VRABIA, LAŢUL ŞI VÎNĂTORUL
Odată, o vrabie mică întrebă laţul în care căzuse:
— Spune-mi, despre ce e vorba? De ce stai departe de oameni ?
— Aici, în acest loc îndepărtat, e mai liniştit pentru mine, îi răspunse laţul.
— Atunci, de ce stai întins pe pămînt ? îl mai întrebă vrabia.
— Fiindcă eu nu sînt mîndru. Măreţia nu i se cuvine oricui, îi lumină laţul nedumerirea vrabiei.
— Atunci, de ce eşti atît de palid?
— Fiindcă îmi petrec multă vreme gîndindu-mă.
— De ce porţi o sfoară?
— Pustnicului îi e de ajuns un astfel de veşmînt, răspunse laţul cu smerenie.
— Dar pentru ce ai nevoie de acest băţ ?
— De el mă sprijin.
— Atunci, pentru ce ai risipit grîu împrejur?
— Sînt rămăşiţe de la prînzul meu. Dacă un călător sărac trece pe-aproape, îi dau de mîncare.
— Oare se găseşte şi un altul la fel de nevoiaş ca mine? îl întrebă vrabia. Dă-mi şi mie!
— De ce nu, cu dragă inimă! îi răspunse laţul. Apropie-te! Mai bine să mănînci tu, decît alţii.
Vrabia sări mai aproape şi numai ce ciuguli cîteva boabe de grîu că pe dată laţul o prinse de gît.
— Ah, ticălosule! strigă vrabia. Vicleanule! Hoţule! Mincinosule! Cine mai face ca tine?
Iar laţul, numai ce-a zis că vine un vînător şi a strîns-o şi mai tare pe biata vrabie.
Iar vrabia se gîndi cîtă dreptate au oamenii cînd zic: «Cine face o treabă cu luare-aminte, nu intră în nenorocire, căci şi vitejii cînd sînt nechibzuiţi ajung să se căiască.» «Cum aş face să scap?» se mai gîndea vrabia, iar cînd vînătorul se apropie, îi zise:
— Omule! Ascultă-mă! Se pare că eu îţi pot fi de folos. După aceea poţi face ce vrei cu mine!
Mult se miră vînătorul auzind aceste vorbe, apoi grăi:
— Hai, spune! Şi vrabia începu:
— Ştii prea bine că de mă vei mînca, tot n-ai să te saturi. Aşa că, dacă pofteşti, mănîncă-mă, iar de ţii mult să afli un lucru înţelept, atunci lasă-mă să-ţi dau un sfat. Primul, stînd pe mîna ta, un altul, aşezată la rădăcina acestui copac, şi ultimul sfat, sus, pe crengile lui.
Vînătorul îşi dădu încuviinţarea şi eliberă vrabia din strînsoare.
— Spune!
— Primul sfat sună aşa: «Cît trăieşti, să nu-ţi pară rău de ceea ce ai făcut».
Şi vînătorul se gîndi în sinea sa: «Ce fel de sfat mai e şi ăsta?» Vrabia zbură, se aşeză la rădăcina copacului şi iarăşi vorbi:
— Al doilea sfat al meu sună aşa: «Să nu crezi, pînă nu vezi». Spunînd asta, vrabia iarăşi zbură, se aşeză sus pe o creangă şi zise:
— Omule! Eu am în guşă două mărgăritare şi fiecare cîntăreşte cît douăzeci de rupii şi jumătate. Asta ţi-ar fi de ajuns şi ţie şi urmaşilor tăi, dar, se vede, nu ţi-a fost ţie scris să le ai.
Vînătorul începu să verse lacrimi de necaz, părîndu-i rău că-i dăduse drumul şi frîngîndu-şi mîinile cu ciudă. Mai tîrziu îi zise vrabiei:
— Nu-i nimic, hai, spune, care e cel de al treilea sfat ?
— Dar ce nevoie mai ai de el ? Doar de amîndouă, cele dinainte, tot nu te-ai putut folosi. Parcă eu ţi-am spus: «Să nu-ţi pară rău de ceea ce ai făcut şi să nu crezi pînă n-ai văzut cu ochii». Iar tu ai crezut că eu am mărgăritare în guşă. Nici măcar nu ţi-a trecut prin minte că nu cîntăresc, cu pene cu tot, atît cît cîntăreşte un ban de zece rupii.
Zicînd asta, vrabia zbură, lăsîndu-l pe vînător uimit.
Poveste afgana
Moderator: Manu