de îndată nunta, iar cei doi, tatăl şi fata, au trăit împreună pînă la sfîrşitul zilelor.

- Prin urmare, potrivit celei de-a treia istorii, cusurul este cel care determină ceea ce noi numim stil, a zis Negru, cu o expresie plină de nobleţe, de respect. Oare femeia de care este îndrăgostit miniaturistul se vădeşte după semnele ascunse în imaginea chipului, a ochilor, a rîsului ei ?
- Nu, am zis eu, pe un ton trufaş şi sigur de mine. Ceea ce trece în pictură din fata pe care o iubeşte maestrul miniaturist nu este, în cele din urmă, cusurul, ci rînduiala. Căci, după o vreme, toată lumea începe să-l urmeze pe maestru şi să zugrăvească chipurile fetelor aidoma chipului acelei fete frumoase.
Am tăcut puţin. Văzînd că Negru, care ascultase cu atenţie deplină cele trei povestiri pe care i le spusesem, ciulise urechea la zgomotele pe care le isca minunata mea nevastă în vreme ce umbla prin hol şi prin încăperea alăturată, l-am privit în străfundul ochilor.
- Prima istorisire ne dovedeşte că stilul este un cusur, i-am zis. Cea de-a doua ne arată că miniatura desăvîrşită nu cere nici o semnătură. În ceea ce priveşte cea de-a treia istorisire, ea îmbină ideile din prima şi din cea de-a doua, aşadar ne demonstrează că semnătura şi stilul nu sunt altceva decît un chip de a te făli, plin de neobrăzare, prosteşte, cu propriul cusur.
Cît de bine se pricepea la miniatură acest om, căruia eu îi dădeam lecţii ? Am zis :
- Ai înţeles, din istorisirile mele, cine sunt eu ?
- Am înţeles, mi-a zis, însă deloc convingător.
Nu încercaţi aşadar să mă înţelegeţi mărginindu-vă la privirile şi la puterea lui de pătrundere, căci am să vă spun eu de îndată, direct, cine sunt. Totul îmi stă în putinţă. Desenez şi colorez asemenea vechilor maeştri din Kazvin, amuzîndu-mă şi rîzînd. O spun zîmbind : sunt cel mai bun dintre toţi. Iar dacă ceea ce-mi trece mie prin minte este adevărat, n-am absolut nimic de-a face cu dispariţia lui Delicat Efendi, auritorul din pricina căruia a venit aici Negru.
Negru m-a întrebat cum se împacă arta şi căsnicia. Trudesc din greu şi o fac cu plăcere. M-am însurat de curînd cu cea mai frumoasă fată din cartier. Cînd nu pictez, facem dragoste nebuneşte. Apoi mă apuc din nou de lucru. Nu i-am spus toate astea. Este o mare problemă, am zis. Dacă ”unealta" miniaturistului săvîrşeşte miracole pe hîrtie, nu acelaşi lucru se întîmplă cînd i se alătură ea nevestei sale. Ba dimpotrivă, am adăugat : dacă ”trestia" miniaturistului o fericeşte pe nevastă, cealaltă trestie, de pe hîrtie, rămîne ştearsă. Asemenea tuturor celor care-l invidiază pe miniaturist pentru talentul său, şi Negru a crezut aceste minciuni şi s-a bucurat.
A spus că dorea să vadă ultimele pagini pe care le pictasem. L-am aşezat la tăblia mea de lucru, printre vopsele, călimări, pietre de netezit hîrtia, pensule, condeie şi instrumente de ascuţit.
În vreme ce Negru admira imaginea, pe două pagini, pe care o pictam pentru Cartea ceremoniilor, care înfăţişa festivităţile prilejuite de circumcizia prinţilor noştri, m-am aşezat pe mindirul roşu de alături, iar căldura acestuia mi-a reamintit că, puţin mai devreme, acolo stătuse frumoasa mea soţie, cu coapsele ei minunate. În vreme ce schiţam, cu condeiul meu de trestie, suferinţa nefericiţilor condamnaţi care stăteau dinaintea Padişahului Nostru, nevasta mea cea deşteaptă mă apuca de ”trestia" bărbăţiei mele.
Scena pe care o pictam pe două pagini înfăţişa iertarea datornicilor condamnaţi la închisoare şi a familiilor lor, graţie milosteniei Padişahului. Îl înfăţişasem pe Suveran întocmai aşa cum îl văzusem în timpul ceremoniei - aşezat la marginea unui covor pe care se aflau nenumărate pungi cu arginţi; ceva mai în spatele lui îl aşezasem pe Mai-marele vistiernicilor, căruia îi pusesem în mînă catastiful din care citea şirul datoriilor, iar pe condamnaţii datornici legaţi unul de altul, cu lanţuri de fier la grumaz, îi pictasem în faţa Padişahului, îndureraţi şi suferinzi, încruntaţi, cu chipurile trase şi, uneori, cu ochii în lacrimi. Pictasem cu roşu şi decorasem în chip ales lăuta şi tamburina care însoţeau rugăciunile şi poemele pe care le rosteau cu toţii, fericiţi, la auzul veştii că Sultanul urma să dăruiască, din propria-i pungă, acea milostenie care avea să-i izbăvească pe toţi de închisoare. Deşi lucrul acesta nu-mi intrase la socoteală de la bun început, pentru ca suferinţa şi ruşinea celor îngropaţi în datorii să fie bine zugrăvită, le aşezasem, alături de ultimul dintre aceşti nefericiţi, pe nevasta lui - înveşmîntată în mov şi urîţită de mizerie - şi pe fermecătoarea lui fiică, îmbrăcată într-o mantie roşie, cu părul lung şi copleşită de tristeţe. Tocmai eram pe cale să-i povestesc şi acestui Negru plin de-ncruntare cum ajunseseră să se întindă pe două pagini şirurile de datornici puşi în lanţuri, să-i vorbesc despre socoteala ascunsă a roşului din imagine, despre un lucru pe care vechii maeştri nu-l săvîrşiseră niciodată - anume, despre faptul că zugrăvisem în aceeaşi culoare cîinele de pe margine, pictat cu drag, şi caftanul de adas al Padişahului -, despre felul în care mă uitam mereu la picturi şi rîdeam cu nevasta mea, pentru a-l face să priceapă că existenţa miniaturistului înseamnă dragoste de viaţă, cînd m-am pomenit că îmi pune o întrebare foarte nelalocul ei.
Ştiam, oare, unde s-ar fi putut afla bietul Delicat Efendi ? Care ”bietul" !? Un imitator de două parale, un neghiob care nu face aurire decît pentru bani, care nu prea are inspiraţie. N-am zis însă toate acestea, am zis doar :
- Nu, nu ştiu.
Nu-mi trecuse, oare, prin minte că adepţii predicatorului din Erzurum, bătăioşi şi fanatici, i-ar fi putut face vreun rău lui Delicat Efendi ?
M-am stăpînit, ca să nu-i spun că se număra şi el printre ei.
- Nu, i-am zis. De ce ?
În oraşul acesta numit Istanbul, sărăcia căreia i-am fost înrobiţi, ciuma, relele moravuri, necuviinţa sunt cu neputinţă de explicat altfel decît prin faptul că ne-am îndepărtat de islamul din vremea Profetului Nostru, Trimisul lui Dumnezeu, că ne-am însuşit deprinderi noi, ticăloase, şi că printre noi s-au strecurat năravurile frîncilor. Predicatorul din Erzurum doar atîta spune, dar vrăjmaşii lui susţin că cei care-l urmează au atacat lăcaşurile de dervişi în care se face muzică şi că au provocat stricăciuni la mormintele sfinţilor, vrînd să-l convingă de toate acestea pe Padişah. Acum, ştiind că eu nu nutresc aceeaşi duşmănie ca ei faţă de Preasfîntul din Erzurum, vor să insinueze politicos : ”Oare nu tu l-ai ucis pe Delicat Efendi ?"
Mi-am dat seama de asta într-un moment în care asemenea zvonuri se iscaseră de mult printre miniaturişti. Tagma celor lipsiţi de inspiraţie, de har, de virtuţi răspîndeşte acum cu mare plăcere ideea că nu sunt decît un ucigaş netrebnic. Cum neghiobul ăsta de Negru lua, pur şi simplu, în serios clevetelile acelei gloate de miniaturişti invidioşi, mi-a venit să-i trag una cu călimara în căpăţîna lui de cerchez.
Negru se uită prin atelierul meu de pictură, luînd seama la tot ceea ce vede; se uită la foarfecele cu care îmi tai hîrtiile lungi, la străchinile pline cu apă de aur, la bolurile cu vopsele, la mărul din care muşc la răstimpuri în vreme ce lucrez, la ibricul aflat pe marginea sobei din fundul camerei, la ceşcuţele de cafea, la mindire, la lumina care se strecoară prin deschizătura ferestrei, la oglinda pe care o folosesc pentru a cerceta rînduiala paginii, la cămăşile mele şi la cingătoarea cea roşie a nevestei mele, care zace ca un păcat într-un ungher şi pe care aceasta a scăpat-o din mînă în vreme ce se grăbea să iasă din cameră, pe cînd bătea Negru la uşă.
În ciuda faptului că mi-am ascuns gîndurile faţă de el, las pradă privirilor sale cutezătoare şi iscoditoare picturile pe care le-am făurit, ca şi această încăpere în care vieţuiesc; ştiu că trufia mea vă va uimi pe toţi, dar eu sunt cel care cîştigă cei mai mulţi bani şi, prin urmare, sunt cel mai bun miniaturist. Pentru că Dumnezeu a voit ca pictura să fie o sărbătoare, spre a-i arăta celui care ştie să privească că lumea însăşi este o sărbătoare.

Sfarsitul partii a douasprezecea

[cristina.vuscan]

13
Mi se spune Barză

Era la vremea rugăciunii de prînz. Cineva a bătut la uşă şi am văzut că era Negru, cel din îndepărtata noastră copilărie. Ne-am îmbrăţişat. Îi era frig; l-am chemat înăuntru şi nu l-am întrebat nici măcar cum a găsit drumul spre casa mea. Îl trimisese la mine Unchiul lui, ca să mă iscodească de ce şi unde a dispărut Delicat Efendi. Dar nu mi-a adus doar veşti de la el, ci şi de la Maestrul Osman.
- Şi mai vreau să te întreb ceva, a zis. Maestrul Osman a spus că ceea ce îl deosebeşte pe miniaturistul adevărat de ceilalţi ar fi timpul. Timpul miniaturii. Ce părere am eu despre asta ? Ascultaţi !

Pictura şi timpul
După cum bine se ştie încă din vechime, miniaturiştii de pe meleagurile noastre - chiar şi vechii miniaturişti arabi, de pildă - priveau lumea aşa cum o privesc astăzi păgînii frînci şi, contemplînd-o din locul în care stau vagabonzii şi cîinii de pe stradă, băieţii de prăvălie şi ţelina, zugrăveau absolut totul. Necunoscînd meşteşugul perspectivei, cu care se laudă azi plini de trufie maeştrii frînci, lumea lor era mărginită şi plictisitoare, atît cît să poată fi văzută de cîine şi de ţelină. Apoi s-a întîmplat ceva şi întregul univers al miniaturii noastre s-a schimbat cu repeziciune. Să vă povestesc degrabă, pornind de la toate aceste împrejurări.

Trei istorii despre miniatură şi timp

ELIF
Acum trei sute cincizeci de ani, pe cînd Bagdadul cădea în mîinile mongolilor şi era prădat fără milă, într-o zi rece de februarie, Ibn-i Şakir era cel mai vestit şi cel mai plin de har maestru, nu doar din lumea arabă, ci din toată lumea islamică şi, în ciuda tinereţii sale, în bibliotecile din Bagdad - renumite pretutindeni - se aflau douăzeci şi două de volume caligrafiate de el, cele mai multe dintre ele fiind exemplare ale Preasfîntului Coran. Deoarece socotea că aceste cărţi vor dura pînă la sfîrşitul lumii, Ibn-i Şakir trăia cu ideea unui timp adînc şi fără sfîrşit. Muncise o noapte întreagă, la lumina tremurîndă a sfeşnicelor, la ultima dintre acele cărţi legendare care aveau să fie mai apoi rupte, sfîşiate şi arse, una cîte una, de către ostaşii hanului mongol Hulâgu, pentru a fi zvîrlite după aceea în apele Tigrului, şi de care nu se mai ştie nimic astăzi. În răcoarea dimineţii, Ibn-i Şakir a urcat în minaretul Moscheii Califilor - aceasta era metoda de care se foloseau, de cinci secole, spre a-şi feri ochii de orbire, maeştrii miniaturişti arabi, întorcîndu-se cu spatele spre răsărit şi privind spre apus, către linia orizontului, fideli ideii de datină şi încrezători în veşnicia cărţilor - şi a văzut, din galeria acestuia, tot ceea ce urma să pună capăt unei întregi tradiţii scrise, vechi de cinci sute de ani. A fost primul care a zărit cum nemiloşii soldaţi ai lui Hulâgu au pătruns în Bagdad, drept care a rămas în minaret. A văzut cum era prădat şi ars întregul oraş, cum zeci de oameni erau trecuţi prin sabie, cum a fost ucis ultimul dintre califii islamului, care stăpîneau la Bagdad de cinci sute de ani, cum au fost siluite femeile, cum au fost arse bibliotecile, cum au fost azvîrlite în Tigru zeci de mii de volume. La două zile după aceea, în vreme ce privea, în duhoarea cadavrelor şi printre strigătele de agonie, apele Tigrului, care prinseseră o culoare roşiatică de la cerneala cărţilor aruncate în el, se gîndea că nenumăratele tomuri pe care le caligrafiase cu scrisul lui frumos şi care erau acum nimicite nu fuseseră de nici un folos pentru a opri măcelul înspăimîntător şi stricăciunile, drept care s-a jurat să nu mai scrie niciodată. Ba mai mult, a fost cuprins de dorinţa de a-şi împărtăşi propria suferinţă şi de a reda nenorocirea pe care o văzuse prin mijlocirea picturii, pe care pînă în ziua aceea o privise ca pe o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu şi pe care o dispreţuise, astfel încît a pictat pe hîrtia de care nu se despărţea niciodată ceea ce zărise din minaret. Tocmai acestui fericit miracol îi datorăm forţa dobîndită de pictura islamică după invazia mongolă - forţă care s-a vădit pe parcursul a trei sute de ani -, precum şi ceea ce o deosebea de pictura idolatrilor şi de cea a creştinilor - anume faptul că lumea era zugrăvită cu sinceră compătimire, de sus, din locul de unde o vedea Dumnezeu, prin simpla trasare a liniei orizontului. Ca de altfel şi faptul că, după masacru, Ibn-i Şakir s-a îndreptat spre miazănoapte, cu miniaturile în mînă şi cu înverşunarea de a picta cuibărită în suflet, că s-a îndreptat, adică, în direcţia din care sosiseră oştile mongole şi că a aflat cum pictau maeştrii chinezi... Oamenii au priceput astfel că ideea timpului nemărginit, care mocnea de cinci sute de ani în sufletele caligrafilor arabi, nu avea să prindă viaţă în scriere, ci în pictură. O mărturie în această privinţă este faptul că volumele, cărţile au fost desfăcute în bucăţi şi nimicite, însă paginile pictate din cuprinsul lor au intrat în alcătuirea altor cărţi, a altor volume, supravieţuind în veşnicie şi continuînd să înfăţişeze lumea plăsmuită de Dumnezeu.

BE
Într-o vreme deopotrivă veche şi nouă, în care totul se repetă şi în care, din această pricină, dacă n-ai îmbătrîni şi n-ai muri, nici măcar n-ai avea cum să bagi de seamă că există ceva numit timp, în care lumea este zugrăvită mereu prin mijlocirea aceloraşi istorii şi a aceloraşi picturi, de parcă timpul nici n-ar exista, mica oaste a lui Fahir Şah i-a împrăştiat pe oştenii lui Selahattin Han, după cum povesteşte şi Salim din Samarkand în scurta sa Istorie. Primul lucru pe care l-a făcut învingătorul Fahir Şah după ce l-a pus la cazne şi l-a ucis pe Selahattin Han, pe care îl luase prizonier, a fost să se abată, potrivit obiceiului, pe la biblioteca şi pe la haremul răposatului, spre a-şi pune pe ele propria pecete.
În bibliotecă, încercatul legător al lui Selahattin Han s-a apucat să descleieze cărţile şahului ucis, să le amestece paginile şi să făurească noi volume, caligrafii au prins să schimbe, în colofoane, numele ”Mereu Biruitorului" Selahattin Han cu cel al ”Biruitorului" Fahir Şah, iar miniaturiştii să înlocuiască chipul răposatului Selahattin Han - realizat cu măiestrie în cele mai frumoase picturi ale cărţilor, dar care de pe-acum începuse să fie uitat - cu chipul mai tînărului Fahir Şah. Cînd a pătruns în harem, Fahir Şah nu a depus nici o strădanie ca s-o afle imediat pe cea mai frumoasă femeie, dar, în loc să o ia în stăpînire cu forţa, a decis să-i cucerească inima, căci era o persoană delicată, care se pricepea la cărţi şi la pictură, şi a stat de vorbă cu ea. În felul acesta, Neriman Sultan, preafrumoasa şi înlăcrimata soţie a răposatului Selahattin Han, i-a cerut lui Fahir Şah, care urma să-i devină bărbat, un singur lucru : ca imaginea răposatului ei soţ, Selahattin Han, care fusese zugrăvit în locul lui Mecnun, aşezat în faţa soţiei sale - înfăţişată, la rîndul ei, în locul Leylei într-o carte ce istorisea dragostea lui Mecnun şi a Leylei - să nu fie răzuită, ştearsă. Dreptul la nemurire, pe care se trudise să-l dobîndească soţul ei prin mijlocirea cărţilor comandate ani de-a rîndul, nu trebuia să-i fie refuzat răposatului, cel puţin în această ultimă pagină. învingătorul Fahir Şah a primit generos această dorinţă simplă, iar miniaturiştii nu s-au atins de acea imagine. Prin urmare, Neriman şi Fahir au făcut dragoste neîntîrziat şi, iubindu-se, au uitat în scurtă vreme de urgiile trecutului. Fahir Şah nu şi-a putut însă şterge din minte imaginea din cartea despre Leyla şi Mecnun. Ceea ce îi răpea tihna nu era faptul că soţia sa fusese zugrăvită împreună cu fostul ei bărbat, ori chiar gelozia, nu ! Ceea ce îl frămînta era faptul că, de vreme ce el nu fusese zugrăvit în vechile legende din miraculoasa carte, nu avea să se regăsească, în acel timp nemărginit, printre nemuritori, alături de soaţa sa. După ce, vreme de cinci ani, a fost ros de acest vierme al îndoielii, la capătul unei nopţi fericite, în care se iubise îndelung cu Neriman, Fahir Şah a intrat în bibliotecă pe furiş, ca un hoţ, cu sfeşnicul în mînă, a deschis cartea despre Leyla şi Mecnun şi s-a apucat să-şi picteze propriul chip, în locul celui al răposatului soţ al lui Neriman, ca şi cum el ar fi fost Mecnun. Dar, asemenea foarte multor hani care îndrăgeau miniatura, era un pictor cam nepriceput şi n-a izbutit să-şi deseneze trăsăturile cum se cuvine. Astfel s-a făcut că dimineaţa, bibliotecarul, cuprins de o bănuială, a deschis cartea şi a dat de ştire că în locul chipului răposatului Selahattin Şah, aflat faţă în faţă cu cel al Leylei, care împrumutase trăsăturile lui Neriman, se ivise un nou chip, dar că acesta nu era chipul lui Fahir Şah, ci al principalului său duşman - tînărul şi chipeşul Abdullah Şah. Aceste vorbe au distrus, pe de o parte, moralul ostaşilor lui Fahir Şah, iar pe de altă parte i-au dat curaj lui Abdullah Şah, tînărul şi înverşunatul suveran al ţării vecine, proaspăt urcat pe tron. Acesta l-a învins în prima sa bătălie pe Fahir Şah, l-a luat prizonier şi a poruncit să fie ucis, şi-a pus propria pecete pe haremul şi pe biblioteca acestuia şi a devenit noul soţ al mereu frumoasei Neriman Sultan.

CIM
La Istanbul, povestea miniaturistului Mehmed cel Lung, cunoscut în Ţara Persanilor ca Muhammed Horasani, este cel mai adesea istorisită printre miniaturişti ca o pildă de viaţă lungă şi orbire, dar în ea este vorba, de fapt, despre miniatură şi timp. Punînd la socoteală că şi-a început meseria ca ucenic la nouă ani, s-ar spune că cea mai însemnată particularitate a acestui maestru, care s-a ocupat de miniatură vreme de aproape o sută zece ani, fără a orbi, era tocmai lipsa lui de particularitate. Nu fac un joc de cuvinte, ci îi aduc o laudă sinceră. Picta orice, la fel ca toată lumea, dar o făcea mai cu seamă în felul vechilor maeştri şi, tocmai din această pricină, era cel mai mare maestru. Modestia sa, faptul că se dăruia pe de-a-ntregul miniaturii, în care vedea un mod de a-L sluji pe Dumnezeu, l-au ţinut întotdeauna departe de gîlcevile din atelierele de pictură în care lucra şi, deşi avea vîrsta potrivită, l-au ferit de ambiţia de a deveni Mai-marele miniaturiştilor. De-a lungul întregii sale existenţe de artist a pictat cu răbdare tot felul de amănunte, prin unghere izolate - plante menite să umple colţuri de pagină, miile de frunze ale copacilor, vălătuci de nori, coame de cai care se cereau desenate fir cu fir, ziduri de cărămidă, nenumărate decoraţiuni pe pereţi, ce se repetau mereu, ca şi zeci de mii de chipuri aidoma, cu ochi traşi spre tîmple şi bărbii delicate. Era foarte fericit şi foarte tăcut. Nu a încercat deloc să iasă în evidenţă, n-a avut pretenţii de stil şi personalitate proprie. Pe vremea aceea, cînd lucra în atelierul vreunui han ori al vreunui prinţ, socotea că acolo se afla şi casa lui şi se privea pe sine ca pe un simplu lucru din acea casă. În timp ce hanii şi şahii îşi tăiau unii altora beregata, iar miniaturiştii, la rîndul lor, colindau din oraş în oraş, ca femeile din haremuri, îndreptîndu-se către noii lor stăpîni, ideea de pecete specifică unui atelier de pictură şi-a făcut, pentru prima oară, apariţia şi în frunzele pe care le desena el, în iarbă, în conturul sinuos al stîncilor, în cutele tainice ale răbdării sale. Pe cînd avea optzeci de ani, oamenii au început să creadă că miniaturistul trăia în legendele pe care le ilustra, uitînd că era muritor. Poate că tocmai din această pricină, unii dintre ei susţineau cu tărie că trăia în afara timpului şi că, de aceea, deşi urma să îmbătrînească, nu avea să moară niciodată. Existau persoane care arătau că nu orbise, deşi îşi ducea viaţa rătăcitoare înnoptînd prin încăperile şi corturile atelierelor de pictură, cu ochii aţintiţi asupra hîrtiei, pentru că, datorită unui miracol, pentru el timpul se oprise în loc. Alţii spuneau că de fapt orbise, dar că, desenînd totul pe dinafară, nu mai avea de-acum nevoie să vadă, pentru a putea picta. Cînd acest maestru legendar, care nu se căsătorise şi nu făcuse dragoste niciodată, a întîlnit, la o sută nouă ani, în atelierul de pictură al Şahului Tahmasp - în persoana unui ucenic de şaisprezece ani, care plesnea de sănătate şi care era o corcitură de chinez cu croat -, modelul acela de bărbat arătos, cu ochi traşi spre tîmple, cu bărbie ascuţită şi chip rotund pe care-l desenase vreme de o sută de ani, s-a îndrăgostit, pe bună dreptate, de el şi, pentru a pune stăpînire pe tînărul ucenic de o neasemuită frumuseţe, s-a lăsat prins în luptele pentru putere dintre miniaturişti; ca orice îndrăgostit, a ţesut intrigi, s-a dedat minciunii, înşelăciunii, vicleniei. Dacă înainte maestrul miniaturist din Horasan era mînat de dorinţa de a munci, spre a se supune cerinţelor vremii sale, de care izbutise să se ţină deoparte o sută de ani, acum s-a rupt de veşnicia vechilor timpuri legendare. Odată, cînd se cufundase, pe la vremea amiezii, în contemplarea fermecătorului ucenic, a răcit stînd în faţa ferestrei deschise, din pricina vîntului rece care sufla la Tabriz. A doua zi a orbit într-un acces de strănutat şi, după alte două zile, a murit, căzînd de pe scara înaltă de piatră a atelierului de pictură.

- Am auzit de Mehmed cel Lung din Horasan, dar nu ştiam de această poveste, a zis Negru.
Rostise cuvintele cu delicateţe, pentru a da de înţeles că pricepuse că povestea s-a sfîrşit şi că-i împuiasem capul cu cele istorisite. Am tăcut puţin, ca să poată privi pe săturate. Deoarece mă deranja faptul că stăteam degeaba, îndată ce începusem să-i spun cea de-a doua poveste îmi continuasem miniatura din locul în care rămăsesem cînd bătuse el la uşă. Frumosul meu ucenic, Mahmud, care-mi stătea mereu la picioare, care-mi amesteca vopselele, care-mi ascuţea condeiele şi care-mi îndrepta, din cînd în cînd, greşelile, stătea tăcut lîngă mine, ascultîndu-mă şi, totodată, urmărindu-mă, iar dinăuntru se auzeau zgomotele iscate de nevasta mea.
- Aha, a zis Negru, aici Padişahul s-a ridicat în picioare. În vreme ce privea uimit miniatura, m-am purtat ca şi cum motivul uimirii sale era lipsit de însemnătate, însă dumneavoastră am să vă spun, fără ocolişuri, următoarele : în toate cele două sute de ilustraţii, Măreţul Nostru Padişah, care a urmărit, vreme de cincizeci şi două de zile, parada breslelor, a corporaţiilor, a gloatei, a soldaţilor şi a hoţilor, de la fereastra balconului construit pentru această împrejurare, în timpul ceremoniei prilejuite de circumcizia pe care am zugrăvit-o în Cartea ceremoniilor, apărea aşezat. Doar în această miniatură împlinită de mine se vedea stînd în picioare şi aruncînd bani din pungi doldora de florini norodului adunat în piaţă. Am făcut acest lucru pentru a putea zugrăvi uimirea şi veselia mulţimii de oameni care, spre a pune mîna pe bani, îşi tăiau beregata, se băteau cu pumnii, îşi trăgeau palme şi îşi arătau fundul în vreme ce culegeau paralele de pe jos.
- Dacă într-o miniatură este vorba de dragoste, atunci miniatura însăşi trebuie zămislită cu dragoste, am zis. Dacă este vorba de suferinţă, suferinţa trebuie să se desprindă şi din miniatură. Dar suferinţa trebuie să reiasă nu din personajele miniaturii ori din lacrimile lor, ci din armonia lăuntrică a picturii, care nu se observă în primul moment, dar care poate fi descoperită. Asemenea sutelor de maeştri miniaturişti care pictează de secole imaginea uimirii, nici eu n-am desenat vreun personaj cu degetul arătător vîrît în gură, ci am făcut în aşa fel încît întreaga miniatură să se mire. Iar acest lucru se petrece prin ridicarea suveranului în picioare.
Cum atenţia mi se îndreptase asupra privirilor pe care le arunca asupra lucrurilor şi a uneltelor mele de pictură - de fapt, asupra întregii mele vieţi -, în căutarea vreunui semn, mi-am privit propria casă prin ochii lui.
Există, prin urmare, aici picturi care înfăţişează seraiul, hamamul, fortăreaţa, realizate cîndva la Tabriz, la Şiraz; pentru ca miniatura să urmeze privirea scrutătoare a Preaînaltului Dumnezeu, care vede şi înţelege totul, miniaturistul zugrăveşte seraiul în detaliu, pînă la cratiţele şi tingirile din el, la cupe, la decoraţiunile de pe pereţi - care nu se văd din afară -, la perdele, la papagalii din colivii şi la cele mai tainice unghere, la perne şi la fermecătoarele femei neatinse de lumina zilei, care stau aşezate pe ele, de parcă un brici uriaş, miraculos, l-ar fi retezat prin mijloc, pe din două. Contemplam şi eu, asemenea cititorului curios care priveşte uimit o miniatură, vopselele, hîrtiile, cărţile, pe frumosul meu ucenic, paginile hărăzite unor ”cărţi de veşminte" şi unor albume plăsmuite pentru călătorii frînci, scenele de dragoste şi paginile necuviincioase pe care le încropisem pe furiş pentru vreun paşă, călimările multicolore de sticlă, bronz sau ceramică, ascuţitorile din fildeş pentru condeie, condeiele cu mîner de aur şi ochii încîntătorului meu ucenic.
- Spre deosebire de vechii maeştri, eu am văzut foarte, foarte multe lupte, am zis, ca să umplu tăcerea cu propria-mi prezenţă. Maşini de luptă, tunuri, armate, morţi. Eu am decorat mereu tavanele corturilor de luptă ale Padişahului Nostru, ale paşalelor noastre. Odată revenit la Istanbul, după bătălii, tot eu eram cel care picta scene de luptă, pe care altfel le-ar fi uitat toată lumea, trupuri retezate în două, armate prinse în încleştare, bieţi soldaţi frînci care se uitau cu teamă, prin crenelurile fortăreţelor încercuite, la tunurile şi la oştirile noastre, răzvrătiţi cu capetele tăiate, însufleţirea cailor în galop. Ţin minte tot ceea ce văd : o nouă rîşniţă de cafea, un mîner de fereastră cum n-am mai văzut, un tun, un trăgaci nou de puşcă frîncă, culoarea veşmintelor purtate de cineva în timpul unei petreceri, cine ce a mîncat, cine pe ce a pus mîna...
- Care este tîlcul celor trei istorii pe care mi le-ai spus ? a întrebat Negru, pe un ton care însuma parcă totul şi care îmi cerea, oarecum, socoteală.
- Elif, am zis. Prima istorie - cea cu minaretul - ne dovedeşte că, oricît de mare ar fi harul miniaturistului, cel care desăvîrşeşte imaginea este timpul, Be : cea de-a doua istorie - cu haremul şi cartea - ne arată că singura cale de a ieşi în afara timpului o reprezintă harul şi arta miniaturii. Iar în ceea ce priveşte cea de-a treia istorie, spune-mi tu !
- Cim, a zis Negru, sigur de sine. Cea de-a treia istorie - a miniaturistului care are o sută nouăsprezece ani -, le reuneşte în sine pe Elif şi pe Be şi ne dovedeşte, iată, că timpul celui care se îndepărtează de existenţa desăvîrşită şi de pictură se isprăveşte, iar miniaturistul moare.

Sfarsitul partii a treisprezecea

[cristina.vuscan]

14
Mi se spune Măslină

Era după rugăciunea de prînz; trasam în grabă, dar cu desfătare, chipuri plăcute de băieţi, cînd a bătut cineva la uşă. Mîna mi-a tremurat de emoţie şi am lăsat condeiul jos. Am pus deoparte, cu mare băgare de seamă, tăblia de lucru, pe care o ţineam în braţe, am alergat uşor ca un fulg şi, înainte de a deschide uşa, m-am rugat : Dumnezeul meu... N-am să mă ascund de dumneavoastră, cei care veţi afla din carte ceea ce vă voi povesti, căci sunteţi cu mult mai aproape de Dumnezeu decît de această lume mîrşavă, mizerabilă în care trăim şi de netrebnicii robi ai Padişahului Nostru. Se zice că Padişahul Indiei, Akbar Han, cel mai bogat şah din lume, ar fi poruncit o carte care urmează să devină legendară şi că ar fi dat de ştire în cele patru zări ale tărîmurilor islamice ca miniaturiştii cei mai străluciţi din lume să vină la el. Oamenii pe care i-a trimis la Istanbul au venit ieri la mine şi m-au poftit în Ţara Indiei. Am deschis uşa, dar, de data asta, nu erau ei, ci Negru, de care uitasem încă din copilărie. Pe vremuri nu se amesteca cu noi, căci ne pizmuia.
- Da ?
Chipurile, ar fi venit să vorbim, să ne împrietenim, să-mi vadă miniaturile. L-am poftit să se uite la toate lucrările mele. Chipurile, ar fi sărutat, de curînd, şi mîna Maestrului Osman, Mai-marele miniaturiştilor. Marele Maestru i-ar fi spus o vorbă mare : adevăraţii miniaturişti se vădesc atunci cînd vorbesc despre orbire şi memorie. Să se vădească, atunci :

Orbirea şi memoria
înainte de pictură era întuneric, iar după pictură tot întuneric va fi. Ne amintim că Dumnezeu ne-a spus ”să fim", laolaltă cu vopselele, cu harul şi cu dragostea noastră. A-ţi aminti înseamnă a şti ce ai văzut. A şti înseamnă a-ţi aminti ce ai văzut. A vedea înseamnă a şti fără a-ţi aminti. Prin urmare, a picta înseamnă a-ţi aminti de întuneric. Dragostea de pictură a marilor maeştri este dorinţa de a reveni, odată cu culorile, la întunericul lui Dumnezeu, ştiind că văzul şi culorile au fost zămislite din întuneric. Cel care nu are memorie nu-şi aminteşte nici de Dumnezeu, nici de întunericul Său. Pictura tuturor marilor maeştri caută, în culori, acel întuneric profund din afara timpului. Să vă povestesc, ca să pricepeţi ce înseamnă să-ţi aminteşti de acel întuneric pe care l-au aflat vechii mari maeştri din Herat.

Trei istorii despre orbire şi memorie

ELIF
În varianta turcească a cărţii Darurile intimităţii, tradusă de Lamii Celebi, în care poetul Câmi istoriseşte legendele sfinţilor, scrie că maestrul Şeyh Ali din Tabriz, care şi-a dobîndit faima în atelierul de pictură al lui Cihan Şah, suveranul Celor-cu-Oile-Negre, a pictat un minunat exemplar din Husrev şi Şirin. Din cîte am auzit eu, în această carte legendară, a cărei desăvîrşire a durat exact unsprezece ani, maestrul între maeştri, miniaturistul Şeyh Ali, a vădit un asemenea har şi a împlinit pagini atît de minunate, cum doar Behzad, cel mai mare dintre vechii maeştri, ar fi putut picta, încît Cihan Şah a priceput, chiar înainte de a fi ajuns lucrarea la jumătate, că era pe cale de a deveni stăpînitorul unei scrieri miraculoase, fără pereche în lume. Suveranului Celor-cu-Oile-Negre, Cihan Şah, care trăia cu spaimă de tînărul suveran al Celor-cu-Oile-Albe, Hasan cel Lung, ce se declarase duşmanul său, dar care era totodată invidios pe el, i-a venit pe dată în minte că, după împlinirea acestei cărţi, o alta ca ea, şi mai bună, putea fi pictată pentru Hasan cel Lung, suveranul Celor-cu-Oile-Albe. Deoarece făcea parte din rîndul acelor persoane cu adevărat pizmaşe, care-şi otrăvesc propria fericire de teamă că şi alţii ar putea fi la fel de fericiţi, Cihan Şah a simţit pe dată că, dacă maestrul miniaturist ar mai fi pictat un alt exemplar din acea carte, ba chiar unul mai bun, ar fi urmat să o facă pentru principalul său vrăjmaş, Hasan cel Lung. Prin urmare, a hotărît ca maestrul miniaturist Şeyh Ali să fie ucis după isprăvirea volumului, pentru ca nimeni în afară de el să nu mai stăpînească miraculoasa carte. Însă o cercheză frumoasă şi inimoasă din haremul său i-a amintit că era de ajuns să-l orbească pe maestrul miniaturist. Această strălucită hotărîre, pe care Cihan Şah a îmbrăţişat-o pe dată şi pe care le-a împărtăşit-o şi linguşitorilor din jurul său, a ajuns şi la urechea lui Şeyh Ali, însă acesta nu a lăsat cartea neisprăvită şi nu a plecat din Tabriz, aşa cum ar fi făcut miniaturiştii de rînd. Ba nici măcar nu a urmat alte căi, încetinind lucrul spre a-şi întîrzia orbirea sau pictînd prost, astfel încît cartea să rămînă neîncheiată. A muncit cu o pasiune şi o încredere şi mai desăvîrşite ca de obicei. îşi începea lucrul după rugăciunea de dimineaţă, în casa în care locuia singur, şi picta pînă la miezul nopţii - cînd, la lumina sfeşnicelor, din ochii obosiţi îi picurau lacrimi de durere - aceiaşi cai, chiparoşi, îndrăgostiţi, balauri şi prinţi chipeşi. De cele mai multe ori, privea zile întregi la cîte o pagină pictată de vechii maeştri din Herat, iar apoi zămislea aceeaşi imagine, fără a se uita măcar pe hîrtie, întocmai aşa cum era ea. În cele din urmă, cartea la care lucra pentru suveranul Celor-cu-Oile-Negre, Cihan Şah, a fost isprăvită, iar maestrul miniaturist a fost, după cum se aştepta, mai întîi lăudat şi potopit cu aur, iar mai apoi orbit cu vîrful ascuţit al unei pene. Chiar înainte de a i se fi ostoit durerea, Şeyh Ali a părăsit degrabă Heratul şi s-a dus la suveranul Celor-cu-Oile-Albe, Hasan cel Lung.
- Da, sunt orb, i-a zis. Dar am în minte toate miracolele cărţii pe care am zămislit-o în ultimii unsprezece ani, pînă la ultima trăsătură de condei, pînă la ultima tuşă a pensulei, iar mîna mea poate să deseneze totul pe de rost, fără ca eu să mai văd ce fac. Suveranul meu, pot să-ţi pictez cea mai frumoasă carte care s-a văzut vreodată. Deoarece ochii mei nu se mai lasă furaţi şi amăgiţi de ticăloşia acestei lumi, pot să desenez din amintire toate miracolele lui Dumnezeu, în alcătuirea lor cea mai pură.
Hasan cel Lung l-a crezut pe dată pe marele maestru miniaturist, iar acesta s-a ţinut de cuvînt şi i-a pictat suveranului Celor-cu-Oile-Albe, din amintire, cea mai miraculoasă carte văzută vreodată. După cum ştie toată lumea, în spatele faptului că Hasan cel Lung, Cel-cu-Oile-Albe, l-a învins mai apoi şi l-a ucis într-un atac, lîngă Bingol, pe Cihan Şah, cîrmuitorul Celor-cu-Oile-Negre, adastă puterea spirituală dăruită suveranului învingător de noua sa carte. Această operă miraculoasă a intrat în vistieria Padişahului Nostru, împreună cu o altă carte, pe care maestrul Şeyh Ali din Tabriz o pictase mai înainte pentru răposatul Cihan Şah, atunci cînd învingătorul Hasan cel Lung a fost, la rîndul său, învins de răposatul Sultan Mehmed Cuceritorul, în lupta de la Otlukbeli. ”Cei ce văd ştiu."

BE
Deoarece sultanul Soliman Legiuitorul, Sălăşluitor în Rai , le arăta mai multă preţuire caligrafilor, nefericiţii miniaturişti ai vremii sale istoriseau povestea pe care o voi spune eu acum, ca dovadă că miniatura este mai însemnată decît caligrafia, dar, aşa cum îşi va da seama oricine o va asculta cu atenţie, ea se referă la orbire şi la memorie. După moartea lui Timur, Stăpînul Lumii, primele lucruri pe care le-au făptuit, în oraşele pe care le cuceriseră unii de la alţii, fiii şi nepoţii săi care s-au învrăjbit şi s-au luptat nemilos între ei a fost să-şi bată monedă şi să pună să se citească predicile în moschei în numele lor. Următoarele lucruri pe care le-au făcut au fost să descleieze cărţile pe care şi le trecuseră unii altora, să ceară să se scrie o nouă dedicaţie, care-l slăvea pe ”stăpînul lumii"*, şi un nou colofon, şi să le lege iarăşi, în aşa fel încît cei care le vedeau să creadă, privind cartea domnitorului cu pricina, că el era ”stăpînul lumii". Cînd unul dintre aceştia, Abdullatif, fiul lui Ulug Bey, nepotul lui Timur, a pus stăpînire pe Herat, i-a adunat laolaltă şi i-a zorit atît de tare pe miniaturiştii, pe caligrafii şi pe legătorii oraşului, spre a zămisli de îndată o carte în cinstea tatălui său - un cunoscător într-ale meşteşugului cărţilor - încît, în vreme ce paginile scrise erau rupte şi arse, picturile desprinse din cărţile descleiate s-au învălmăşit. Deoarece legarea întîmplătoare a picturilor în albume, fără a lua seama

* Formulă folosită cu referire la persoanele decedate, în sensul de ”slăvită fie-i amintirea".

la cartea şi la povestea din care făceau parte, n-ar fi fost pe potriva iubitorului de miniatură care era Ulug Bey, fiul său i-a adunat pe toţi miniaturiştii din Herat şi le-a cerut să istorisească poveştile de care se legau miniaturile, spre a le putea orîndui în chip firesc. Dar din fiecare minte s-a ivit o altă poveste, iar miniaturile s-au încurcat şi mai rău. Atunci a fost căutat şi aflat ultimul mare miniaturist - bătrînul care fusese uitat de toată lumea după ce-şi risipise lumina ochilor trudind asupra cărţilor tuturor şahilor şi prinţilor care stăpîniseră Heratul în ultimii cincizeci şi patru de ani. Cînd au priceput că bătrînul maestru care privea miniaturile era orb, s-a stîrnit o mare îngrijorare - ba unii dintre cei de faţă chiar au rîs -, însă bătrînul maestru a cerut să fie aflat un copil mai mic de şapte ani, ager la minte şi fără ştiinţă de carte. L-au găsit şi i l-au adus pe dată. I-au pus copilului dinainte o miniatură, iar bătrînul miniaturist i-a spus acestuia :
- Povesteşte-mi ce vezi.
În vreme ce copilul povestea ceea ce vedea în miniatură, bătrînul miniaturist îl asculta cu băgare de seamă, cu ochii săi orbi aţintiţi spre bolta cerului, pentru a grăi mai apoi imediat :
- Scena din Cartea şahilor, de Firdevsi, în care Alexandru îl îmbrăţişează pe Darius, aflat în agonie... Povestea învăţătorului îndrăgostit de frumosul său învăţăcel, din Grădina de trandafiri a lui Sa'di... întrecerea doctorilor din Comoara misterelor de Nizami...
Ceilalţi miniaturişti, furioşi pe bătrînul pictor orb, au zis :
- Pe acestea le-am fi numit şi noi. Sunt cele mai cunoscute scene, din cele mai vestite poveşti.
De data aceasta, bătrînul miniaturist orb a cerut să i se pună copilului dinainte cele mai anevoioase miniaturi şi l-a ascultat din nou cu băgare de seamă.
- Scena din Cartea şahilor, de Firdevsi, în care Hurmuz îi ucide pe miniaturişti, otrăvindu-i unul cîte unul, a spus el din nou, privind către cer. Povestea urîtă şi imaginea ieftină a bărbatului care îi prinde, în vîrful unui păr, pe nevasta sa şi pe ibovnicul acesteia, din Mesnevi-ul lui Mevlana.
Şi astfel, recunoscînd toate picturile pe care nu le putea vedea el însuşi după descrierea copilului, a înlesnit legarea cărţilor. Cînd Ulug Bey a intrat cu oastea în Herat, l-a întrebat pe bătrînul miniaturist care era taina faptului că izbutise să desluşească, fără a vedea, poveştile pe care maeştrii miniaturişti, deşi le vedeau, nu izbutiseră să le priceapă.
- Cauza nu se află în împrejurarea că, orb fiind, memoria îmi este mai cuprinzătoare, aşa cum s-ar putea crede, a zis bătrînul miniaturist. Eu nu uit însă niciodată un lucru - anume că îţi aminteşti poveştile nu doar prin imagini, ci şi prin cuvinte.
Ulug Bey a spus că, deşi miniaturiştii săi cunoşteau şi ei acele cuvinte şi acele poveşti, nu izbutiseră să potrivească miniaturile în ordinea lor firească.
- Deoarece, a zis bătrînul miniaturist, ei gîndesc foarte bine miniatura care le oglindeşte harul şi arta, dar nu ştiu că vechii maeştri zămisleau aceste miniaturi din amintirile lui Dumnezeu.
Ulug Bey a întrebat cum de putea un copil să ştie acest lucru.
- Copilul nu ştie, a răspuns bătrînul miniaturist, numai că eu, care sunt un miniaturist orb şi bătrîn, ştiu că Dumnezeu a creat lumea în felul în care ar fi voit El să o vadă un copil ager la minte, în vîrstă de şapte ani. Deoarece Dumnezeu a plămădit dintru început lumea pentru a se face văzut. Apoi ne-a dăruit cuvintele, ca să vorbim, să ne împărtăşim unii altora ceea ce vedem dar, cum noi am preschimbat cuvintele în poveşti, am crezut că miniatura este menită tocmai acestor poveşti. Or, miniatura înseamnă să cauţi de-a dreptul amintirile lui Dumnezeu, să vezi lumea aşa cum o vede El.

CIM
Se ştie că, înainte vreme, mînaţi de îngrijorarea de a nu orbi - teamă îndreptăţită şi eternă a breslei miniaturiştilor -, pe cînd răsărea soarele, miniaturiştii arabi îşi cufundau îndelung privirile spre apus, spre orizont şi că, un veac mai tîrziu, la Şiraz, majoritatea acestora obişnuiau să mănînce dimineaţa, pe stomacul gol, o pastă pregătită din frunze de trandafir mărunţite şi miez de nucă. Tot în aceeaşi epocă, bătrînii miniaturişti din Isfahan se deprinseseră să lucreze într-un ungher al încăperii, în semiîntuneric, de cele mai multe ori la lumina sfeşnicelor, pentru ca lumina soarelui, pe care o socoteau pricina orbirii de care erau atinşi ca de ciumă, rînd pe rînd, să nu cadă de-a dreptul asupra tăbliei lor de lucru. În atelierele de pictură ale uzbecilor din Buhara, maeştrii miniaturişti îşi spălau, la sfîrşitul zilei, ochii cu o apă binecuvîntată de şeici. Între toate aceste datini, cea care a privit orbirea la modul cel mai simplu cu putinţă a fost, desigur, cea descoperită la Herat de maestrul miniaturist Seyyit Mirek, învăţătorul marelui maestru Behzad. Potrivit maestrului miniaturist Mirek, orbirea nu este o năpastă, ci este ultima fericire dăruită de Dumnezeu miniaturistului care-şi închină întreaga viaţă propriului miracol. Pentru că miniatura este truda miniaturistului de a afla cum vede Dumnezeu lumea, iar această imagine nepereche nu se dobîndeşte, prin amintire, decît atunci cînd ochii ostenesc, după o viaţă de muncă fără preget, şi după ce miniaturistul ajuns la capătul puterilor este atins de orbire. Prin urmare, modul în care vede Dumnezeu lumea poate fi înţeles doar din amintirile miniaturiştilor orbi. Bătrînul miniaturist îşi munceşte mîna de-a lungul întregii vieţi, pentru ca atunci cînd i se arată această umbră, adică atunci cînd în faţa ochilor săi atinşi de întunericul orbirii se ivesc amintirile şi priveliştea lui Dumnezeu, ea să poată aşterne pe hîrtie, de la sine, miraculoasa dezvăluire. Potrivit istoricului Mirza Muhammet Haydar Duglat, care a scris despre miniaturiştii din Heratul vremii sale şi despre legendele lor, maestrul Seyyit Mirek l-a dat drept pildă cu privire la acest mod de a pricepe pictura pe un miniaturist care doreşte să deseneze imaginea unui cal. După spusele sale, pînă şi cel mai nepriceput miniaturist pictează imaginea din memorie, chiar atunci cînd desenează calul uitîndu-se mereu la el, pentru că nu are nimic altceva în minte, la fel ca pictorii frînci de azi. Pentru că nimeni nu poate privi, în acelaşi timp, calul şi hîrtia pe care trasează imaginea calului. Miniaturistul se uită mai întîi la cal, iar apoi, imediat, desenează pe hîrtie calul pe care-l poartă în minte. Chiar dacă răstimpul dintre cele două fapte este de o clipită, ceea ce aşterne pe hîrtie miniaturistul nu este calul pe care îl vede, ci amintirea calului pe care tocmai l-a văzut cu puţin înainte, ceea ce este o dovadă că, pînă şi pentru cel mai slab dintre miniaturişti, miniatura poate fi zămislită doar din memorie. Ca urmare a acestui fel de a privi miniatura, care vede în viaţa însufleţită a miniaturistului pe tărîmul meşteşugului său o simplă pregătire pentru fericita orbire care va urma după aceea şi pentru amintirile specifice orbilor, maeştrii din Heratul vremii socoteau miniaturile zămislite pentru şahii şi pentru prinţii iubitori de carte ca pe o simplă deprindere a mîinii, ca pe un exerciţiu, iar truda, faptul că desenau fără răgaz şi că stăteau zile întregi, fără a afla odihna, la lumina sfeşnicelor, cu ochii aţintiţi asupra paginilor, ca pe o împrejurare fericită, care-l purta pe miniaturist spre orbire. Maestrul miniaturist Mirek a căutat, de-a lungul întregii sale vieţi, cel mai potrivit moment pentru a cunoaşte acest sfîrşit fericit, apropiindu-se uneori cu bună ştiinţă şi cu repeziciune de orbire, atunci cînd desena pe unghii, pe boabe de orez, ba chiar şi pe fire de păr, pomi încărcaţi cu toate frunzele cuvenite, iar alteori amînînd cu prudenţă întunericul, atunci cînd desena grădini tihnite şi însorite. La vîrsta de şaptezeci de ani, sultanul Huseyin Baykara, dorind să-l răsplătească pe acest mare maestru, i-a deschis calea spre miile de pagini de cărţi adunate în vistieria sa, ferecată cu nenumărate lacăte. După ce a privit, vreme de trei zile şi trei nopţi, la lumina sfeşnicelor de aur din încăperea vistieriei - doldora de arme, mătăsuri, catifele şi galbeni -, miraculoasele pagini ale legendarelor cărţi izvodite de fiecare dintre vechii maeştri ai Heratului, maestrul Mirek a orbit. Odată ce a atins această nouă stare, pe care a primit-o cu înţelepciune şi resemnare, de parcă s-ar fi întîlnit cu îngerii lui Dumnezeu, marele maestru nu a mai vorbit niciodată şi nici nu a mai pictat miniaturi. Mirza Muhammet Haydar Duglat, autorul Istoriei lui Raşid, explică aceasta prin faptul că un miniaturist care a ajuns să vadă priveliştile nemuritorului timp al lui Dumnezeu nu se va mai întoarce niciodată la paginile de carte zămislite pentru simplii muritori, şi mai spune : ”Acolo unde amintirile miniaturistului orb ajung la Dumnezeu, stăpînesc tăcerea absolută, întunericul fericit şi nesfîrşirea paginii albe."

Ştiam, desigur, că Negru nu voia atît să afle răspunsul la întrebarea Maestrului Osman cu privire la orbire şi memorie, cît să se poată odihni privindu-mi lucrurile, încăperea, miniaturile. Cu toate acestea însă, am fost mulţumit să văd că istoriile pe care i le relatasem îl mişcaseră adînc.
- Starea de orbire este o stare fericită, în care nu au cum să se strecoare Diavolul şi păcatul, i-am zis.
- La Tabriz, a zis Negru, unii miniaturişti de stil vechi, care, sub înrîurirea maestrului Mirek, văd în orbire o binecuvîntare a lui Dumnezeu şi cea mai mare virtute, se prefac că sunt orbi, ruşinaţi de faptul că, deşi în vîrstă, n-au orbit încă şi temători ca acest lucru să nu fie tălmăcit ca o dovadă a nepriceperii şi a lipsei lor de har. Din pricina acestui mod de a gîndi, influenţat şi de Cemalettin din Kazvin, unii dintre ei, deşi nu sunt cu adevărat orbi, se aşază între oglinzi, pe întuneric, şi privesc săptămîni în şir, la lumina palidă a unei lămpi cu ulei, fără a mînca şi fără a bea nimic, paginile închipuite de vechii maeştri din Herat, spre a învăţa să vadă lumea ca nişte orbi.
A bătut cineva la uşă. Am deschis, m-am uitat cine este şi am văzut un frumos ucenic de la atelierul de pictură, cu ochii lui plăcuţi larg deschişi. Mi-a spus că trupul fratelui nostru auritor, Delicat Efendi, fusese găsit într-un puţ secat şi că înmormîntarea avea să se petreacă la vremea amiezii la Moscheea Mihrimah, apoi a fugit degrabă să le dea de ştire şi celorlalţi. Ajută-ne, Doamne !

Sfarsitul partii a paisprezecea