Cine e autorul?

[cristina.vuscan]

Va propun un concurs de literatura, cu un scop dublu: acela de a mai avea un concurs la aceasta rubrica si, in plus, de a ne mai delecta putin cu lectura unui roman de calitate. Ei bine, iata intrebarea: cine este autorul paginilor de mai jos si cum se numeste aceasta lucrare? Difuzarea operei se va intrerupe in momentul in care se va da raspunsul corect si va continua la "Coltul surprizelor". Navigatorii infocati pe internet sunt rugati sa se abtina, macar o perioada...

unu

PE VREMEA CÎND SE CLĂDEA MISIUNEA armelor din California de Sus, adică pe la 1776, o ceată de douăzeci de indieni convertiţi s-au lepădat de credinţă într-o bună noapte, iar dimineaţa şi-au părăsit colibele. În afară de faptul că era o pildă proastă, schisma asta nesemnată paraliza activitatea carierelor de lut unde se făceau cărămizi de chirpici.
După o scurtă consfătuire între autorităţile religioase şi civile, un caporal spaniol a pornit în fruntea unui detaşament de călăreţi, pentru a-i readuce pe aceşti copii rătăciţi înapoi la sînul Maicii Biserici. Ostaşii au străbătut cu greu Valea Carmel pătrunzînd în munţii de dincolo de ea, călătoria dovedindu-se cu atît mai buimăcitoare, cu cît schismaticii fugari se arătau stăpîni ai unei diavoleşti şiretenii în a-şi ascunde urmele. Abia peste o săptămînă au izbutit soldaţii să-i găsească, iar atunci cînd în sfîrşit au dat de ei, i-au aflat îndeletnicindu-se cu fapte dezgustătoare pe fundul unui canion acoperit de ferigi, pe unde curgea um pîrîu ; ceea ce vroia să spună că acei douăzeci de eretici erau cufundaţi în somn adînc şi în poziţii ce vădeau întreaga uitare de sine.
Dezgustaţi, militarii i-au înhăţat numaidecît şi, fără a ţine seamă de urletele lor, i-au legat de un lung lanţ nu prea gros. După aceea, coloana a făcut cale întoarsă şi s-a îndreptat din nou spre Carmel, pentru a oferi bieţilor neofiţi putinţa de a se pocăi în carierele de lut.
În ziua a doua, către sfîrşitul după-amiezii, un pui de căprioară a ţîşnit pe dinaintea cetei de oameni şi apoi a pierit vederii dincolo de-o creastă. Caporalul s-a desprins din coloană şi a luat-o la galop pe urmele lui. Calul greoi s-a căţărat opintindu-se pe costişa abruptă ; crengile de manzanita au întins gheare ascuţite înspre obrazul caporalului, dar el s-a avîntat mai departe către prînzul său. în cîteva minute a ajuns pe creastă şi acolo s-a oprit, uluit de priveliştea ce i se desfăşura dinaintea ochilor — o vale largă acoperită de păşuni înverzite unde păştea o turmă de căprioare.
Stejari falnici se înălţau pe pajiştile acelor locuri încîntătoare, iar colinele le îmbrăţişau cu dragoste caldă spre a le feri de neguri şi de vînt.
Caporalul cel aspru a simţit cum i se moaie inima în faţa unei atît de netulburate frumuseţi. El, omul care biciuise spinări negre pînă zdrenţuise carnea de pe ele, unul dintre cei a căror lacomă bărbăţie era pe cale de a plămădi o nouă rasă de oameni pentru California, acest bărbos şi sălbatic aducător de civilizaţie se lăsă să alunece jos de pe şa şi îşi scoase de pe creştet casca de oţel.
”Sfîntă Fecioară !" murmură stins. ”Acestea sînt înverzitele păşuni ale raiului, către care Domnul-Dumnezeu ne-a îndrumat."
Urmaşii lui sînt acum aproape albi. Nu putem decît reconstitui sfînta-i cutremurare din clipa descoperirii, dar numele dat de el încîntătoarei văi dintre coline dăinuie încă. Pînă în zilele noastre i se spune Las Pasturas del Cielo.
Printr-o preafericită întîmplare, valea aceasta nu a căzut sub prevederile nici unei mari concesiuni de pămînturi. Nici un nobil spaniol n-a luat-o în stăpînire oferindu-şi banii sau nevasta. Vreme îndelungată a rămas uitată sub îmbrăţişarea colinelor din jur. Caporalul spaniol, cel ce-o descoperise, a trăit toată viaţa cu gîndul de a se reîntoarce acolo. Asemeni celor mai mulţi oameni violenţi din fire, mereu năzuia cu melancolie sentimentală la un scurt răgaz de tihnă, pe care înaintea morţii să-l petreacă într-o casă de chirpici aşezată lîngă un curs de apă şi cu pereţii mereu mirosiţi de vite la vremea nopţii.
O indiancă i-a dăruit un sifilis, şi atunci cînd carnea a început să-i cadă de pe faţă, nişte prieteni buni l-au închis într-un grajd vechi, ca să nu mai ia şi alţii boala de la el, şi acolo s-a săvîrşit în pace, fiindcă sifilisul, deşi spăimîntător la vedere, nu-i un prieten ingrat faţă de gazdă.
După multă vreme, cîteva familii de colonişti s-au strămutat pe Păşunile Raiului, au înălţat garduri şi au sădit pomi roditori. De vreme ce locurile nu aveau stăpîn, s-au ciorovăit asupra proprietăţilor. După o sută de ani se aflau acolo, pe Păşunile Raiului, douăzeci de familii pe douăzeci de mici ferme. Cam în mijlocul văii se înălţa un magazin universal şi un oficiu poştal, iar o jumătate de milă mai încolo, lîngă pîrîu, clădirea şcolii, cu pereţii ciopliţi şi împînziţi de tot felul de însemnări.
Pînă la urmă, familiile acestea au ajuns să trăiască în bunăstare şi bună înţelegere. Aveau pămînt mănos şi lesne de lucrat. Roadele grădinilor de aici erau cele mai alese dintre toate cele recoltate în California centrală.

Doi

PENTRU CEI DIN PĂŞUNILE RAIULUI, ferma Battle era blestemată, iar pentru copiii lor era bîntuită de strigoi. Oricît de bun i-ar fi fost pămîntul, fertil şi cu apă din belşug, nimeni din vale nu rîvnea la ea, nimeni n-ar fi fost dispus să trăiască în casa aceea, fiindcă pămîntul şi casele ce-au fost cîndva îngrijite, îndrăgite şi muncite, iar pînă la urmă părăsite, par totdeauna încărcate de tristeţe şi ameninţare. Copacii care cresc în jurul unei case pustii sînt copaci întunecaţi, iar umbrele aruncate de ei pe faţa pămîntului prind forme pline de ciudate înţelesuri.
De cinci ani stătea ferma Battle în părăsire.
Ferite de groaza sapei, buruienile creşteau cu o putere de zile mari, înalte cît nişte pomişori.
În livadă, pomii erau noduroşi, puternici şi încîlciţi. Dădeau roade mai multe la număr, dar închircite. Mărăcinii se înmulţeau pe la poalele lor şi înghiţeau poamele scuturate de vînt.
însăşi casa, o clădire pătrată, durată temeinic, cu etaj, fusese impunătoare şi frumoasă pe vremea cînd zugrăveala-i albă era încă proaspătă, dar o ciudată poveste petrecută în vremea din urmă întinsese asupra ei un fel de văl de singurătate cu neputinţă de îndurat.
Buruienile năpădiseră scîndurile teraselor, torturate de ploi şi vînturi, zidurile ajunseseră cenuşii. Băieţii mai mici, aceşti aghiotanţi ai timpului în războiul său împotriva celor durate de oameni, spărseseră toate geamurile şi căraseră tot ce putea fi cărat. Băieţii cred că orice obiect portabil, de orice fel, în cazul cînd nu aparţine cuiva cunoscut, poate fi folosit pentru procurarea unor bucurii, dacă este dus acasă la ei. Aşa că devastaseră casa, umpluseră fîntînile cu tot felul de gunoaie, şi cu totul din întîmplare, în vreme ce fumau pe ascuns tutun adevărat în fînărie, au dat foc vechii şuri, care a ars pînă la pămînt. Toată lumea a pus focul pe socoteala vreunor vagabonzi.
Ferma cea pustie se afla nu departe de mijlocul văii înguste. Pe ambele laturi se învecina cu cele mai bune şi mai prospere ferme din Păşunile Raiului. Stătea ca o pată buruienoasă între bucăţi de pămînt fericite şi lucrate cu sîrguinţă. Oamenii de pe vale o considerau sălaş al unor rele ciudate, fiindcă o întîmplare cumplită şi o taină de nepătruns erau legate de ea.
Două generaţii din familia Battle trăiseră la fermă. George Battle venise în vest, pornind din nordul statului New York, în 1863 ; era foarte tînăr cînd sosise, abia la vîrsta recrutării.
Banii pentru cumpărarea fermei şi pentru ridicarea acelei case mari şi pătrate de pe ea i-i dăduse maică-sa. După ce termină cu aranjatul casei, George Battle trimise vorbă maică-si să vină şi să trăiască alături de el. Biata bătrînă, care credea că lumea se sfîrşeşte la zece mile de satul ei, încercă să vină. Văzu locuri intrate în legendă — New York, Rio, Buenos Aires. în dreptul Patagoniei muri, şi un ofiţer de pe vapor o înmormîntă în oceanul cenuşiu, hărăzindu-i drept coşciug o bucată de pînză cu trei inele de lanţ de ancoră, cusute la tălpile picioarelor ; şi cît de mult îşi dorise tovărăşia mulţimii aflate în cimitirul de-acasă.
George Battle începu să caute o nevastă, ca un fel de investiţie rentabilă şi sigură. O găsi la Salinas, în persoana domnişoarei Myrtle Cameron, în vîrstă de treizeci şi cinci de ani şi cu ceva avere. Domnişoara Myrtle nu fusese luată în seamă din pricina unei vagi înclinaţii către epilepsie, boală căreia pe atunci i se spunea ”crize" şi era de obicei pusă pe seama animozităţii divine. Lui George nu-i păsa de epilepsie. Ştia că nu poate să aibă tot ce şi-ar dori. Myrtle deveni deci nevasta lui şi îi dărui un fiu, iar mai tîrziu, după ce de două ori încercă să dea foc casei, fu închisă într-o mică puşcărie particulară numită Sanatoriul Lippman, de la San Jose. Şi-a petrecut restul zilelor croşetînd cu fir de bumbac o simbolică viaţă a lui Crist.
Pe urmă casa cea mare de pe ferma Battle a fost diriguită de o serie de menajere afurisite, de teapa acelora ce dau anunţuri în genul :
"Văduvă, 45 de ani, caută post de menajeră la fermă. Pricepută la gătit. Int. Căs.1” Au venit una după alta şi vreme de cîteva zile s-au arătat modeste şi binevoitoare, pînă ce aflau povestea cu Myrtle. După aceea începeau să tropăie prin casă, cu ochii numai foc şi pară, socotindu-se a fi fost, la modul abstract, violate.
La cincizeci de ani George Battle era un om bătrîn, cocîrjat de muncă, aspru şi fără nici o bucurie de viaţă. Privirile nu i se desprindeau niciodată de pămîntul pe care îl lucra cu atîta răbdare. Mîinile îi erau bătătorite, negre şi pline de crăpături, ca perniţele labelor de urs. Şi ferma lui tare frumos mai arăta.
Pomii din livadă erau dichisiţi şi îngrijiţi, unul mai frumos decît celălalt. Legumele creşteau verzi şi fragede în straturile perfect aliniate. George se îngrijea de casă şi întreţinea în faţa ei o grădiniţă de flori. La etaj nu locuise nimeni niciodată. Ferma asta era un poem scris de un mut. Cu răbdare fără sfîrşit aranja scena şi aştepta o Silvie. Nici o Silvie nu s-a arătat vreodată, dar cu toate astea el îngrijea grădina şi continua s-o aştepte. în toţi anii de-a lungul cărora fiul său a crescut, George Battle i-a acordat foarte puţină atenţie. Doar pomii roditori şi straturile proaspete şi verzi de legume aveau importanţă vitală. Cînd John, feciorul lui, a plecat cu o caravană de misionari, George nici măcar nu i-a simţit lipsa. Şi-a văzut mai departe de muncă, încă de dis-de-dimineaţă

Nota 1. Intenţii de căsătorie.

îndoindu-şi trupul ca să ajungă cît mai aproape de pămîntul lui. Vecinii nu stăteau niciodată de vorbă cu el, fiindcă parcă nici nu le auzea vorbele. Mîinile îi rămîneau totdeauna îndoite, ca nişte simple lăcaşe în care cozile uneltelor se fixau strîns. La şaizeci şi cinci de ani muri de bătrîneţe şi din pricina unei tuse.
John Battle s-a întors cu caravana lui să ia în stăpînire ferma. Moştenise de la maică-sa şi epilepsia şi o îndeaproape cunoaştere a lui Dumnezeu. Viaţa lui John era consacrată luptei împotriva diavolului. Mersese din reuniune religioasă în reuniune religioasă, azvîrlindu-şi pumnii în jur, chemîndu-i pe diavoli şi pe urmă nimicindu-i, invocînd şi zdrobind încarnarea răului. Chiar şi cînd ajunse acasă, diavolii tot mai erau demni de atenţie. Legumele din straturi îşi împrăştiară seminţele, mai răsăriră de cîteva ori după propria lor putere, apoi pieriră înfrînte de buruieni. Ferma se întoarse la starea naturală, însă diavolii deveniră şi mai puternici, şi mai îndrăzneţi.
Ca măsură de apărare, John Battle îşi împînzi hainele şi pălăria de mici cruciuliţe brodate cu aţă albă şi astfel, îmbrăcat în această armură, porni la război împotriva oştirilor întunericului. Prin lumina cenuşie a amurgului, se furişa pe întinsul fermei, înarmat cu o bîtă zdravănă. Pornea la asalt asupra tufărişurilor, izbea năpraznic în stînga şi-n dreapta strigînd într-una afurisenii, pînă ce diavolii erau izgoniţi din ascunzători. Noaptea, se strecura prin desişuri către un loc unde diavolii ţineau adunare, apoi netemător se avînta la atac, lovind înverşunat cu arma ce-o avea în mînă. Ziua, se vîra în casă şi dormea, fiindcă demonii nu lucrează pe lumină.
într-o zi, cînd amurgul se îngîna cu noaptea, John se tîrî cu grijă către o tufă de liliac din curtea casei. Ştia că tufa aceea adăposteşte o adunare tainică a vrăjmaşului. Cînd ajunse într-atît de aproape încît vrăjmaşii nu mai aveau cum să-i scape, sări în picioare şi se repezi către tufa de liliac, ţipînd şi izbind cu bîta. Trezit de loviturile necruţătoare, un şarpe şuieră somnoros şi îşi înălţă capul plat şi acoperit de solzi. John lăsă să-i cadă bîta din mînă şi se cutremură, fiindcă şuierul sec şi ascuţit al unui şarpe e semn spăimîntător.
Căzu în genunchi şi cîteva clipe înălţă rugăciuni. Deodată răcni : ”Ăsta-i şarpele blestemat ! Piei, Satano !" şi se întinse înainte, cu degetele ca nişte gheare. Şarpele s-a repezit şi de trei ori l-a muşcat de gît, unde nu se aflau cruci să-l proteguiască. Se zbătu foarte slab, şi în cîteva minute muri.
Vecinii nu-l găsiră decît la vremea cînd vulturii începură să se arate şi să coboare din văzduh, iar ceea ce găsiră îi făcu să le fie după aceea groază de ferma Battle.
Vreme de zece ani ferma rămase în paragină. Copiii spuneau că e bîntuită de duhuri, şi noaptea organizau expediţii într-acolo, ca să-şi facă singuri spaimă. Casa aceea dărăpănată, cu privirea căscată a ferestrelor pustii, avea ceva înfricoşător. Tencuiala albă căzu în fîşii mari ; şindrilele se răsuciră în sus, ca părul zbîrlit. Ferma însăşi se înţeleni cu totul.
Acum aparţinea unui văr îndepărtat al lui George Battle, care n-o văzuse niciodată.
În 1921, ferma Battle a fost luată în stăpînire de familia Mustrovic. Sosirea lor fu neaşteptată şi învăluită în mister. într-o bună dimineaţă s-au ivit acolo — un bărbat bătrîn cu bătrîna lui nevastă, oameni scheletici cu pielea ca de pergament, lucitoare şi întinsă peste pomeţii înalţi ai obrazului. Nici unul dintre ei nu ştia englezeşte. Legăturile cu valea cădeau în sarcina feciorului lor, un bărbat înalt cu acelaşi gen de pomeţi, cu păr negru, aspru şi bogat ce-i creştea pînă la jumătatea frunţii, cu ochi negri blînzi şi trişti. Vorbea englezeşte cu accent, şi nu vorbea decît pentru a arăta ce doreşte.
La magazin oamenii l-au chestionat cu blîndeţe, dar n-au putut să obţină nici un fel de lămurire.
— Noi totdeauna am crezut că e o casă bîntuită de duhuri. Pînă acum aţi văzut vreo fantomă ? îl întrebă T. B. Allen, negustorul.
— Nu, răspunse tînărul Mustrovic.
— Are să fie o fermă straşnică, nu-ncape îndoială, cînd o să izbutiţi s-alungaţi bălăriile.
Mustrovic se întoarse în loc şi plecă din magazin.
— E ceva cu ferma asta, zise Allen. Nici unuia dintre cei care stau acolo nu le place să vorbească.
Bătrînii erau rareori zăriţi, dar tînărul Mustrovic muncea la fermă din zori şi pînă-n noapte. Desţeleni pămîntul şi îl plantă doar de unul singur, şi tot de unul singur curăţi şi stropi pomii. În oricare ceas al zilei putea fi văzut muncind cu înfrigurare, aproape gonind la treburi, păstrînd mereu pe chip o expresie ce lăsa să se înţeleagă că parcă i-ar fi fost frică să nu cumva să se oprească timpul în loc mai înainte ca el să poată strînge cea dintîi recoltă.
întreaga familie locuia şi dormea în bucătăria casei aceleia cît toate zilele. Celelalte încăperi rămăseseră încuiate şi goale şi nici măcar geamurile sparte de la ferestre mu fuseseră înlocuite. Ca să împiedice intrarea aerului, peste crăpăturile ferestrelor de la bucătărie lipiseră hîrtie de muşte. N-au văruit casa şi nu s-au îngrijit de ea în nici un fel, dar datorită cumplitelor strădanii ale tînărului, pămîntul începu din nou să arate frumos. Vreme de doi ani a robit pe ogoare. Ieşea din casă în lumina cenuşie a zorilor, şi numai după ce amurgul îşi stingea şi ultimele licăriri se întorcea îndărăt.
într-o dimineaţă, trecînd cu maşina înspre magazinul universal, Pat Humbert băgă de seamă că pe hornul Mustrovicilor nu mai ieşea fum.
— Casa pare iarăşi pustie, îi spuse el lui Allen. E-adevărat că, de obicei, nu poţi să-l zăreşti decît pe tînăr pe-acolo, dar să ştii că ceva nu e în regulă. Ce-aş vrea eu să spun e că locul arată a pustiu.
Trei zile la rînd vecinii au supravegheat îngrijoraţi hornul casei. Nu le făcea nici o plăcere să cerceteze şi, poate pînă la urmă să se facă de rîs. Dar într-a patra zi Pat Humbert, T. B. Allen şi John Whiteside s-au dus pînă în faţa casei. Nu se auzea nimic altceva în afară de foşnetul frunzelor. Casa părea într-adevăr pustie. John Whiteside bătu la uşa bucătăriei. Văzînd că nu primeşte nici un răspuns şi nu aude nici un fel de mişcare, răsuci clanţa. Uşa se deschise. Bucătăria era curată ca lacrima şi masa pusă ; farfuriile frumos rînduite, farfurioarele pline cu porridge, ouăle făcute ochiuri şi pîinea tăiată. Peste toate începuse să se întindă mucegaiul. Cîteva muşte rătăceau la întîmplare prin razele soarelui ce pătrundea pe uşa deschisă. Pat Humbert strigă :
— E cineva pe-aici ? ştiind totuşi bine că era fără rost.
Căutară cu de-amănuntul prin toată casa, dar nu găsiră pe nimeni. În afară de bucătărie, mobilă nu se mai afla în nici o altă încăpere.
Ferma era complet părăsită — fusese părăsită într-o clipă.
Mai tîrziu, după ce a fost înştiinţat, şeriful n-a putut să afle nimic de seamă. Familia Mustrovic cumpărase ferma cu bani gheaţă şi plecase fără să lase vreo urmă. Nimeni nu-i văzuse plecînd şi nimeni n-avea să-i mai vadă vreodată. Nici nu se produsese prin părţile acelea vreo crimă la care ei să fi putut lua parte. Pe nepregătite, tocmai cînd erau pe cale să se aşeze la masa de dimineaţă, membrii familiei Mustrovic dispăruseră. De nenumărate ori întîmplarea a fost discutată la magazin, dar nimeni n-a reuşit să propună vreo explicaţie care să stea în picioare.
Bălăriile au năpădit din nou pămîntul şi viţa sălbatică s-a căţărat printre ramurile pomilor roditori. Ca şi cum ar fi deprins treaba asta dintr-o practică îndelungată, ferma se întoarse repede de tot la starea de paragină. Fu vîndută, pentru acoperirea impozitelor, unei companii de bunuri imobiliare din Monterey, iar oamenii de la Păşunile Raiului, fie că o mărturiseau deschis sau nu, rămaseră încredinţaţi că asupra fermei Battle apăsa un blestem. ”E pămînt mănos", obişnuiau ei să spună, ”dar nu l-aş lua în stăpînire nici dacă mi l-ai da pe degeaba. Nu ştiu ce anume o fi, dar cu ferma asta e ceva ciudat, aproape că ţi se face părul măciucă. N-ar fi greu să crezi că e bîntuită de duhuri."
Cei de la Păşunile Raiului fură străbătuţi de-un fior de plăcere cînd se răspîndi vestea că vechea fermă Battle avea să fie din nou luată în stăpînire de cineva. Pat Humbert aduse noutatea asta la magazinul universal, fiindcă văzuse nişte maşini în faţa casei, iar T. B. Allen, proprietarul magazinului, avu grijă s-o răspîndească spornic. Allen scoase din închipuirea lui toate amănuntele privitoare la noii proprietari şi le împărtăşi clienţilor, începîndu-şi totdeauna confidenţele cu ”zice lumea".
”Zice lumea că ăsta de-a cumpărat ferma Battle e unul din ăia care umblă şi caută strigoi ca să scrie pe urmă despre ei." Pentru Allen ”zice lumea" era un sistem de apărare. îl folosea aşa cum folosesc ziarele formula ”se presupune".
Pînă să apuce Bert Munroe să-şi ia în stăpînire noua proprietate, au şi circulat prin Păşunile Raiului vreo duzină de istorii cu privire la el. Ştia că cei ce urmau să-i fie vecini stăteau cu ochii pe el, deşi niciodată nu izbutea să-i prindă asupra faptului. Iscoditul ăsta pe furiş a fost ridicat de oamenii de la ţară la rang de adevărată artă. Numaidecît ţi-au descoperit pînă şi cel mai mărunt lucru ascuns, ţi-au înregistrat şi ţinut minte hainele pe care le porţi, ţi-au observat culoarea ochilor şi forma nasului şi, pînă la urmă ţi-au redus înfăţişarea şi personalitatea la trei sau patru adjective, iar în toată vremea asta tu rămîneai cu impresia că nici măcar nu te bagă în seamă.
(Sfarsitul primei parti)

[Manu]

Nu sunt chiar suta la suta, dar... cred ca e vorba de John Steinbeck. De la autorul asta mi-a placut cel mai mult Soareci si oameni, aceea e intr-adevar buna si merita citita.

[cristina.vuscan]

Asa, micutule, asa, dar cum se numeste romanul? Oricum, de acum inainte, continuarea va aparea la "Coltul surprizelor", bineinteles daca mai vreti o carte buna scanata fara greseli in biblioteca... Cristina

[Manu]

Ma gandesc ca o fi "Pasunile Raiului"...

[cristina.vuscan]

Asa este, raspuns corect! Sper, insa, ca nu vrei si un premiu acum... Te-as putea duce, totusi, daca preferi, la un teatru de papusi,... Cum ar fi Motanul vrajitoarei, spre exemplu? Cristina

[Manu]

Vai, nu am mai fost de foarte mult timp la un teatru de papus, dupa mintea mea as merge. Oare nu e rusinos? nu va rade lumea de mine?

[cristina.vuscan]

Pai copiii - si cei mici si cei mari - merg la teatru de papusi...Doamna de acolo ma cunoaste si dupa ce-i voi explica situatia va intelege si nu va fi nici o problema... Si daca iti place, iti poate face un abonament... Cristina

[Manu]

Pai vom vedea, daca tu spui ca exista acolo o doamna intelegatoare... Gata! Vreau la teatru, vreau la teatru!!!