Modalitati de percepere a orizontului geografic de nevazator
Moderator: Manu
-
Gina Morar
- Soldat
- Mesaje: 3
- Membru din: 16 Ian 2013, 21:56
Modalitati de percepere a orizontului geografic de nevazator
Dati exemple prin care spatiul apropiat este perceput de persoanele cu deficienta de vedere. Provocari si pericole (exemple).
-
Kov.Kriszti
- Plutonier major
- Mesaje: 218
- Membru din: 16 Noi 2009, 14:54
- Localitate: Romania
Persoanele cu dizabilitati percep locatia unui obiect in fata lor dupa ecou. Mai exact scot un sunet si acel sunet reverbereaza din obiectele din jur, astfel ajutand persoanele nevazatoare sa stie cat de aproape sau de departe se afla acel lucru.
Deasemenea ei pot sa isi dea seama daca acel lucru este mai mare sau mai mic, de exemplu sunetul care reverbereaza de pe o cladire este mai usor de perceput din cauza suprafetei mari de reverberare, pe cand dintr-un stalp reverbereaza slab din cauza suprafetei mici.
Dupa acest lucru se ghideaza si liliecii.
Pericolele sunt descoperite cu ajutorul bastonului daca sunt gropi sau alte obstacole pe sol. Pericolele din jur care nu sunt pe sol, de exemplu o panglica care inchide o anumita strada nu poate fi observat.
Deasemenea ei pot sa isi dea seama daca acel lucru este mai mare sau mai mic, de exemplu sunetul care reverbereaza de pe o cladire este mai usor de perceput din cauza suprafetei mari de reverberare, pe cand dintr-un stalp reverbereaza slab din cauza suprafetei mici.
Dupa acest lucru se ghideaza si liliecii.
Pericolele sunt descoperite cu ajutorul bastonului daca sunt gropi sau alte obstacole pe sol. Pericolele din jur care nu sunt pe sol, de exemplu o panglica care inchide o anumita strada nu poate fi observat.
-
Gina Morar
- Soldat
- Mesaje: 3
- Membru din: 16 Ian 2013, 21:56
-
Manu
- General de divizie
- Mesaje: 4120
- Membru din: 02 Feb 2007, 01:15
- Localitate: Cluj-Napoca
- Contact:
Cred ca provocarea de la inceput este putin cam prea pe scurt spusa, sunt sigur ca ar raspunde mai multi daca ar sti cam despre ce e vorba, pentru ce anume ar fi de discutat aceste lucruri, pentru ce ar folosi...
Errare humanum est, sed perseverare diabolicum...
In forum linguae Latinae venite! (via est: www.limbalatina.ro)
In forum linguae Latinae venite! (via est: www.limbalatina.ro)
-
Gina Morar
- Soldat
- Mesaje: 3
- Membru din: 16 Ian 2013, 21:56
Modalități de percepere a orizontului geografic de
.Buna ziua.Vreau să vă mulţumesc mai intâi pentru interesul manifestat la această temă pe care am propus-o.Este vorba de o tema de cercetare pe care o am de pregătit la Fac. de Psihologie. Mă interesează modul în care mediul apropiat este perceput de persoanele cu deficienţă de vedere. Provocările şi pericolele pe care le întâmpină în orientarea în spaţiu (clasă, stradă, planul oraşului, locuinţă etc.)
La revedere.
Interesant subiect! Din pacate abia acum l-am descoperit. Cred ca ar fi dragut sa continuam discutia, chiar daca probabil tema doamnei profesoare a fost finalizata cu succes!
Cunosc un nevazator, care spunea mereu ca nu are sens ca nevazatorii sa calatoreasca, deoarece nu pot percepe ceea ce e in jurul lor si e tot una daca stau la telefon cu o persoana care le descrie locurile pe unde calatoreste, sau daca merge el insusi in locul respectiv. Dar aceeasi persoana si-a schimbat punctul de vedere, cand am facut o calatorie impreuna si a spus ca pana si pavajul unui alt oras e un indiciu pentru a ne da seama ca am schimbat mediul.
Cunosc un nevazator, care spunea mereu ca nu are sens ca nevazatorii sa calatoreasca, deoarece nu pot percepe ceea ce e in jurul lor si e tot una daca stau la telefon cu o persoana care le descrie locurile pe unde calatoreste, sau daca merge el insusi in locul respectiv. Dar aceeasi persoana si-a schimbat punctul de vedere, cand am facut o calatorie impreuna si a spus ca pana si pavajul unui alt oras e un indiciu pentru a ne da seama ca am schimbat mediul.
Da, superbă temă de discuţie - cum percep nevăzătorii mediul înconjurător, mediul geografic.
Cred că văzătorii ar putea să înţeleagă, într-o oarecare măsură, aceste lucruri experimentându-le chiar ei. Adică să încerce să facă lucruri simple fie legaţi la ochi, fie doar să închidă pentru câteva minute ochii pe stradă. Din păcate, nevăzătorii nu pot experimenta nici măcar pentru câteva minute starea de persoană văzătoare.
Iată, pe scurt, care sunt trăirile şi percepţiile unor persoane văzătoare care au vrut să experimenteze situaţiile de persoane nevăzătoare la evenimente precum "Cina pe întuneric" sau workshop-urile la care am participat. Apoi voi da şi explicaţiile pe care le am pentru aceste percepţii.
Văzătorii care au participat la "Cina pe întuneric" au mers într-o sală total necunoscută pentru ei şi în care nu pătrundea nici o rază de lumină. După ce s-au aprins luminile şi am discutat despre trăirile lor, aproape toţi mi-au spus că au fost foarte surprinşi de spaţiul mic în care se află, căci atunci când lumina era stinsă aveau sentimentul că sunt într-un spaţiu foarte mare, cu toate că mesele erau aşezate la distanţa între ele pe care o întâlnim frecvent în majoritatea restaurantelor. Mi-au mai spus că au fost stingheriţi de faptul că, în întuneric, nu aveau cum să stabilească un contact vizual cu cei cu care discutau pentru a le vedea expresia feţei.
La un workshop un psiholog şi-a fixat bine în minte traseul pe care vroia să-l parcurgă folosind bastonul. Cu toate că avea un mers sigur, fără teamă, el nu reuşea să găsească intrările şi ieşirile din săli. Căci ştia că trebuie să se orienteze şi după sunete dar, la un prim experiment, nu reuşea să distingă sunetele care vin din sală de cele care veneau din afara ei.
Explicaţii: Cu toţii ştim că viteza luminii e mult mai mare decât cea a sunetului. În deplasare şi în desfăşurarea activităţilor zilnice oamenii văzători îşi folosesc vederea - lumina, iar nevăzătorii se orientează după sunete, curenţi de aer, pavaj, etc. Deci câmpul vizual oferă o libertate în mişcare net superioară celei bazate pe folosirea sunetelor şi a celorlalte simţuri, cum ar fi şi mirosul.
Cât de bine reuşesc să se orienteze în spaţiu nevăzătorii, depinde de antrenamentul pe care îl au, de felul cum au reuşit să-şi folosească celelalte simţuri pentru a compensa lipsa vederii şi, ce e cel mai important din punctul meu de vedere, cât de mult au reuşit să-şi învingă teama şi dependenţa de altcineva.
Ar fi interesant să cunoaştem experienţele pe care le au cei care au văzut şi care şi-au pierdut vederea legate de felul cum au perceput atunci mediul înconjurător şi cum îl percep acum?
Cred că văzătorii ar putea să înţeleagă, într-o oarecare măsură, aceste lucruri experimentându-le chiar ei. Adică să încerce să facă lucruri simple fie legaţi la ochi, fie doar să închidă pentru câteva minute ochii pe stradă. Din păcate, nevăzătorii nu pot experimenta nici măcar pentru câteva minute starea de persoană văzătoare.
Iată, pe scurt, care sunt trăirile şi percepţiile unor persoane văzătoare care au vrut să experimenteze situaţiile de persoane nevăzătoare la evenimente precum "Cina pe întuneric" sau workshop-urile la care am participat. Apoi voi da şi explicaţiile pe care le am pentru aceste percepţii.
Văzătorii care au participat la "Cina pe întuneric" au mers într-o sală total necunoscută pentru ei şi în care nu pătrundea nici o rază de lumină. După ce s-au aprins luminile şi am discutat despre trăirile lor, aproape toţi mi-au spus că au fost foarte surprinşi de spaţiul mic în care se află, căci atunci când lumina era stinsă aveau sentimentul că sunt într-un spaţiu foarte mare, cu toate că mesele erau aşezate la distanţa între ele pe care o întâlnim frecvent în majoritatea restaurantelor. Mi-au mai spus că au fost stingheriţi de faptul că, în întuneric, nu aveau cum să stabilească un contact vizual cu cei cu care discutau pentru a le vedea expresia feţei.
La un workshop un psiholog şi-a fixat bine în minte traseul pe care vroia să-l parcurgă folosind bastonul. Cu toate că avea un mers sigur, fără teamă, el nu reuşea să găsească intrările şi ieşirile din săli. Căci ştia că trebuie să se orienteze şi după sunete dar, la un prim experiment, nu reuşea să distingă sunetele care vin din sală de cele care veneau din afara ei.
Explicaţii: Cu toţii ştim că viteza luminii e mult mai mare decât cea a sunetului. În deplasare şi în desfăşurarea activităţilor zilnice oamenii văzători îşi folosesc vederea - lumina, iar nevăzătorii se orientează după sunete, curenţi de aer, pavaj, etc. Deci câmpul vizual oferă o libertate în mişcare net superioară celei bazate pe folosirea sunetelor şi a celorlalte simţuri, cum ar fi şi mirosul.
Cât de bine reuşesc să se orienteze în spaţiu nevăzătorii, depinde de antrenamentul pe care îl au, de felul cum au reuşit să-şi folosească celelalte simţuri pentru a compensa lipsa vederii şi, ce e cel mai important din punctul meu de vedere, cât de mult au reuşit să-şi învingă teama şi dependenţa de altcineva.
Ar fi interesant să cunoaştem experienţele pe care le au cei care au văzut şi care şi-au pierdut vederea legate de felul cum au perceput atunci mediul înconjurător şi cum îl percep acum?
Toţi oamenii te aud când vorbeşti; prietenii însă înţeleg ce spui, iar cei mai buni prieteni sunt cei care pricep şi ceea ce n-ai spus în cuvinte.
(Anonim)
(Anonim)
Cred ca diferenta cea mai mare de perceptie este ca atunci cand vedeam nu era nevoie de concentrare, nu era nevoie de eforturi pentru orientare, nu era nevoie sa fac nici un fel de perceptie constienta, nu era nevoie sa fiu atent la nimic ci puteam pur si simplu sa merg gandindu-ma la orice altceva, fara sa ma gandesc ca urmeaza o bordura, ca trebuie sa ocolesc o masina sau o persoana.
Acum cand merg cateodata pe trotuar ma mai lovesc de umarul unor persoane care se deplaseaza in sens contrar si ma mir cum de aia nu vad, ca doar nu sunt si ei orbi, dar gandindu-ma mai bine, nici eu cand vedeam nu eram concentrat prea mult la trecatori fiindca de cele mai multe ori nu era nevoie sa estimez prea exact distantele, asa ca este posibil ca si eu sa ma mai fi ciocnit de alte persoane, dar poate ca nici nu imi mai aduc aminte.
Cand ma gandesc la mediul inconjurator dintr-o camera cunoscuta, de acasa de exemplu, cred ca si orbii pot sa estimeze destul de bine distantele, si cred ca nici alti orbi nu isi considera propria camera ca fiind mai mare decat este doar fiindca nu ii pot vedea marginile.
Dar intr-adevar, imi aduc aminte de unele mese festive cu diverse ocazii prin restaurante cu colegii, asta dupa ce mi-am pierdut vederea, si mie atunci imi pareau de asemenea acele sali de restaurant destul de mari. Nu stiu cat erau de mari, dar acum gandindu-ma la ele si la faptul ca in unele ocazii sala era inchiriata doar de grupul nostru, este posibil sa fi fost totusi ceva mai mici decat credeam eu.
Cei care vad pot vedea departe si pot estima foarte usor distantele medii.
Nici cei care pot vedea nu pot insa estima prea bine diferentele intre distantele mari. Adica ei pot sa isi dea seama daca un punct este la 5 metri, la 10 metri sau la 100 de metri, putand deci face o diferentiere de 100 de metri pentru distante scurte.
Dar nu pot nici ei sa isi dea seama daca un punct este la 800 sau 900 de metri chiar daca punctul este mare si vizibil de la acea distanta decat daca exista alte puncte intermediare cu care pot estima distanta.
Orbii pot evalua distantele doar in functie de sunet (si de miros, dar asta mai rar si neclar).
Evident ca le pot estima si in functie de diverse elemente tactile cunoscute cum ar fi pavajul, gazonul, un gard sau zid pe care il depisteaza cu bastonul, insa acestea sunt utile doar in locuri cunoscute unde stiu la ce distanta se afla acele elemente de alte puncte.
Este cunoscuta metoda de estimare a distantelor cu ajutorul sonarului natural, adica prin pocnitul degetelor pentru a produce un sunet care este apoi respins de zidul sau usa din fata, insa aceasta metoda functioneaza doar pe distante foarte scurte.
Daca camera este insa ceva mai mare si nu se mai poate folosi aceasta metoda, pot sa tot pocnesc din degete fiindca nu conteaza ca ea are 100 de metrii patrati sau 400 fiindca tot nu voi simti nicio diferenta.
Asa ca atunci cand nu vedem, putem estima doar pe distante scurte, iar ceea ce este mai departe este ca si cum ar fi infinit. Vazatorii legati la ochi se mira cand vad ca infinitul se termina doar la un metru sau doi mai departe.
Asa se intampla si pentru vazatori cand privesc la orizont. Dincolo de linia orizontului pare ca urmeaza infinitul. Pentru ei orizontul este cel mai indepartat punct de pe pamant pe care il pot vedea pe cand pentru noi orizontul este cel mai indepartat sunet recognoscibil pe care il putem auzi si pe care il putem localiza.
Daca intr-o sala de restaurant s-ar afla pe margini din loc in loc unele persoane care ar vorbi, suficient de tare incat sa fie auzite iar orbii sau vazatorii legati la ochi ar fi informati ca acele persoane sunt lipite de peretele salii, ar putea estima mult mai usor cat de mare este acea sala.
Evident, nu ar putea estima prea bine daca sala ar fi mare, deci si distantele ar fi mari, fiindca doar acel sunet nu ar fi suficient. Nici vazatorii nu ar putea estima distantele daca ar vedea doar obiectul fata de care trebuie sa estimeze distanta. Daca de exemplu ar vedea doar un om de dimensiuni mici nu ar putea estima distanta pana la el doar in functie de marimea lui. Vazatorii estimeaza distantele vazand intreg mediul inconjurator pana la acel obiect sau persoana si astfel pot sa isi dea seama ca de distanta. Pentru a face la fel, orbii ar trebui sa auda sunete intermediare, doar ca asta nu ar fi posibil, fiindca ar trebui sa poata opta pe care sunete sa le auda la un moment dat si pe care nu, ca sa nu auda o galagie generala, la fel cum si vazatorii pot opta sa vada la un moment dat ceva, apoi miscandu-si ochii sa vada altceva.
Noi insa nu prea ne putem misca urechile pentru a le concentra doar pe anumite unde sonore la fel cum vazatorii isi pot misca ochii pentru a le concentra pe anumite unde de lumina reflectate de diverse obiecte, asta pe langa faptul ca toate obiectele reflecta unde de lumina in diverse culori, dar nu emit sau reflecta si sunete pe care noi sa le putem auzi.
Cand insa intr-o sala de restaurant se aude si muzica, situatia este si mai proasta pentru noi orbii, si cu cat muzica este mai tare, cu atat e mai rau.
Chiar daca este o muzica cu volum ceva mai redus, tot ingreuneaza estimarea dimensiunilor salii, fiindca acea muzica care pare ca este peste tot acopera eventualele zgomote sau discutii ale unor persoane, iar orbii pot practic sa auda doar ce este foarte aproape de ei. Acesta de fapt este si unul dintre scopurile muzicii in restaurante, de a crea o atmosfera ceva mai privata pentru fiecare grup in parte, ca sa nu auda toata sala ce discuta fiecare grup si sa trebuiasca sa vorbeasca cu totii in soapta.
Daca muzica este foarte tare, atunci orizontul auditiv se restrange si mai mult pentru orbi, fiindca pot auzi doar un zgomot general.
Ma rog, nici cand vedeam nu imi placea sa fiu intr-o sala cu un zgomot foarte puternic, dar nu era deloc o problema de accesibilitate.
Acum cand merg cateodata pe trotuar ma mai lovesc de umarul unor persoane care se deplaseaza in sens contrar si ma mir cum de aia nu vad, ca doar nu sunt si ei orbi, dar gandindu-ma mai bine, nici eu cand vedeam nu eram concentrat prea mult la trecatori fiindca de cele mai multe ori nu era nevoie sa estimez prea exact distantele, asa ca este posibil ca si eu sa ma mai fi ciocnit de alte persoane, dar poate ca nici nu imi mai aduc aminte.
Cand ma gandesc la mediul inconjurator dintr-o camera cunoscuta, de acasa de exemplu, cred ca si orbii pot sa estimeze destul de bine distantele, si cred ca nici alti orbi nu isi considera propria camera ca fiind mai mare decat este doar fiindca nu ii pot vedea marginile.
Dar intr-adevar, imi aduc aminte de unele mese festive cu diverse ocazii prin restaurante cu colegii, asta dupa ce mi-am pierdut vederea, si mie atunci imi pareau de asemenea acele sali de restaurant destul de mari. Nu stiu cat erau de mari, dar acum gandindu-ma la ele si la faptul ca in unele ocazii sala era inchiriata doar de grupul nostru, este posibil sa fi fost totusi ceva mai mici decat credeam eu.
Cei care vad pot vedea departe si pot estima foarte usor distantele medii.
Nici cei care pot vedea nu pot insa estima prea bine diferentele intre distantele mari. Adica ei pot sa isi dea seama daca un punct este la 5 metri, la 10 metri sau la 100 de metri, putand deci face o diferentiere de 100 de metri pentru distante scurte.
Dar nu pot nici ei sa isi dea seama daca un punct este la 800 sau 900 de metri chiar daca punctul este mare si vizibil de la acea distanta decat daca exista alte puncte intermediare cu care pot estima distanta.
Orbii pot evalua distantele doar in functie de sunet (si de miros, dar asta mai rar si neclar).
Evident ca le pot estima si in functie de diverse elemente tactile cunoscute cum ar fi pavajul, gazonul, un gard sau zid pe care il depisteaza cu bastonul, insa acestea sunt utile doar in locuri cunoscute unde stiu la ce distanta se afla acele elemente de alte puncte.
Este cunoscuta metoda de estimare a distantelor cu ajutorul sonarului natural, adica prin pocnitul degetelor pentru a produce un sunet care este apoi respins de zidul sau usa din fata, insa aceasta metoda functioneaza doar pe distante foarte scurte.
Daca camera este insa ceva mai mare si nu se mai poate folosi aceasta metoda, pot sa tot pocnesc din degete fiindca nu conteaza ca ea are 100 de metrii patrati sau 400 fiindca tot nu voi simti nicio diferenta.
Asa ca atunci cand nu vedem, putem estima doar pe distante scurte, iar ceea ce este mai departe este ca si cum ar fi infinit. Vazatorii legati la ochi se mira cand vad ca infinitul se termina doar la un metru sau doi mai departe.
Asa se intampla si pentru vazatori cand privesc la orizont. Dincolo de linia orizontului pare ca urmeaza infinitul. Pentru ei orizontul este cel mai indepartat punct de pe pamant pe care il pot vedea pe cand pentru noi orizontul este cel mai indepartat sunet recognoscibil pe care il putem auzi si pe care il putem localiza.
Daca intr-o sala de restaurant s-ar afla pe margini din loc in loc unele persoane care ar vorbi, suficient de tare incat sa fie auzite iar orbii sau vazatorii legati la ochi ar fi informati ca acele persoane sunt lipite de peretele salii, ar putea estima mult mai usor cat de mare este acea sala.
Evident, nu ar putea estima prea bine daca sala ar fi mare, deci si distantele ar fi mari, fiindca doar acel sunet nu ar fi suficient. Nici vazatorii nu ar putea estima distantele daca ar vedea doar obiectul fata de care trebuie sa estimeze distanta. Daca de exemplu ar vedea doar un om de dimensiuni mici nu ar putea estima distanta pana la el doar in functie de marimea lui. Vazatorii estimeaza distantele vazand intreg mediul inconjurator pana la acel obiect sau persoana si astfel pot sa isi dea seama ca de distanta. Pentru a face la fel, orbii ar trebui sa auda sunete intermediare, doar ca asta nu ar fi posibil, fiindca ar trebui sa poata opta pe care sunete sa le auda la un moment dat si pe care nu, ca sa nu auda o galagie generala, la fel cum si vazatorii pot opta sa vada la un moment dat ceva, apoi miscandu-si ochii sa vada altceva.
Noi insa nu prea ne putem misca urechile pentru a le concentra doar pe anumite unde sonore la fel cum vazatorii isi pot misca ochii pentru a le concentra pe anumite unde de lumina reflectate de diverse obiecte, asta pe langa faptul ca toate obiectele reflecta unde de lumina in diverse culori, dar nu emit sau reflecta si sunete pe care noi sa le putem auzi.
Cand insa intr-o sala de restaurant se aude si muzica, situatia este si mai proasta pentru noi orbii, si cu cat muzica este mai tare, cu atat e mai rau.
Chiar daca este o muzica cu volum ceva mai redus, tot ingreuneaza estimarea dimensiunilor salii, fiindca acea muzica care pare ca este peste tot acopera eventualele zgomote sau discutii ale unor persoane, iar orbii pot practic sa auda doar ce este foarte aproape de ei. Acesta de fapt este si unul dintre scopurile muzicii in restaurante, de a crea o atmosfera ceva mai privata pentru fiecare grup in parte, ca sa nu auda toata sala ce discuta fiecare grup si sa trebuiasca sa vorbeasca cu totii in soapta.
Daca muzica este foarte tare, atunci orizontul auditiv se restrange si mai mult pentru orbi, fiindca pot auzi doar un zgomot general.
Ma rog, nici cand vedeam nu imi placea sa fiu intr-o sala cu un zgomot foarte puternic, dar nu era deloc o problema de accesibilitate.
IonPop, citind comparaţia pe care ai făcut-o între felul cum percep şi se deplasează văzătorii şi nevăzătorii, am avut senzaţia că trăiam în acel moment ambele ipostaze. Şi ai adus în discuţie un aspect care pe mine m-a preocupat o perioadă pentru a-l înţelege - ciocnirea cu umărul, dar nu numai, de cei care vin din sens opus.
În locurile care-mi sunt foarte cunoscute nu folosesc bastonul, mai ales că, de multe ori, am plase-n ambele mâini. Atunci mă mai ciocnesc de câte o persoană care vine din sens opus şi foarte supărată-mi spune: "Da' nu vezi!" sau "Uită-te pe unde mergi!" Dacă mi se întâmplă asta când am bastonul, îi simt cum le rămân vorbele-n gât.
Am ajuns la concluzia că cei care au astfel de atitudini consideră că responsabilitatea atenţiei mersului pe stradă trebuie să le aparţină altora, nu lor sau că trebuie să fie respectaţi de către toţi şi, deci, ceilalţi trebuie să-i ocolească. Am să dau două exemple: ieri am parcurs cu un autocar o distanţă de 100 km. Până ieri nu mi s-a mai întâmplat să aud vreun şofer claxonând atît de mult fără motiv zic eu având în vedere reacţiile altor călători. La întoarcere, pe acelaşi traseu, n-am auzit nici măcar un claxon. Şi, la o trecere de pietoni eram cu fetiţa-n partea dreaptă, în stânga aveam o plasă mare. M-am asigurat că nu vin maşini şi pot să traversez dar n-am observat că din faţă venea un domn cu o doamnă. Domnul a fost foarte ofensat că nu ne-am tras din faţa lor să le las culoar liber. De ei n-am apucat să mă ciocnesc
Şi, ai mai vorbit despre felul în care muzica şi, în general, sunetele puternice afectează simţul de orientare. În astfel de situaţii chiar şi cele mai bine cunoscute locuri pentru nevăzători devin nesigure.[/b]
În locurile care-mi sunt foarte cunoscute nu folosesc bastonul, mai ales că, de multe ori, am plase-n ambele mâini. Atunci mă mai ciocnesc de câte o persoană care vine din sens opus şi foarte supărată-mi spune: "Da' nu vezi!" sau "Uită-te pe unde mergi!" Dacă mi se întâmplă asta când am bastonul, îi simt cum le rămân vorbele-n gât.
Am ajuns la concluzia că cei care au astfel de atitudini consideră că responsabilitatea atenţiei mersului pe stradă trebuie să le aparţină altora, nu lor sau că trebuie să fie respectaţi de către toţi şi, deci, ceilalţi trebuie să-i ocolească. Am să dau două exemple: ieri am parcurs cu un autocar o distanţă de 100 km. Până ieri nu mi s-a mai întâmplat să aud vreun şofer claxonând atît de mult fără motiv zic eu având în vedere reacţiile altor călători. La întoarcere, pe acelaşi traseu, n-am auzit nici măcar un claxon. Şi, la o trecere de pietoni eram cu fetiţa-n partea dreaptă, în stânga aveam o plasă mare. M-am asigurat că nu vin maşini şi pot să traversez dar n-am observat că din faţă venea un domn cu o doamnă. Domnul a fost foarte ofensat că nu ne-am tras din faţa lor să le las culoar liber. De ei n-am apucat să mă ciocnesc
Şi, ai mai vorbit despre felul în care muzica şi, în general, sunetele puternice afectează simţul de orientare. În astfel de situaţii chiar şi cele mai bine cunoscute locuri pentru nevăzători devin nesigure.[/b]
Toţi oamenii te aud când vorbeşti; prietenii însă înţeleg ce spui, iar cei mai buni prieteni sunt cei care pricep şi ceea ce n-ai spus în cuvinte.
(Anonim)
(Anonim)
-
Stefan_Ilioaica
- Capitan
- Mesaje: 503
- Membru din: 12 Sep 2009, 21:00
- Localitate: Bucuresti
Un alt amanunt pe care eu l-am observat in orientare sunt curentii de aer.
De exemplu daca mergem pe un drum, si suntem si concentrati cum trebuie, daca dintr-o data apare un zid in fata noastra, parca se simte ceva la nivelul aerului, acel ceva care parca iti spune sa te opresti.
Este asta ceva legat de anumite simturi, sau sunt doar curentii de aer pe care noi ii percepem si in momentul in care am ajuns in fata zidului ei practic nu mai au pe unde sa treaca, astfel inducandu-ne noua senzatia aceea de... bariera?
Ca tot veni vorba, pe mine miscarea curentilor ma ajuta enorm de mult, in special cand sunt in locuri necunoscute. Daca merg pe un coridor necunoscut de exemplu, si anunt in zona cu scarile, imi pot da seama de acest lucru de oarece in acele zone aerul este parca putin mai rece si are o anumita miscare.
De exemplu daca mergem pe un drum, si suntem si concentrati cum trebuie, daca dintr-o data apare un zid in fata noastra, parca se simte ceva la nivelul aerului, acel ceva care parca iti spune sa te opresti.
Este asta ceva legat de anumite simturi, sau sunt doar curentii de aer pe care noi ii percepem si in momentul in care am ajuns in fata zidului ei practic nu mai au pe unde sa treaca, astfel inducandu-ne noua senzatia aceea de... bariera?
Ca tot veni vorba, pe mine miscarea curentilor ma ajuta enorm de mult, in special cand sunt in locuri necunoscute. Daca merg pe un coridor necunoscut de exemplu, si anunt in zona cu scarile, imi pot da seama de acest lucru de oarece in acele zone aerul este parca putin mai rece si are o anumita miscare.
Stefan
Da, asa este. Chiar daca este liniste si nu ne bazam pe sunete, daca la un moment dat curentul de aer se intrerupe brusc, inseamna ca am trecut dupa un colt sau de o bariera in calea vantului. Si la fel daca la un moment dat apare brusc un curent de aer. Banuiesc ca de asta se pot folosi si vazatorii, doar ca de obicei nu prea au nevoie.
Era vorba mai sus de zgomotele dintr-o sala mare cu muzica si lume multa. Aseara am trait o situatie foarte penibila. Am mers intr-un local in care lucra o amica la bar. Stateam in fata barului, iar ea in spatele barului si nu reuseam sa o aud. Ciudat e ca am fost acolo si in alte seri, cu ceva timp in urma, si am reusit sa ne intelegem, desi mai greu. Aseara eram pur si simplu incapabila sa descifrez ce-mi spune... Oare sa fi fost faptul ca in ultimele luni nu am mai fost in sali de genul asta si mi-am pierdut antrenamentul?